O zi istorică în Cimitirul Internațional – Valea Uzului de Ziua Armatei Române – 25 octombrie 2019. Cu porți larg deschise, fără lanțuri, fără presiuni, fără scenarii. Cu români veniți de pe tot cuprinsul țării, alături de oficialități, localnici și un sobor de preoți să-și comemoreze eroii cu rugăciuni, flori, lumânări și torțe aprinse în numele jertfei lor. O zi binecuvântată de Dumnezeu cu soare blând, cu liniște și pace, și cu liantul cel mai important: Unitate! Căci doar în unitate putem dăinui, ne putem ridica pe Golgota Neamului.
O zi de toamnă generoasă, în care sute de suflete românești au spus Prezent în locul Eroilor – al celor care ne-au apărat, ne-au dăruit o Țară. Ca și cum prin prezența lor ar fi vrut să spună: e rândul nostru să le apărăm memoria, să le cinstim jertfa și să răspundem Prezent ori de câte ori ne cheamă Țara. Dar Țara nu strigă! Nu se vaită! Căci dragoste cu sila nu se poate! Doar ne așteaptă cu răbdare să ne amintim și să-i mângâiem din când în când „tonele de sânge vărsat” cu o floare, cu o lacrimă sau lumina dintr-o lumânare.
Despre Ziua Armatei Române în Cimitirul Internațional de la Valea Uzului sunt foarte multe de povestit, dar și foarte greu de redat în cuvinte lacrimile, îmbrățișările, bucuria revederii, dar și copleșitoarea stare care ne încerca după incidentele din 6 iunie 2019, de Ziua Eroilor. Când știți foarte bine, unii dintre d-voastră, cât de criticați, chiar jigniți și împroșcați cu tot felul de vorbe urâte am fost. Și asta nu pentru că le-am fi meritat, ci pentru că, da, s-a dorit (!) să iasă o mascaradă de doi lei în care noi cei prezenți să fim lupii cei răi, în timp ce cei care se aflau ilegal în fața cimitirului încuiat cu lanțuri, să pară mielușeii nevinovați și vânați de fiarele de noi. Asta este o poveste care nu merită amintită acum, dar nu trebuie nici uitată. Pentru că din acea experiență mai avem de învățat, dacă încă nu ne-am însușit pe deplin învățăturile.
Important este că în 25 octombrie 2019 ne-am simțit liberi ca păsările cerului!
Și porțile cimitirului și porțile cerului erau larg deschise ca niște brațe primitoare. Fără lanțuri de fier, fără lanțuri de străini și cordoane de forțe de ordine care creau o atmosferă mai tensionată decât era. Eram fericiți că ne puteam comemora eroii așa cum ne propusesem și de Ziua Eroilor: cu rugăciuni și cântece patriotice, flori și candele aprinse, cu bunătăți pregătite cu drag de gospodine, cu ferma convingere că-n acea zi, acolo ne era locul! Pentru că-n toată această desfășurare de frumos, această jertfă pe cărările Patriei, până la urmă, căci nu-i ușor să străbați sute de kilometri să strigi „Prezent!” acolo unde simți că ești chemat, a stat Credința fiecăruia, Voința, dar și Dragostea de a fi alături de aproapele nostru, și a-l întări, așa cum frumos spunea și primarul Dărmăneștiului în discursul domniei sale.
„Prezența d-voastră aici ne întărește! Și mă face să înțeleg că dacă unii sunt surzi, dacă alții n-au curajul să-și țină coloana vertebrală dreaptă, voi românii de rând care ați venit din toate colțurile țării și v-ați alăturat nouă – celor care au avut o doză de nebunie mai mare – și am hotărât să facem în 2018, aici, în Valea Uzului, acest monument… Și ne-am permis în Țara Românescă să ridicăm aceste cruci închinate Eroilor noștri. Cred că ne-ați înțeles mesajul și ați ales să veniți aici din Dragoste. Și ați ales să veniți alături de români la Valea Uzului să-i cinstim împreună pe cei ce s-au jertfit.” – Constantin Toma.
