X.1. Protopopul Petru Pop (1794-1869)
Cea mai reprezentativă personalitate a elitei locale româneşti din Treiscaune din secolul al XIX-lea este protopopul Petru Pop. Documentele din arhiva Mitropoliei Ardealului pun în evidenţă personalitatea sa de lider local, fiind unul dintre cei mai activi şi inteligenţi protopopi români de la acea dată capabil de cele mai îndrăzneţe proiecte şi posesorul unui sistem de adaptare la mediul unic în care a trăit.
Activitatea protopopului Petru Pop din deceniile cinci şi şase ale secolului al XIX-lea trebuie încadrată evenimentelor vremii, ce nu pot fi privite ca premergătoare sau ulterioare anilor dramatici 1848-1849. Ca participant la Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848, protopopul a fost ales în delegaţia care urma să prezinte dorinţele românilor ardeleni Dietei de la Cluj. Populaţia românească din Treiscaune, ridicată la luptă pentru o nouă ordine a lucrurilor, a devenit apoi victima „răfuielilor şi răzbunărilor”, care au luat cele mai diverse forme. Şi unul din cei mai vizaţi de astfel de „răfuieli” a fost şi liderul român Petru Pop.
Numele de familie Popp sau Pop, Popa sau chiar Popi, cum se mai regăseşte în documente, se pierde în trecutul îndepărtat al românilor din Transilvania. Mulţi dintre descendenţii acestei numeroase familii „s-au văzut nevoiţi a ocupa din generaţie în generaţie, modeste demnităţi în biserica românească, pe de o parte pentru a scăpa de persecuţiile necurmate ale stăpânitorilor străini, pe de altă parte pentru a-şi putea păstra neatinse religia şi naţionalitatea”.
Preotul Petru Pop îşi începe slujirea în biserica din Breţcu în anul 1835, la vârsta de 41 de ani. Prin activitatea desfăşurată aici, timp de 34 de ani, el face parte din categoria acelor personalităţi locale, mai puţin sau deloc cunoscute, dar care au avut un rol decisiv în existenţa unor întregi comunităţi. Importantă este perioada când Petru Pop a îndeplinit funcţiile de „protopop şi inspector şcolar teritorial pentru şcoalele ortodoxe” (1838-1851), timp în care a fost un propovăduitor de nădejde al măsurilor benefice pentru învăţământul românesc din satele scaunului, un luptător activ pentru supravieţuirea românilor din Treiscaune.
Meritele distinsului înaintaş sunt cu atât mai remarcabile, dacă avem în vedere perioada şi condiţiile în care el a activat ca lider al românilor din scaunul Treiscaune.
Portretul moral şi profesional al protopopului din Breţcu arată capacitatea preotului Petru Pop de a reformula ordinele primite de la organele superioare, pe înţelesul destinatarilor. Un exemplu edificator în acest sens este documentul din 1845, emis de la Breţcu şi ajuns în toate satele „tractului”, circulară ce era „bogată în informaţii, marcată de particularităţi locale, de o undă de poezie şi un profund sens patriotic”.
Ştiind că documentul va urma calea cea mai simplă şi directă spre inima oamenilor de rând, protopopul Petru Pop încearcă să lămurească pe românii din parohiile subordonate că pruncii trebuie daţi la şcoli, şcolile trebuie întreţinute de părinţi cu dascăli cu tot. La început, Petru Pop face o expunere de motive, pornind de la câteva imperative superioare: „omenirea prin învăţătură se luminează”, fiecare putând astfel să-şi îndrepte starea sa, „pe sine şi următorii săi”, deoarece fericirea „niciodată nu le-au dat firea, nu norocuirea, ci silinţa”. În consecinţă, recomandă credincioşilor să-şi dea fiii şi fiicele la învăţătură, nădăjduind „că doar se va lumina vremea şi pentru noi, românii, şi când se va desprimăvăra să fim gata cu plugul, cu sămânţa a o semăna că apoi e târziu, până vom găti cu învăţătura trece vremea semănatului”. Deşi metafora folosită, respectiv a compara vremurile noi cu primăvara, nu este cu totul originală, folosirea ei în acest context „învăluie parcă un mister, are valoarea unui semnal, al unui consemn; pluteşte în aer nădejdea în vremuri mai bune, în apropierea lor, şi într-adevăr în primăverile următoare, românii vor lupta ca aceste speranţe să prindă viaţă”.
Protopopul Petru Pop desfăşoară o neobosită activitate pentru susţinerea procesului de învăţământ din protopopiat. Face numeroase intervenţii la forurile superioare; aplică ordinele venite de la Sibiu; se ocupă de procurarea manualelor şcolare; insistă asupra efectuării unui atent şi riguros „recensământ”, care se dorea o oglindă a şcolilor din zonă. Străbătea judeţul de la un capăt la altul, fiind prezent pretutindeni acolo unde era nevoie de el. Din monografia oraşului Covasna, întocmită de învăţătorul Nicolae Vleja, aflăm despre alegerea, în 1838, de către obştea credincioşilor ortodocşi din localitate, în prezenţa protopopului Petru Pop, a „doi inspectori şcolari”.
