Spicuiri din cuvântarea lui Vasile Goldiş de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918
[…] Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberă îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea cu Ţara Românească.
Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constituie cea mai ideală unitate economică aproape autarchie.
Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor Românilor într-un singur Stat, este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei.
Actul săvârşit de poporul român la 1 Decembrie 1918 a avut puternice reverberaţii în conştiinţa întregii naţiuni, el reprezentând încununarea unei lupte milenare purtată cu imense sacrificii pentru o cauză dreaptă, înţeleasă ca atare şi îmbrăţişată de întreaga suflare românească. Unirea teritoriilor româneşti în hotarele statului naţional unitar a însemnat împlinirea unei necesităţi istorice inexorabile, finalizând în chip fericit un proces obiectiv, logic, parcurs şi de alte popoare civilizate care au tins necontenit spre o viaţă comună a tuturor fiilor şi ficelor lor în entităţi statale distincte, proprii.
A fost vorba, aşadar, de împlinirea unui act de dreptate istorică pe de-a-ntregul meritat de poporul român, încununând neobosita lui rezistenţă în faţa vicisitudinilor vremurilor, contribuţia adusă secole în şir pentru realizarea entităţii statale distincte, proprii.
Unirea realizată de poporul român în anul 1918 a fost înţeleasă de contemporani, ca şi de generaţiile care le-au urmat, ca un act istoric ireversibil, ca tot ceea ce este înfăptuit prin voinţa naţiunii şi pentru interesul suprem al patriei.
Înfăptuirea statului naţional unitar român a avut o deosebită însemnătate pentru afirmarea poporului nostru pe tărâm internaţional. Făurirea statului naţional unitar român a reprezentat, în acelaşi timp, o importantă contribuţie la procesul de consolidare a stabilităţii politice în Europa centrală şi de sud-est, cunoscut fiind faptul că îndelungata asuprire a unei mari părţi a naţiunii române de către monarhia austro-ungară, însemna menţinerea în această zonă a continentului a unei stări de instabilitate.
Pentru a înțelege mult mai bine desfășurarea și însemnătatea evenimentelor care au dus la înfăptuirea acestui deziderat al poporului român, voi prezenta datele și faptele care au pregătit, au realizat și ce a urmat unirii.
CONTEXT ȘI EVENIMENTE PRECURSOARE
– 1906 – Cercetătorul român Aurel Popovici elaborează un plan prin care propune crearea Statelor Unite ale Austriei Mari. Conform acestui plan, după ce arhiducele austriac Franz Ferdinand ar fi devenit împărat, Imperiul Austro-Ungar urma să fie transformat într-o federaţie de 15 state autonome.
– 15 iunie/*28 iunie, 1914 – Arhiducele Franz Ferdinand este asasinat în Sarajevo, în Serbia administrată de către Austria.
– 15 iulie/*28 iulie, 1914 – Începe Primul Război Mondial. Austro-Ungaria declară război Serbiei.
– 21 iulie/3 august, 1914 – Regatul României îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia convocat de către regele Carol I.
– 27 septembrie/10 octombrie, 1914 – Regele Carol I încetează din viaţă, la tron îi succede Ferdinand I.
– 4 august/17 august, 1916 – România, prin guvernul condus de către Ion I. C. Brătianu, semnează Convenţia de la Bucureşti, 1916 cu puterile Antantei (Marea Britanie, Franţa, Italia (din aprilie 1915) şi Imperiul Rus). Conform tratatului, România obţine drepturi asupra tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români. Transilvania, Banatul, Bucovina, Crişana şi Maramureş (Partium) urmând să devină parte a României după Primul Razboi Mondial dacă România va intra în război. Graniţa planificată urma o linie cu aproximativ 20-40 de km mai la vest faţă de graniţa actuală dintre Ungaria şi România, atingând râul Tisa la sud, incluzând astfel întreg Banatul.