Și vom veni ori de câte ori va fi nevoie, așa cum am fost de Ziua Eroilor, 6 iunie 2019, de Nașterea Maicii Domnului, 8 septembrie 2019. Sunt sigură că acesta este mesajul tuturor celor care au fost măcar o dată în Valea Uzului. Pentru că am înțeles că cea mai mare formă și forță de susținere este, înainte de toate, prezența. Dincolo de toată organizarea ireproșabilă a evenimentului pentru care felicit asociațiile și toți oamenii implicați, trebuie să-i recunoaștem marele merit primarului Dărmăneștiului, distinsului domn Constantin Toma – acest simbol național al demnității și integrității – fără de care noi nu am fi avut unde sărbători eroii din Valea Uzului. Fără Monumentul Eroilor și crucile românești ridicate simbolic în cimitir în memoria eroilor din Valea Uzului în 2018, care au devenit un motiv de dispută atât al granițelor dintre județe, cât și al cimitirului, nu știu dacă am fi ajuns vreodată acolo. Iar un om singur, care mai este și corect și demn, nu poate ține piept de unul singur unui sistem corupt. Așa cum nu se poate baza nici pe cei care după ce l-au încurajat să înceapă lucrarea de instalare a crucilor și a monumentul, iar la izbucnirea scandalului l-au lăsat baltă în fața celor care continuă să-i facă plângeri la poliție pentru a scoate crucile și a dărâma Monumentul Eroilor. Ar fi o rușine națională să se ajungă la un asemenea sacrilegiu, dar sperăm ca bunul Dumnezeu să îmblânzească înverșunarea cu care se alimentează și minciunile, dar și dorința de a se face să dispară simbolurile românești din acest Cimitir Internațional al Eroilor.
„Chiar şi în al 100-lea ceas, să ne întindem mâna, să fim fraţi, pentru că, vrem sau nu vrem, trăim în graniţele aceluiaşi stat”
Cu adevărat omul sfințește locul când este determinat nu doar de un simțământ patriotic, ci și de unul religios. Căci în toate greutățile și împotrivirile pe care le-a avut de înfruntat de la izbucnirea scandalului, cu siguranță și Dumnezeu i-a fost alături, nu doar cei apropiați. Fiecare om își duce crucea cum poate. În timp ce mulți fug și de propriile responsabilități, mai ales dacă acestea ar atenta la locul călduț pe care-l dețin, acest domn și-a luat drept povară și crucile amplasate, dar și Monumentul Eroilor. Nu-i o responsabilitate ușoară, chiar dacă dragostea față de valorile naționale și conștiința l-au îndemnat să se avânte în această luptă, ca un simț al datoriei față de eroii din Valea Uzului. Cu același simțământ patriotic i s-au alăturat în această luptă și cei doi binecunoscuți și bravi lideri ai Asociației „Calea Neamului” din Brașov și „Frăția Ortodoxă Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruință”, dr. Mihai Tîrnoveanu și Dan Ciprian Grăjdeanu, care l-au asigurat de tot sprijnul lor și al oamenilor care li s-au alăturat de pe tot cuprinsul țării, îmbrăcați în costume populare, cu steaguri tricolore în mâini, cu flori, dar mai ales cu dragostea care i-a determinat să lase totul în urmă și i-a mânat spre „porțile de fier ale Moldovei”. Așa cum le-a numit primarul din Dărmănești în discursul său impecabil, de patriot adevărat, pentru care mai presus de orice este conștiința izvorâtă dintr-o educație înrădăcinată în vremurile în care iubirea de țară era precum iubirea de mamă – sfântă. Redau doar o parte, deși fiecare cuvânt a fost ca un bob de grâu din care cu siguranță vor încolți cândva spice cu rod bun în sufletul tinerei generații prezentă la eveniment.