Protopopul Petru Pop al Treiscaunelor a înaintat episcopului Andrei Şaguna, la 16 septembrie 1849, un memoriu emoţionant, care relata suferinţele tuturor preoţilor şi credincioşilor români din zona respectivă: „după ce nimănui nimic făcând, iar cine au vreut au luat, am lăsat tot, apoi izgoniţi am fost şi fără scăpare nicăiri căpătând, robiţi, jefuiţi de avere, de sănătate, mulţi şi de viaţă, cu bătaie de joc tunşi, de credinţa religiei, cu ameninţări cu pierderea vieţii despărţiţi, luatu-ne-a ce-am avut tot, am stat până în gât în focul gheenii şi trupeşte şi sufleteşte”
Evocând câteva episoade din propria viaţă din acei ani, protopopul Petru Pop spunea „n-au ajuns că în vremurile revoluţionare ştiu că pe mine m-au dezbrăcat de haine şi de toate, şi de sănătate”. În timpul revoluţiei fugise în păduri, soţia îi era bolnavă netransportabil. Despre acest fapt trist spunea: „ De 20 de luni, de când am fost la [alegerea din] Turda [fusese şi la Blaj] păzesc pre preoteasa mia în patul zăcerii şi când am fost de naintea focului şi omorâturi, fiica mia, soţia susnumitului Ioan Băloiu, au păzit-o pe maica lor (…), fiind, de focul şi apa prin care am trecut tare slăbit, (…) carii, în focul cel mai grozav, între ispitele ceale de ucidere am stat în credinţă nesmintită, atuncea când fui eu jăfuit de toate şi am rămas numai în cămaşă, şi aşa am rătăcit prin munţi şi prin crepăturile pământului care a le înşira şi eu mă judic de netrebnic”.
După ce acţiunile revoluţionare fuseseră estompate, stinse şi înăbuşite, românii se trezesc „descoperiţi”, neglijaţi, lăsaţi din nou la atitudinea vechii administraţii. Această situaţie aparent paradoxală, îl face pe protopopul Petru Pop să scrie în 1850, curajos, dar şi riscant pentru acel timp: „că noi acum înzecit suntem mai împilaţi în toate, n-avem niciun drept”. Această frază va declanşa o adevărată campanie împotriva sa, campanie care după numeroase intervenţii din umbră sau făţişe va conduce peste un an la destituirea curajosului paşoptist şi apoi la moartea sa.
Dimensiunile realităţilor crude pe care le trăise îi dau lui Petru Pop acreditarea morală de a lumina mai bine acele stări. Simţea nevoia să se explice, mai ales pentru că, încă din anul 1850 multe se uitaseră, sau nu fuseseră cunoscute vreodată. Şi mai ales pentru că erau incomparabile cu cele trăite (şi des invocate) de alţii. După o adevărată vânătoare asupra lor, se părea că tocmai ei – cei din „Haromsec” – trebuiau să se justifice şi să se şi explice: „bater noi aicea n-am făcut nice o Rescolare asupra nimerui, noi şi poporenii noştri nu s-au atins de nimic de al nimerui nimica, iară ai noştri betuţi, jefuiţi de avere şi de viaţă apoi”. Şi, în acelaşi context, adresându-se episcopului: „mângâie-ne numai cu un cuvânt, că noi pe aicea n-au fost destul că, după ce nimerui nimic făcând, ce au vrut ne-au luat, am lăsat tot, apoi izgoniţi am fost şi scăpare nicăieri căpătând, robiţi, jefuiţi de avere, de sănătate şi de viaţă, cu batere de joc tunşi, de credinţa Religiei cu ameninţări de pierderea vieţii”.
În toamna târzie a anului 1849, atmosfera se mai liniştise şi românii se gândeau din nou la începutul unui nou an şcolar. „dreptul” chiar „obligativitatea” învăţământului fiind asigurate, mai rămâneau problemele materiale. Noile demersuri făcute de Petru Pop sunt importante pentru că „fixează momentul în care românii îşi afirmă şi caută să-şi impună starea de egalitate” în noile împrejurări. Demersurile lui erau însă incomode pentru autorităţi, deoarece ele prezintă realitatea sumbră în care se găseau şcolile româneşti din scaun. În majoritatea localităţilor „dascăli nu avem, (…) că învăţătorii-cantori nu avem de unde lua (nu putem pune căci comisarul Kovats nu sloboade la muncă) aşa cum prevedea legea, ca să se poată dedica dăscăliei”. Noile demersuri întreprinse la sfârşitul anului 1851 de către Petru Pop sunt considerate exagerări şi bătrânul protopop este destituit. Efectul real al destituirii nu este uşor de evaluat. În documentele ulterioare, se înregistrează mai puţine semnalări critice asupra şcolilor româneşti, instituţii care nu au progresat, iar efervescenţa patriotică în rândul comunităţii româneşti a scăzut.
După destituirea din funcţia de protopop, Petru Pop slujeşte biserica din Breţcu până în anul 1869. Despre această perioadă a vieţii sale nu sunt prea multe documente. Poate că până la sfârşitul vieţii sale a rămas un „incomod” pentru autorităţi, numai aşa explicându-se menţiunea din registrul parohiei ortodoxe din Breţcu, care consemnează decesul său din 14 octombrie 1869, la vârsta de 75 de ani, după ce fusese „lovitu de cătăni”. A fost condus pe ultimul drum de toată suflarea satului. Ceremonia a fost oficiată de un sobor de şapte preoţi, printre care se aflau cei din Dobârlău, Dobolii de Jos, Covasna, Cernatu de Jos etc.
Petru Pop a fost unul dintre cei mai vizaţi de numeroase „răfuieli”, datorită condiţiei sale de lider local al românilor ortodocşi, dar şi atitudinii sale personale, dintotdeauna contrară autorităţilor opresoare.