– august 1916 – România atacă Austro-Ungaria. În urma ofensivei armatei române peste Carpaţi sunt ocupate numeroase localitaţi: Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Orşova. Ofensiva română este oprită după pierderea bătăliei de pe frontul de sud la Turtucaia contra forţelor germane şi bulgare. Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria), Imperiul Otoman şi Regatul Bulgariei lansează o contraofensivă care duce la invadarea sudului României, a Munteniei.
– 21 noiembrie, 1916 – Împăratul Franz Joseph al Austriei moare. Împăratul Carol I al Austriei îi succede la tron.
– 23 noiembrie/6 decembrie, 1916 – Pierderea bătăliei pentru apărarea Bucureştiului în faţa ofensivei germano-austro-ungare duce la ocuparea capitalei. Capitala României este mutată temporar la Iaşi, autorităţile şi armata retrăgându-se în Moldova. Se formează un guvern de uniune naţională din liberali şi conservatori, condus de Ion I. C. Brătianu.
– decembrie 1916 – Ofensiva germană este oprită pe linia frontului Mărăşeşti-Galaţi. Guvernul, confruntat cu perspectiva străpungerii frontului de către germani, ia decizia să transfere tezaurul în Rusia pentru depozitare.
– februarie 1917 – Izbucneşte Revoluţia Rusă din 1917, fapt care va împiedica România să-şi valorifice victoriile din vara anului 1917.
– aprilie 1917 – SUA intră în război de partea Antantei.
– mai-august 1917 – Trupele româneşti obţin victorii la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, împiedicând cucerirea Moldovei de către armata germană.
– 26 noiembrie/9 decembrie 1917 – Armistiţiul de la Focşani dintre România şi Puterile Centrale, sub influenţa evenimentelor din Rusia.
– 8 ianuarie 1918 – Preşedintele SUA Woodrow Wilson condamnă orice tratat secret şi cere autonomia (auto-determinare) pentru grupurile etnice aparţinând Austro-Ungariei, prin celebrul său discurs în faţa Congresului american, intitulat Paisprezece Puncte.
– 18 februarie/3 martie, 1918 – Tratatul de la Brest-Litovsk consemnează ieşirea Rusiei din război.
– 26-28 martie, 1918 – Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria are loc la Roma. Este adoptată o moţiune, cerându-se recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni să se constituie într-un stat naţional, care va rămâne independent sau se va uni cu statul naţional deja existent.
– 9 aprilie, 1918 – Basarabia, după trei luni de independenţă faţă de Rusia, îşi proclamă unirea cu RegatulRomâniei. Deputaţii români şi o parte dintre deputaţii minorităţilor (în total 86) votează pentru, în timp ce mare parte dintre reprezentanţii minorităţilor (ucrainieni, rusi, germani, evrei, găgăuzi) (în total 36) se abţin. Doi deputaţi ucrainieni şi unul bulgar (în total 3) votează împotrivă. Declaraţia este semnată şi de către primul ministru (pro-german) al guvernului român Alexandru Marghiloman.
– 24 aprilie/7 mai 1918 – Tratatul (Pacea) de la Bucureşti semnat de România şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria) înlocuieşte armistiţiul semnat la Focşani în 26 noiembrie S.N. 9 decembrie 1917. România revenea la graniţele dinainte de război, dar se cedau către Puterile Centrale Dobrogea, trecătorile Munţilor Carpaţi (5600 Kmp), se impuneau demobilizarea armatei române şi controlul german asupra economiei româneşti. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României în speranţa că soarta războiului se va întoarce. Dispoziţiile tratatului nu au intrat în vigoare decât timp de şase luni. Totuşi, conform tratatului, Puterile Centrale au început să-şi retragă trupele de pe teritorul României.
– 24 august, 1918 – Comitetul Naţional Român ia naştere la Paris, cu Take Ionescu drept preşedinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Dr. Constantin Angelescu şi Ioan Theodor Florescu ca membrii. Comitetul este recunoscut ca „exponentul intereselor naţiunii române din Austro-Ungaria” de Franţa (29 septembrie), de Statele Unite ale Americii (23 octombrie), de Marea Britanie (29 octombrie), şi de Italia (9 noiembrie), cele patru puteri ale Antantei.