„Acum 100 de ani, aceşti oameni s-au jertfit pentru libertatea noastră. Mulţumesc fiecăruia dintre voi şi vă sunt veşnic dator pentru că aţi ales să vă rupeţi din timpul vostru şi să veniţi aici, alături de cei de pe Valea Trotuşului, de pe Valea Uzului, de pe Valea Tazlăului, să cinstim împreună eroii români. Nu am încercat, prin ceea ce am făcut noi, decât să cinstim memoria eroilor români. N-am vrut şi nu dorim să stricăm pacea şi liniştea din țara românească. Dar nu am putut să stăm impasibili la ceea ce s-a întâmplat în acest cimitir, timp de mai bine de cinzeci ani. Faptul că noi am pus aici câteva cruci simbolice, în memoria celor care au apărat acest ţinut, nu cred că este un lucru greşit. Faptul că am ridicat acest monument, în memoria tuturor eroilor care sunt înhumaţi aici, cred că este un lucru absolut normal în anul 2019. Astăzi, aici, în Cimitirul Internaţional de la Valea Uzului, ne-am strâns să aducem o rugăciune, o mulţumire şi un crez celor care au luptat pentru a apăra acest ţinut” (…) „Dacă nu aş fi iubit eroii, de orice naţionalitate ar fi fost ei, astăzi, aici, pe acest monument nu vedeaţi înscris numele tuturor eroilor. Am scris acolo: „În memoria eroilor români, maghiari, germani, austrieci, ruşi, italieni, sârbi”. Pe toţi îi iubim la fel, sunt eroii noştri. Şi dacă nu aş fi fost de acord cu acest lucru, nu aţi fi văzut aici steagurile celor şapte naţii care au înhumaţi eroi aici. Toţi trebuie să dăm dovadă de înţelepciune, de înţelegere şi chiar şi în al 100-lea ceas, să ne întindem mâna, să fim fraţi, pentru că, vrem sau nu vrem, trăim în graniţele aceluiaşi stat” – Constantin Toma.
Programul Zilei Armatei a păstrat tradiția impusă de asemenea evenimente: intonarea imnului, discursuri, un mic program artistic, depuneri de coroane. Dar cel mai emoționant moment a fost când s-a strigat apelul celor 149 de eroi și al soldatului găsit de curând în afara cimitirului. Moment când din sutele de piepturi ieșea un victorios „Prezent!”, iar lângă crucile soldaților necunoscuți se așeza câte un oștean al zilelor noastre, fie el copil, ori adult, cu o torță aprinsă în mână. Înserearea care s-a lăsat peste noi tot povestind și minunându-ne de liniștea și frumusețea divină ce cădea peste noi ca o binecuvântare, a făcut ca cimitirul să pară un scut de lumină vie, luminat de cele 150 de torțe, ca o promisiune a prezenței noastre la căpătâiul eroilor fără de care „astăzi poate noi n-am fi fost români”.
Nu vreau să trec cu vederea peste eseul elevei Ana Ioana Grăjdeanu despre eroi, care ne-a cam zguduit din temelii atât prin mesaj, dar mai ales prin puternica imagine a unei toamne nu la fel de luminoase ca cea de azi, și care ne-a lăsat cu întrebări fără răspuns. „Haideți să ne întoarcem în toamna lui 1918 unde roșul de pe pământ nu era al frunzelor, iar oamenii din jurul nostru nu aveau această pace pe chip”. Îngrozește doar gândul că roșul de atunci era sângele vărsat pentru România de astăzi. Căci acei soldați în opinci, cu haine rupte, flămânzi și însetați și-au apărat pământul fiind ferm convinși că aceasta este datoria lor „Ei au crescut cu crezul că nimic nu-i mai dulce decât moartea pentru țară.” Ce-am fi fost noi fără ei?! Și ce facem noi pentru ei? A încheiat cu un îndemn la iubire „Vă îndemn să iubiți! Vă îndemn să vă iubiți neamul, și să luptați pentru el.” Emoționantă a fost și intervenția micuței Andreea Streza care a interpretat la nai melodiile „Noi suntem români” și „Tu, Ardeal!”
Tot despre Ardeal a fost și mesajul luptătoarei de pe granița nord-vest, Daniela Ciută de la Carei, citit de dr. Tîrnoveanu care ne-a amintit că ziua de 25 octombrie are o dublă semnificaţie, „eliberarea ultimei palme de pământ românesc, eliberarea oraşului Carei de sub ocupaţia maghiară”, dar şi faptul că în luna octombrie, inclusiv în data de 25, pe Valea Uzului s-au purtat bătălii crâncene în Primul Război Mondial, „care au făcut posibile, apoi, marile victorii de la Mărăşeşti şi Oituz”. Mesajul s-a încheiat cu un îndemn la deșteptare națională aplaudat îndelung, așa cum au fost și celelalte intervenții. „Să dăm dovadă că putem fi uniți, că putem trece peste orice neînțelegeri. A venit vremea să ieșim din amorțeală! Ori alegem să fim români cu tot ce presupune asta, ori nu vom mai fi !”
