Motto: „Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată”
Un popas, fie şi cu gândul, la Masa tăcerii, rotundă, mare şi grea ca o piatră de moară…Mi-aş dori să mă aşez, ca un gest simbolic, pe unul dintre cele douăsprezece scaune de piatră trebăluite spre a întruchipa, cu grandioasa masă, şi tot ce-i în jur, orele, lunile, anii, moara care macină, moartea şi nemurirea. Nu mă aşez, dar mă întreb: ochiul să mă mintă, urechea să mă înşele? Vedenia îşi achită datoria faţă de arta de a fi sau a nu fi?! – reflectam.
Lângă chipul lui Brâncuşi, în faţa creaţiei Sale cuvintele nu sunt pe aproape. Am fost şi suntem legaţi de pământ, râuri, dealuri, păşuni şi de câte o casă, cum ar fi cea din Hobiţa…Aici, pe acest pământ simţim şi trăim pentru zborul liber. Coloana fără sfârşit ne trimite spre „cerul” încărcat de stele, şi-n soare şi-n lună. Coloana mea, zice Brâncuşi „nu se va opri nici în Cer. Îl va străpunge şi se va înălţa şi mai sus!” Alături mă ademeneşte Poarta Sărutului, şi-mi vine în minte textele lăsate de Brâncuşi despre punţile spirituale văzute în satele Olteniei şi nu numai…Acestea erau porţile „naturii” precum le botezase sculptorul, ce-i deveniseră deschideri de dragoste şi dor. Porţilor naturii le-au urmat porţile artei şi apoi porţile drumului spre infinit… cum remarca Petru Comarnescu. Îmi imaginez, în acest context, Sărutul, monumentul funerar din piatră, 1910 din cimitirul Montparnasse, Paris. Mă minunez la imaginea din Album: îmbrăţişarea cuplului e totală şi pecetluieşte un sărut în eternitate. Alte imagini, din ţară –Sărutul cel din piatră, 1907 Muzeul de Artă din Craiova, şi de ce nu, iară peste hotare, Sărutul, Muzeul de Artă din Philadelphia.
O bogată bibliografie numai pe această tematică. Poarta sărutului…vă vorbeşte despre marea bucurie că iubirea rămâne nemuritoare, sună un aforism brâncuşian. Sărutul, o sculptură – idee mă întreb? Şi primesc răspunsul: Corpurile lui Brâncuşi sunt mai ales configuraţii ale unui principiu etern, artistul devenind un reformator al sculpturii tradiţionale, corporale.
„Sărutul” lui Brâncuşi, comparativ cu cel al lui Rodin, cu perspectiva de-a fi văzut doar din faţă, la artistul nostru are două feţe, privitorul fiind obligat să-l înconjoare şi astfel să constate că ocupă un loc concentric în univers. Această lucrare şi variantele sale sunt opere realizate pe deplin într-o viziune filosofică, sintetizantă şi abstractă, constatau exegeţii brâncuşieni. Opera celui care-şi dorea să creeze aşa cum respiră, trebuie percepută şi prin această mărturisire: „Am judecat simplu… şi am ajuns …la o sinteză care să sugereze ceea ce voiesc să redau…- esenţialul…”
Ai putea oare într-o „comunicare” scrisă sau vorbită despre preţioasa operă a lui Brâncuşi să-i neglijezi „bijuteria” artistică „Pasărea…”, „Păsările măiastre”, la care a trudit timp de trei decenii, experimentând variantele?! A fost fascinat de această misterioasă temă şi cum va spune: „…nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată…” Pentru el pasărea a fost simbolul zborului, deci gândirea şi lucrarea autorului trebuia îndreptată spre acea formă plastică care să evidenţieze sensul spiritului încorporat în materie. Pentru ca o pasăre să plutească în filozofia creatorului zăcea deja ideea că sufletul şi lutul formează o unitate. Abandonând părţile esenţiale ale „trupului” păsării a rămas esenţa Păsării, ideea şi spiritul ei, adică zborul. Brâncuşi s-a ambiţionat „să caute absolutul”.