– 2 septembrie, 1918 – Un Congres al cehilor, slovacilor, polonezilor, românilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor din Austro-Ungaria are loc la New York. Se adoptă o rezoluţie care cere divizarea Austro-Ungariei şi eliberarea popoarelor sale.
– 12 octombrie, 1918 – Comitetul Executiv al Partidul Naţional Român (Partida Naţională) din Austro-Ungaria, partidul majoritar în Transilvania, are loc la Oradea. Se adoptă o declaraţie „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni să-şi decidă propria soartă” a unui Consiliu Român Naţional Central, organism provizoriu de guvernare pentru Transilvania. În acest scop, Partida Naţională înfintează la Arad un Comitet de Acţiune prezidat de Vasile Goldiş.
– 18 octombrie, 1918 – Alexandru Vaida-Voevod, proeminentul politician român din Austro-Ungaria, citeşte declaraţia de auto-determinare în Parlamentul maghiar al Austro-Ungariei din Budapesta.
– aceeaşi zi – Împăratul Carol I al Austriei înaintează un „Manifest către popoarele mele credincioase”, despre reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state independente: Austria, Ungaria, Cehia, Serbia, Polonia şi Ucraina. Manifestul nu-şi atinge scopul, fiind privit ca un pas ce vine mult prea târziu. Consilii Naţionale se înfiinţează în teritoriile Austro-Ungariei care preferă să negocieze direct cu puterile Antantei, decât cu un guvern central ce-şi pierde puterea. Marea Britanie îşi intensifică demersurile diplomatice.
– aceeaşi zi – Un răspuns la manifestul împăratului Carol I al Austriei este trimis de către Corpul voluntarilor în armata Austro-Ungară din Transilvania şi Bucovina, în care se cere unirea teritoriilor locuite de români cu Regatul României. Iuliu Maniu, proeminent politician transilvănean, adună la Viena 70,000 de soldaţi transilvăneni din armata Austro-Ungară şi-i duce în Transilvania.
– 28 octombrie, 1918 – Cehoslovacia îşi declară independenţa.
– 29 octombrie, 1918 – Zonele slave din sudul Austro-Ungariei declară Statul slovenilor, croaţilor şi sârbilor.
– 31 octombrie, 1918 – Un nou guvern, condus de Mihály Károlyi, se formează la Budapesta, cu democ
ratul Oszkár Jászi ca ministru al naţionalităţilor. Guvernul ungar încheie uniunea sa cu Austria, dizolvând oficial statul Austro-Ungar.
– 3 noiembrie, 1918 – Generalul Weber, din partea Austro-Ungariei, semnează tratatul la Padova, Italia.
– aceeaşi zi – Consiliul Naţional Român Central este creat din reprezentanţii Partidului Naţional Român şi din cei ai Partidului Social-Democrat din Transilvania, luând controlul asupra autorităţilor locale din Transilvania. Aparatul administrativ ungar se dezintegrează. Guvernul lui Károlyi Mihály începe negocieri cu Consiliul Naţional Român Central.
– 6 noiembrie, 1918 – Victoria Antantei pe Frontul de vest este din ce în ce mai aproape şi armata generalului Maurice Sarrail din Salonic străpunge liniile bulgare din Frontul Balcanic. Guvernul român pro-german condus de Alexandru Marghiloman demisionează. Un nou guvern, avându-l ca prim ministru pe generalul Constantin Coandă, se formează. Se decretă mobilizare generală.
– aceeaşi zi – demobilizarea armatei austro-ungare
DECLARAŢIA DE RENUNŢARE A ÎMPĂRATULUI CAROL I AL AUSTRIEI
– 10 noiembrie 1918 – România redeclară război Puterilor Centrale.
– 11 noiembrie, 1918 – Pe Frontul de vest se semnează Armistiţiul cu Germania (Compiègne), Franţa.