„Există un fir viu care ne leagă, care este o putere, o energie necreată, sădită în noi”
Nu pot sări nici peste discursul părintelui duhovnic Amfilohie prezent la manifestare, care a îndemnat la credință, unitate, luptă și jertfă pentru neam așa cum au făcut eroii noștri. „Ați reușit domnule primar, prin cuvântul frumos, limpede și grăitor, liber, rostit la care noi am luat aminte, să dați un bun exemplu acestor copii. (…) Am văzut lacrimi și în ochii copiilor dar și al adulților când s-a strigat numele eroilor. (…) Există un fir viu care ne leagă, care este o putere, o energie necreată, sădită în noi. De aceea mă bucur pentru acești copii și pentru toți cei de față că au primit exemplul despre cum să se vorbească, să se înfăptuiască. Și au fost într-adevăr însuflețiți de duhul autentic al acestei sarbători. Și astăzi și întotdeauna biserica și armata au fost în prima linie, și așa trebuie să fie când vorbim de propovăduirea valorilor sau adevărului. Să fim în prima linie când e vorba de așa ceva! Este nevoie de oameni credincioși, curajoși, de o armată vitează. Este o mângâiere pentru cei în vârstă că astăzi se discută de astfel de lucuri și că suntem aici. Este o nădejde pentru cei tineri să rostiți astfel de lucruri și să se dea o speranță că nimeni nu ne poate sta în față, asemenea strămoșilor noștri. În lupta de eliberare de orice ar putea să ne înrobească: cultural, economic, material, spiritul sau sub altă formă. Orice formă de înrobire este inandmisibilă pentru noi! Noi am înțeles prin jertfa acestor eroi că marile idealuri de unitate natională, de credință, de limbă, de toate valorile, nu se pot face decât cu jertfă și cu luptă. Nădăjduim ca Dumnezeu să ne întărească, să fim și noi însuflețiți de același duh și spirit de jertfă în lumina adevărului, pentru promovarea acelei păci durabile. Acelei frățietăți care să bucure. Acelei demnități de viață pe care prea adesea ni le pierdem datorită provocărilor sau tuturor factorilor care încearcă să ne îngenuncheze elanul sfânt de a fi români și drept măritori creștini.” Părintele Anfilohie a sugerat printre altele că ar trebui să sune un clopot permanent în Valea Uzului pentru memoria acestor eroi. Eu spun că ar trebui și să ardă veșnic o flacără, așa cum am văzut prin marile orașe.
Inițiatorul acestei manifestări, dr. Mihai Tîrnoveanu, după ce a vorbit despre importanța luptelor și a sacrificiului sutelor de eroi de pe Valea Uzului, a transmis cu însuflețirea-i caracteristică, un mesaj clar. „Prezența noastră aici, ca și pe data de 6 iunie de Ziua Eroilor, transmite un mesaj hotărât factorilor de putere din această țară. Transmite o voință națională care spune răspicat: Monumentul și crucile ridicate în Cimitirul Internațional al Eroilor de către primăria din Dărmănești rămân aici! Crucile nu se dărâmă! Nu se dărâmă așa cum cere Ungaria și UDMR-ul! Aici este România! Aici este Valea Uzului! Aici este Dărmănești, Comănești, Onești, Dofteana – linia de fier a Moldovei care niciodată nu a fost răpusă și nici nu va fi! Căci aici suntem noi români din toată țara alături de voi, oamenii locului. Să nu uitați niciodată asta! Să nu uitați că voi nu sunteți aici singuri!” Liderul Asociației „Calea Neamului” a mai adăugat printre altele că Valea Uzului este bătălia care trebuie câștigată pentru dăinuirea românismului și împiedicarea uneltirilor liderilor maghiari care prin pretențiile teritoriale pe care le emit atât la Valea Uzului, cât și la Cheile Bicazului, își doresc de fapt, reconfigurarea fostei granițe stabilite prin tratatului de la Viena din 1940.”