Îmi permit a-i tălmăci în slove aceste sculpturi „nepăsări”- „zburătoare”: A mea pasăre e zborul / A mea pasăre e dorul… Ferice de Tine maestre / Cel ce ai o pasăre …/ Zeii tăi stau lângă ea / dorul la căpătâi.
„Limbajul” artei marelui sculptor se conformează cu regulile artei sculpturii. Fără a face literatură, să nu uităm totuşi că artistul a fost un model prin „jurnalul de creaţie” ce conţine aforismele, maximele şi cugetările sale. Termenul de a „exprima” la Brâncuşi devine a „contura”.Vorbim de prefacerea „gândului direct în formă” ceea ce întrece imaginea reală. Mijloacele de exprimare vor fi cele moderne. Artistul gânditor ne dă de înţeles că „Naturalitatea, – în sculptură constă în gândirea alegorică, simbol şi sacralitate, sau în căutarea esenţelor – ascunse, în material”.
Am avut deosebita satisfacţie să parcurg eseul autobiografic „Cum l-am cunoscut pe marele Brâncuşi” semnat de Constantin Antonovici născut în judeţul Neamţ (1911-2002), discipolul maestrului, care a petrecut patru ani în compania acestuia la Paris. Despre profesorul său spune: „Îi datorez enorm, mâna sa abilă şi geniul său au dus arta pe culmi neîntâlnite. El mi-a arătat drumul spre modernism şi nu spre abstract, pe care Brâncuşi îl detesta, chiar criticând pe Picasso cu care era prieten, spunând că mutilează subiectele”. De la elevul său aflăm că Brâncuşi era o fire impulsivă, migălos şi pretenţios la lucru făcând apel la inteligenţa care îi dirija sentimentele. Acest proces al magisterului a fost consemnat astfel: Creează ca un Dumnezeu; Comandă ca un Rege; Munceşte ca un sclav. Din documentul lăsat de Brâncuşi despre fostul său elev reţinem: Subsemnatul atestează că domnul C. Antonovici are mult talent la sculptură şi o lucrează cu înverşunare C. Brâncuşi Paris, 9 mai 1951. Majoritatea lucrărilor sculptorului C.Antonovici (peste 300) sunt executate în America şi expuse în galeriile de aici. În arta sa, care nu trece pragul cubismului sau expresionismului, motivele moderne ale lui Brâncuşi primesc o interpretare proprie: ovoidul, sărutul ochilor, păsările în spaţiu, melancolia iubirii, obsesia viului. Misterul tematicii sale este pasărea nopţii, bufniţa pe care a sculptat-o înaintea lui Picasso. Păsările sale sunt figuri grave, cu linii pure; întâlnim zeci de sugestii, o adevărată metamorfoză în serie de bufniţe, lucrate din materiale dure: metal, piatră, marmură.
Brâncuşi îşi doarme somnul de veci departe de patrie. Părintele sculpturii moderne ne aşteaptă să îmbătrânim pentru a-l înţelege…Noi, oaspeţii şi admiratorii Lui, acum şi întotdeauna venim să-i prelungim viaţa şi alături de Domnul cel de Sus, încercăm a-i percepe propriul limbaj. El şi-a propus să ne ofere o artă care să ne odihnească şi să vindece, pentru că are şi această misiune terapeutică.
Să fim blânzi şi plini de smerenie cu mai-marii culturii şi artei. Să veghem la acest adevăr: „Un om a reuşit în îmbrăţişarea realului – condamnat să vorbească cu inima.” Să nu uităm niciodată că, Brâncuşi a venit pe lume cu o menire atât de generoasă: „A făcut ca piatra să cânte, pentru Eternitate!”
Nicolae Bucur