– aceeaşi zi – Declaraţia de renunţare a împăratului Carol I al Austriei, prin care arată că „nu doreşte să fie o piedică pentru viitorul popoarelor sale iubite”. Ofiţerii, funcţionarii publici şi cei asimilaţi acestora sunt dezlegaţi de jurământul de credinţă faţă de împărat.
– 12 noiembrie, 1918 – Primele trupe din armata română intră pe teritoriul Ungariei şi ocupă trecătorea montană de la Tulgheş.
– 13 noiembrie, 1918 – Armistiţiul de pe Frontul Balcanic este semnat la Belgrad, Serbia, între generalul francez Franchet d’Esperey, şeful armatei orientale a Antantei, şi guvernul ungar. Acţiuni militare de mică anvergură continuă pentru câteva zile în sudul Ungariei. Armistiţiul stabileşte liniile de frontieră între Ungaria, Serbia şi România, iar Banatul intră sub administrare sârbească, în pofida Convenţiei de la Bucureşti din 1916. Crişana şi Maramureş, incluzând oraşele Satu Mare, Oradea, Beiuş şi Arad, ca dealtfel şi centrul Transilvaniei până la râul Mureş, sunt lăsate sub administraţie ungară. Ungaria este obligată de puterile Antantei să permită trupelor armatei române să pătrundă în teritoriile transilvănene la est de linia de demarcaţie aflată de-a lungul Mureşului. Ungariei îi este permis să păstreze doar opt divizii de armată. Trupele dezarmate se întorc acasă.
– 13–15 noiembrie, 1918 – Negocierile sunt ţinute la Arad între guvernul ungar al lui Károlyi Mihály şi Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, fără a ajunge la o înţelegere. Consiliul Naţional Român Central se retrage de la negocieri şi decide să ţină alegeri şi convine pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie pentru Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, organizată de Marele Sfat al Naţiunii Române din Transilvania şi Ungaria, încredinţându-i şi puterea.
– 13–20 noiembrie, 1918 – Trupele româneşti ocupă mai multe trecători montane importante de la graniţa de nord-est cu Ungaria. Intenţionează să ocupe aproximativ 1/4 din teritoriul Transilvaniei pentru a-l trece sub administraţie românească temporar, aşa cum a fost permis prin armistiţiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918. Ungaria îşi retrage din trupe pentru a se conforma armistiţiului. Au loc confruntări izolate cu poliţia militară ungară.
– noiembrie 1918 – De-a lungul unui interval de 12 zile, se ţin alegeri pentru Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Cei 1,228 de membrii sunt aleşi câte 5 din fiecare district electoral stabilit în 1910 (600 de membrii în total), respectiv 628 de reprezentanţi ai diferitelor organizaţii sociale, profesionale şi culturale (cler, uniunui profesorale, armată). Entuziasmul local creşte, pe măsură ce sunt înaintate cereri precum reforma agrară, votul universal şi posibila unire cu România.
– 25 noiembrie, 1918 – Armata română ocupă Târgu-Mureş.
– 28 noiembrie, 1918 – Cei 100 de membrii aleşi în Congresul General al Bucovinei emit o rezoluţie de unire necondiţionată cu Regatul României. Deputaţii români (74), germani (7) şi polonezi (6) au votat pentru, în timp ce cei 13 deputaţi ucrainieni s-au retras înaintea votului final.
În perioada 1916-1918 are loc „Marea trădare ortodoxă”. În această perioadă episcopii ortodocşi din Transilvania cereau ardelenilor să fie fără milă faţă de Armata Română, care venea să-i dezrobească, deoarece ei erau loiali „patriei mamă” (Imperiul Austro-Ungar).
ALEGEREA ALBEI IULIA
Alba Iulia, faimoasa cetate a Bălgradului, fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, care avea sediul la Arad, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Cetatea a fost capitala domnitorului în timpul scurt cât reuşise să săvârşească unirea celor trei principate (Muntenia, Moldova şi Transilvania). La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată în urma condamnării lor.