În semn de recunoștință, cu mare prețuire și dragoste „În lupta pentru credintă, unitate de neam și dragoste de țară”, s-au acordat de către Primăria din Dărmănești, patru distincții de „Fiu al Văii Uzului”. Celor doi lideri ai asociațiilor, preotului Alexandrescu Toader care i-a stat alături în cele mai tulburi momente primarului. Și nu în ultimul rând, românașului Ilie Popescu, în vârstă de 13 ani. Cel care pe 6 iunie de Ziua Eroilor, a avut curajul să pătrundă în cimitirul care avea porțile încuiate cu lacăte, să fluture steagul și să strige „Victorie!”. Un moment emoționant, istoric chiar, când sutele de români din afara cimitirului au prins curaj, au înaintat și au îndrăznit să rupă lanțurile care-i împiedicau să-și comemoreze eroii.
Adresându-le mulțumiri celor care i-au fost alături de la izbucnirea scandalului din Valea Uzului, primarul Constantin Toma a mai avut un mesaj care vorbește de la sine despre o stare de fapt ticăloasă și nefirească, iar concluziile le puteți trage singuri. Eu adaug doar atât, că dacă noi nu vom înfrunta cu pieptul deschis și nu vom lupta împotriva acestor nelegiuiri care se abat asupra neamului românesc, nimeni nu o va face în locul nostru.
„Am plecat în această bătalie pentru construirea Monumentului închinat tuturor eroilor din acest cimitir, când mi-am permis să pun cinzeci de cruci pentru eroii români, simbolice în acest cimitir; pentru că mormintele eroilor noștri sunt mai în spate și au la căpătâi alte însemne, nu cele românești, m-am simțit la un moment dat singur. Și-am pornit în această bătălie cu foarte multe opreliști. De la cel mai înalt nivel din Statul Român, până la cel mai de jos funcționar al Statului Român, mi-au spus să nu încerc să-mi cinstesc eroii de la Valea Uzului. Nu știu de ce…Toți mi-au spus că aici sunt înhumați eroi români. Toți au recunoscut. De sus până jos!Toți mi-au spus că suntem în țara românească. De sus și până jos! Și la fel, în cor, toți mi-au spus că nu trebuie să montăm acest monument în cimitir. Și n-am înțeles de ce.
Fără d-voastră – români adevărați din România, aș fi fost călcat în picioare!
Fără d-voastră, cu siguranță astăzi nu reușeam să sărbătorim acest eveniment.
Și astăzi, la acest eveniment i-am invitat pe toți. De la cel mai mare în Statul Român, până la cel mai mic. În afară de d-voastră, oamenii de rând, care ați venit aici cu inima deschisă, puțini au răspuns prezent la chemarea noastră. Nu pot să-mi răspund mie personal de ce. Dar veți vedea, că puterea bunului Dumnezeu, în memoria acestor eroi, tânăra generație și preoții care sunt alături aici în acest cimitir, vor fi de neînvins!
Iar dumneavoastră, dragi români, să nu uitați niciodată că dacă ne pierdem aceste valori, Credința, Iubirea de țară și de neam, Familia și câte alte valori mai are acest neam românesc, ne pierdem de tot… Ne pierdem ca neam!”
După asemenea mesaje emoționante și mobilizatoare, nu pot decât să-i felicit pe toți cei implicați în organizarea evenimentui: Mihai Tîrnoveanu, Dan Ciprian Grăjdeanu, Primăria Dărmănești, pentru o zi care va rămâne un reper în conștiința neamului românesc. Mulțumiri televiziunilor care au fost alături de noi și forțelor de ordine care au asigurat buna desfășurare a evenimentului. Și nu în ultimul rând, transmit un mesaj de mulțumire și apreciere la adresa copiilor prezenți alături de părinți, rude – români veniți de pe frumoasele meleaguri ale țării să-și cinstească Eroii Neamului din Valea Uzului.
Acolo unde există o singură graniță – cea pusă în calea noastră de Dumnezeu!
***
Ziua Armatei Române – Mănăstirea Comana/ Giurgiu – 19 octombrie 2019
Dacă în Valea Uzului de Ziua Armatei Române am sărbătorit eroii care nu mai sunt printre noi, cu o săptămână în urmă, în 19 octombrie 2019, la Mănăstirea Comana, județul Giurgiu, sărbătoarea a avut un impact emoționant și mai mare, pentru că acei eroi despre care știam doar din poveștile bunicilor, erau printre noi ca o mărturisire vie a jertfei acelora care pentru țară și-au dat tot ce-au avut mai scump. Eroii – viața, mamele – fii, soțiile – soții, fiicele – tații… O jertfă colectivă pe care azi mulți au uitat-o, n-o mai înțeleg și nu-i înțeleg nici pe cei care-și hrănesc românismul din jertfa acestor eroi care ard neîncetat ca niște făclii în conștința celor care au rămas înrădăcinați în spiritul național și datinile strămoșești.
Veterani de război, cadre militare, profesori, preoți, localnici, români veniți din țară, copii mai mari, mai mici, îmbrăcați în costume populare, cu trandafiri roșii în mâini și inimile aprinse de emoție precum candelele, au îngenuncheat într-o lacrimă uriașă în fața Troiței Eroilor ridicată în curtea Mănăstirii în semn de prețuire „Armatei române jertfită în bătălia de la Cotul Donului nov.- dec. 1942”.
Am avut sentimentul uneori, participând prin alte locuri, că aceste comemorări sunt formale și că se respectă un regim impus ori o regie comandată de undeva mai de obligație, mai de fațadă. Că se pierde oarecum importanța sărbătorii în favoarea festivismului care trebuie să dea bine la public, nu neapărat să trezească sentimentul de care mulți se feresc ca de o boală rușinoasă – patriotismul. Greșit înțeles în zilele noastre, patriotismul nu s-a schimbat cu nimic, ci a rămas la fel cum l-a definit cu zeci de ani în urmă unul dintre marii români, Mihail Sadoveanu.
„Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”
Nu a fost cazul de la Mănăstirea Comana! Prezența generalilor – veterani de război, a dat o notă de solemnitate aparte, de respect, de duioșie, de… nici nu știu cum să-i spun. Pentru că primul impuls a fost să mă duc să le sărut mână, să-i strâng în brațe și să le plâng pe umeri pentru libertatea amară în care trăim. Avem de aproape 30 de ani liber la mai mult decât am visat, și totuși suntem atât de săraci spiritual! Căci nu alimentele sunt cele care țin spiritul viu, ci duhul jertfei, al faptelor pornite dintr-o foame de adevăr, de dreptate, pentru care azi prea puțin au curajul să mai lupte. Și chiar mai rău, suflă cu tot veninul în flacăra românismului pe care încearcă s-o țină aprinsă cei care simt cu tot sufletul că asta le este menirea, indiferent din ce categorie fac parte, intelectuali sau simpli oameni de rând. Se pare că mai aprigă-i lupta de a îngenunchea lumina în cei care mai apără și iubesc România, decât de a face concret ceva, de a o scoate de sub gunoaiele aruncate de românii care și-au pierdut demult orice simț patriotic, orice reper al realității. Nu mai vorbesc de reperele naționale, când tot ce vine din afară e apreciat, iar ce ne aparține din moși strămoși este demodat, pentru unii.
Hainele militare pe care străluceau insignele ca dovadă a marii lor bravuri din timpul războiului, stăteau ireproșabil pe ei, deși trupurile lor păreau plăpânde, aproape îndoite sub povara anilor. Pantofii le străluceau de lustruiți ce erau, caschetele în vânt le dădeau un aer impozant… Dar eu i-am văzut așa cum i-a descris legendarul general de flotilă aeriană – Radu Theodoru, pe 4 august la Arcul de Triumf în București, când am sărbătorit 100 de ani de la eliberarea Budapestei de regimul Bela Kun, de către armata română… Cu bluzoane rupte, murdare, cu degetele ieșite din opinci, flămânzi, însetați, dar demni! O demnitate care nu le-a permis să-și plângă de milă, ci să meargă victorioși înainte făcând din biata opincă românească un simbol care dăinuie și după atâția ani, fie că le place sau nu unora. Dar demnitatea zilelor noastre unde e? Prin ce lupte de orgolii oare s-a pierdut?
Aici în curtea de la Mănăstirea Comana, acei eroi de care ni se vorbea cândva, erau în fața noastră în carne și oase, cum se spune, comemorând alături de generațiile noi cu cântece patriotice, cu poezii, pe cei care au fost tați, frați, prieteni – soldați care s-au aruncat în lupte cu un puternic simțământ al datoriei față de țară. De cealaltă parte, eroii în viață. Eroi ai neamului care au îmbătrânit de tineri văzându-și camarazii sfârtecați în gura morții, de care uităm prea ușor, deși „nu există talpă de pământ sub picioarele noastre care să nu aibă sub ea oseminte sau sânge de eroi mai ales aici în Valea Neajlovului.” după cum cu emoție ne-a mărturisit gen. Radu Theodoru.