PREGĂTIREA
Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece „nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.
ADUNAREA NAŢIONALĂ DE LA ALBA IULIA (1 DECEMBRIE 1918)
Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.
Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.
Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.
În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Au participat şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.
În mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul românilor de pretutindeni şi argumentează necesitatea Unirii, iar Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte aceasta. Socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române.
REZOLUŢIA
Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluţiei de la Alba Iulia
TEXTUL REZOLUŢIEI
Articol principal: Declaraţia de la Alba Iulia.
Rezoluţia Unirii e citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”.
Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, sârbă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.
La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.
CONSECINŢE ŞI RĂZBOIUL DINTRE REGATUL ROMÂNIEI ŞI REPUBLICA SOVIETICĂ UNGARĂ
– 7 decembrie, 1918 – Armata Română intră în Braşov, în sud-estul Transilvaniei.
– 7 decembrie, 1918 – Armata Română depăşeşte linia de demarcaţie fixată prin Tratatul de pace de la Belgrad (râul Mureş) şi înaintează spre Turda, cu scopul de a ocupa Clujul, cel mai important oraş al Transilvaniei. Puterile Antantei îi ordonă Ungariei să-şi retragă trupele.
– decembrie, 1918 – Guvernul Ungariei decide recrutarea de soldaţi, pentru a rezista trupelor române, dar timpul este prea scurt. Oraşe importante, precum Cluj, se predau fără a opune rezistenţă.
– 12 decembrie, 1918 – Trupele române intră în Sibiu (sudul Transilvaniei).
– 14 decembrie, 1918 – Consiliul Director din Transilvania, ales de etnicii români, trimite la Bucureşti o delegaţie condusă de Miron Cristea, episcop de Caransebeş, pentru a negocia detaliile unirii. Regele Ferdinand I al României primeşte şi acceptă Declaraţia Unirii, proclamată la 1 decembrie de către Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria.
– 15 decembrie, 1918 – O Adunare naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş, în centrul Transilvaniei, în care se proclamă o declaraţie care aprobă decizia de românilor de a se uni cu Regatul României.
– 22 decembrie, 1918 – În replică, o Adunare Generală a Maghiarilor are loc la Cluj (magh. Kolozsvár oraş situat în centrul Transilvaniei şi cel mai mare oraş din Transilvania). Adunarea reafirmă loialitatea maghiarilor din Transilvania pentru Ungaria.
– 24 decembrie, 1918- Regele Ferdinand I semnează un decret de acceptare a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, la care guvernul maghiar protestează. La Versailles încep negocierile cu cele patru puteri ale Antantei, precum şi cu Cehoslovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria şi Rusia, pentru stabilirea noilor graniţe.
– 24 decembrie, 1918- Trupele române intră în Cluj.
– 14 ianuarie, 1919 – Trupele române ajung la Baia Mare.
– ianuarie, 1919 – Puterile Antantei dezaprobă acţiunile românilor, care în schimb susţin că decizia Parlamentului Transilvaniei trebuie să aibă prioritate faţă de armistiţiul dintre Franţa şi Ungaria.
– 18 ianuarie, 1919 – Trupele române intră în Sighetu Marmaţiei.
– 22 ianuarie, 1919 – Trupele române se opresc la noua linie de demarcaţie indicată de puterile Antantei, lăsând Banat sub controlul Serbiei, iar Crişana sub control maghiar.
– 20 martie, 1919 – Generalul francez Vyx, în numele puterilor Antantei, cere Ungariei să renunţe la anumite teritorii şi să accepte o nouă linie de demarcaţie, mai mult sau mai puţin în concordanţă cu situaţia din teren de la acel moment.