Un loc plin de istorie, Mănăstirea de la Comana, ctitorită de Vlad Țepeș – domn al Țării Românești, în anul 1461, pe lângă frumoasa Biserică al cărui hram este Sfântul Ierarh Nicolae, are ridicată în curte de Societatea „Cultul Eroilor” și „Mausoleul eroilor căzuți în Primul Război Mondial” unde se află osemintele a sute de soldați. De la mic la mare ascultând și văzând, am trăit cu emoție o pagină de istorie evocată prin alocuțiunile rostite, nu cu dramatism, nu cu reproș, ori cu păreri de rău, ci ca un îndemn la unitate, la deșteptare, la iubire de Neam și de Patrie, în cinstea jertfei care a fost făcută pentru ca această țară să existe așa cum o avem astăzi.
După intonarea imnului, defilarea Gărzii de Onoare, un sobor de preoți a oficiat slujba de pomenire a ostașilor căzuți în războaiele de apărare a acestui pământ, urmată de apelul solemn al generalilor morți în temnițe pentru „vina” de a-și fi slujit Patria, depunere de coroane. Activitatea a cuprins momente lirice și artistice în interetarea unor grupuri de elevi, artiști, poeți, actori, alocuțiuni susținute de generalii Iosif Rus, Mircea Chelaru, basarabeanul Vasile Șoimaru și alții. Toate s-au desfășurat cu binecuvântarea Părintelui Arhimandrit Mihail Muscariu, starețul Mănăstirii, prezent la eveniment.
„Țineți steagul sus, altfel vă calcă în picioare!”
Am avut onoarea să cunosc personalități care impun prin simpla prezență la disciplină, respect, demnitate, pentru că așa au fost învățați să fie. Unul dintre ei, legendarul gen. de flotilă aeriană (rtr) Radu Theodoru – un monument de luciditate, parcă neobosit de a fi în linia întâi, inspirând un patriotism profund și molipsitor, care ne-a îndemnat când pe un ton patern când pe unul dojenitor, să ținem „Steagul sus!” oricât de greu ne-ar fi. Adresându-se celor veniți pe Calea Neamului, printre care eram și eu, a spus: „Măi, copii, voi însemnați acolo punctul forte de rezistență al românității din Transilvania.” (…) „Noi am luptat, acum e rândul vostru …” (…) dar dacă aveți nevoie, chemați-ne, și vom veni, nu contează oboseala… ” . Vorbele spuse cu hotărâre de un om trecut bine de 90 de ani, care a văzut moartea de nenumărate ori, te lasă pe gânduri, te face să te jenezi, dar îți dă și impulsul de a lua poziția de drepți, de a-ți pune ordine în gânduri și curaj pentru a merge mai departe cu hotărâre.
După ce doctorul Mihai Tîrnoveanu l-a omagiat pe gen. Radu Theodoru căruia i-a înmânat un coș cu flori roșii, galbene și albastre, o icoană, o felicitare și un steag tricolor cu care s-a mers în diferite acțiuni în țară, acesta a mai adăugat legat de Valea Uzului despre care se pare că știa ce se întâmplă: „La Valea Uzului unde se dispută românitatea cu hungarismul, acești copii, (referindu-se la cei care merg pe Calea Neamului) fac ceea ce ar trebui să facă autoritățile acestui stat. Eu vă îmbrățișez… Copii, să știți că voi sunteți nădejdea noastră! Voi sunteți! Noi am fost… Noi am vărsat tone de sânge pentru Țara asta. Ce faceți voi? Cui o vindeți ? Țineți steagul sus, altfel vă calcă în picioare! Dumnezeu să vă ajute! ”
Un model de onoare și demnitate militară, sursă de admirație și respect pentru tinerele generații, la fel ca și veteranul aviator, erou al celui de-al doilea război mondial, este și generalul – maior Ion Dobran – singurul pilot în viață din Grupul 9 Vânătoare ai cărui piloţi au scris multe pagini glorioase în istoria aviaţiei militare despre care avea să aflu că „a luptat împotriva sovieticilor pe frontul de est, împotriva americanilor în timpul bombardamentelor din 1944 şi împotriva germanilor după 23 august 1944, îndeplinind misiuni inclusiv în ultima zi a războiului, 9 mai 1945. Activitatea sa pe front însumează 340 de misiuni de război, 74 lupte aeriene, 11 victorii aeriene şi un avion distrus la sol. A fost doborât de trei ori, scăpând cu viaţă fără răni grave.” O legendă vie în fața căreia îți vine să te pleci cu pioșenie, fie doar și pentru cei 100 de ani împliniți.