SITUAŢIA TERITORIALĂ A REPUBLICII SOVIETICE UNGARE
– 21 martie, 1919 – Prim-ministrul magiar Károlyi precizează într-o alocuţiune adresată poporului că nu poate accepta pierderile teritoriale cerute de puterile Antantei, şi predă puterea unui guvern de stânga radical, condus de comunistul Béla Kun, care proclamă Ungaria ca Republică Sovietică şi renunţă la politica pasivă de acceptare a pierderilor teritoriale dictate de Antantă.
– martie 1919 – Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, cere Consiliului Marilor Puteri să permită României să ocupe teritorii până la râul Tisa (conform înţelegerii de dinaintea intrării României în război). Propunerea este refuzată. Generalul sud-african Jan Smuts este trimis la Budapesta pentru a negocia cu Béla Kun.
– aprilie 1919 – Tot mai multe informaţii despre acţiuni anti româneşti ce au loc în zonele locuite de români aflate sub control maghiar ajung la Bucureşti. Armatei Române i se ordonă pregătirea unei ofensive generale pentru 16 aprilie 1919.
– 15 aprilie, 1919, seara – Trupele maghiare organizează un atac împotriva Armatei Române în vestul Transilvaniei.
– 16-19 aprilie, 1919 – Lupte violente au loc în Munţii Apuseni, câştigate în final de trupele române (cinci divizii), care sparg linia frontului în câmpia Crişanei.
– 19 aprilie, 1919 – Ca urmare a reuşitei contraofensivei împotriva Republicii Sovietice Maghiare, trupele române intră în Satu Mare.
– 20 aprilie, 1919 – Trupele române intră în Oradea.
– 1 mai, 1919 – Trupele române ajung la râul Tisa.
ROMÂNIA INTERBELICĂ
Unităţile militare româneşti au apărat Marea Unire înfăptuită la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Întrucât, membrii delegaţiilor din judeţele aflate în vestul ţării, care au participat la adunarea de la Alba Iulia, au fost arestaţi şi persecutaţi de către administraţia maghiară, Armata Română a început acţiuni de luptă spre vest, în luna decembrie 1918, ajungând pe aliniamentul: Satu Mare, Sălaj, Bihor, Arad. Cu aprobarea Consiliului Militar Suprem Interaliat, Armata Română a alungat administraţia maghiară şi trupele maghiare în luna aprilie 1919 până la Tisa. Între localităţile eliberate în vestul ţării s-a înscris şi oraşul Oradea, eliberat la data de 20 aprilie 1919.
– 17 iunie-iulie, 1919 – Consiliul Marilor Puteri cere guvernului României să-şi retragă trupele la linia de demarcaţie şi îl invită pe Béla Kun la Paris. România răspunde nefavorabil, şi afirmă că va accepta condiţiile doar dacă Armata Comunistă este dezarmată şi demobilizată. Béla Kun refuză aceşti termeni.
– 17 iulie, 1919 – Béla Kun ordonă o contraofensivă împotriva Armatei Române.
– 20 iulie, 1919 – Armata ungară traversează Tisa; au loc bătălii violente.
– 26 iulie, 1919 – Ofensiva maghiară este înfrântă şi se retrage dincolo de Tisa. Au fost capturaţi mulţi prizonieri.
Trupele maghiare au început, prin surprindere, o nouă ofensivă împotriva armatei române, la data de 20 iulie 1919. Această situaţie a obligat Armata Română să treacă Tisa, la 27 iulie 1919. Înaintând cu hotărâre în pusta maghiară, armata română a intrat în Budapesta, în ziua de 3 august 1919, primii pătrunzând în oraş ostaşii din cele 4 escadroane de roşiori, din Brigada 5 Roşiori Tecuci. În ziua de 4 august a intrat în oraş şi grosul armatei. Ca urmare a cererilor adresate de noua administraţie maghiară la Consiliul Militar Suprem Interaliat de la Paris, România a început retragerea armatei române din Ungaria, la data de 3 septembrie 1919.
LA MULŢI ANI ROMÂNIA, LA MULȚI ANI ROMÂNILOR, ORIUNDE S-AR AFLA!
Prim-vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna . .
Mr. (rz) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