Participarea mea la acest eveniment s-a datorat invitației primită de către Asociația Calea Neamului din Brașov de a lua parte la manifestările de comemorare a eroilor de la Comana, de însuși domnul general Radu Theodoru, iar eu și Ana Sandulea am fost onorate să facem parte din delegația de depunere de coroane la Troița din Comana ridicată în 2015, în memoria celor 250.000 de români căzuţi în Bătălia de la Cotul Donului din 1942, împreună cu dr. Mihai Tîrnoveanu și Anița Toporeanu din Brașov.
Într-un articol apărut pe blogul „Ce-i cu noi?” am citit o relatare legată de acești eroii de la Cotul Donului, pe cât de dureroasă pe atât de rușinoasă pentru Statul Român, o realitate crudă despre care aș vrea să se știe. Iar noi să înțelegem că măcar atât putem face: să înălțăm o rugăciune, să mergem cu o lumânare, cu o floare și să le apărăm și să le cinstim memoria măcar din an în an.
„Este vorba de istoria militarilor români căzuți în 1942 la Cotul Donului și în Stepa Calmucă (Rusia) –150.000 de soldați ai armatei române și 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară au murit într-o operațiune care a constituit cea mai sângeroasă bătălie din istoria românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. De şaptezeci de ani nimeni nu se îngrijeşte de rămăşiţele eroilor români căzuţi la datorie, pentru ţară şi pentru graniţele ei
Este o tragedie ce s-a întâmplat la Cotul Donului. În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nici o cruce nu este în locul în care sunt căzuţi 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijeşte de acest loc. Să treacă 70 de ani şi nimeni să nu îşi aducă aminte de cei căzuţi acolo, este groaznic! Ei au fost trimişi de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimişi să elibereze Basarabia, să menţină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostaşi români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiţi sărmanii şi să nu aibă parte de un cimitir! Oamenii din acel capăt de lume mă întrebau când vin românii să-şi ducă osemintele soldaţilor acasă, pentru că germanii, de exemplu, au făcut de mult acest lucru” – a declarat emoţionat Vasile Şoimaru, adăugând că 1 milion de litri de sânge românesc s-a vărsat la Cotul Donului. Potrivit autorului, operaţiunea din 1942 a fost ca o „maşină de tocat români”.
„E incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român…Aceasta este batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiță în memoria celor 624.540 de ostași români căzuți pe Frontul de Est…” – Vasile Şoimaru, autorul cărţii Cotul Donului,1942.
În prezent există la Cotul Donului o singură cruce, improvizată de Vasile Şoimaru din crengi, scotch de lipit şi cu tricolor de hârtie…” E trist să aflăm că autoritățile Statului, dacă-l mai avem, au procedat așa. E și mai trist să realizăm că sunt din ce în ce mai puțini cei al cărui simț al datoriei față de eroii neamului este așa puternic încât mai fac și ceva concret.
Amplul program s-a încheiat cu dr. Mihai Tîrnoveanu care a reușit să umple de freamăt audiența extaziată de discursul care a făcut să vibreze toată Valea Neajlovului la fel ca și melodia interpretată de ciocârlia noastră Ana Sandulea din Covasna care a impresionat până la lacrimi cu emoționantul „Cântec pentru tata”.
A fost prea cald pentru luna octombrie, dar n-am văzut pe niciunul dintre cei care au fost în post, ori pe margine să dea vreun semn de oboseală, ori plictiseală, ci s-au prins la finalul manifestărilor într-o horă strămoșească de unitate să ne amintească…
Ce înseamnă să fii patriot?
„E aşa de simplu. Te naşti. Nu este un adaos. Este foarte firesc.”- Radu Theodoru.
Să fim iubiți și de trădări feriți!
Mihaela Aionesei
Târgu Secuiesc
