A căutat în sufletul său, a adunat sentimente, amintiri, trăiri ascunse acolo, le-a îmbrăcat în versuri albe și le-a cuprins într-un „surâs” – în „Surâsul dintr-o lacrimă”. Volumul cu acest nume, cel de-al patrulea, semnat de poeta Mihaela Aionesei din Târgu Secuiesc, va fi lansat vineri, 15 ianuarie, la Covasna, în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Cultural Creștină „Justinian Teculescu”, în parteneriat cu „Mesagerul de Covasna”.
Mai multe despre acest eveniment, dar și despre întâlnirea versurilor cu inima ei, poeta Mihaela Aionesei ne-a spus mai multe în cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat ieri și pe care vi-l prezentăm astăzi!
– Ce sentimente vă încearcă în ceea ce privește evenimentul lansării?
– Este un eveniment neașteptat la care renunțasem să mai visez, care vine ca o mângâiere pe suflet și pentru asta vreau să-i mulțumesc domnului Mihai Tozlovanu, vicepreședintele Asociației Cultural Crestină „Justinian Teculescu” din Covasna, pentru onoarea pe care mi-a făcut-o invitându-mă să lansez volumul într-o zi de mare sărbătoare, 15 ianuarie, ziua de naștere a marelui poet Mihai Eminescu, devenită Ziua Culturii Naționale din decembrie 2010.
Emoția este cuvântul care descrie cel mai bine sentimentul care te încearcă în preajma oricărei lansări, fie că-ți aparține sau nu. Pentru că știi că în acele file s-a zidit mult suflet, care este oferit cititorului cu fiecare carte. E ca și cum te-ai duce să te spovedești, doar că nu în intimitatea unui spațiu tihnit al bisericii, la un duhovnic, ci în fața tuturor și dacă ai o latură excesiv de sensibilă este foarte greu.
Din afară, lucrurile pot părea simple, dar nu știi niciodată care sunt reacțiile după ce cei prezenți vor „gusta” din sufletul tău și atunci te macină și o stare de încordare. Nu lipsește nici bucuria și satisfacția lucrului înfăptuit pentru care ai muncit, pentru că, a scrie o carte nu înseamnă să trimiți niște texte unei tipografii și gata. Este un proces îndelungat în care tai, adaugi, renunți, revezi, te sfătuiești asupra conținutului, coperții…pot părea detalii, dar sunt extrem de importante.
– Este al patrulea volum al dumneavoastră, un volum cu care ați obținut numeroase premii în anul 2015… Ce stă în spatele acestui volum? Cum s-a născut „Surâsul dintr-o lacrimă” și ce v-a inspirat?
– Da, este volumul al căror poezii au fost apreciate și premiate la diverse festivaluri și concursuri de poezie, în ultimii trei ani. Poate acesta a fost unul dintre motivele pentru care le-am adunat într-un surâs… Desigur, contează mult produsul final și pentru asta trebuie să mulțumesc profesorului Geo Galetaru pentru îndrumare și echipei de profesioniști ai Editurii „Eurostampa” din Timișoara.
Tematica acestui volum este întoarcerea la copilărie, la ulițele satului, la amintiri și năzbâtii, la…mama, care este personajul principal al volumului. De altfel, subtitlul „În surâsul ei mă scald uneori și mi-e bine” conduce către această concluzie. Am preferat ceva diferit decât un banal „Dedicat mamei”…Marea mea bucurie și satisfacție este că tot universul a lucrat la apariția acestui volum înainte să se împlinească 13 ani de când ea – mama – s-a înălțat prea curând, iar faptul că nu îmi propusesem, dar s-a întâmplat, mi-a confirmat încă o dată, că Dumnezeu mă iubește și că oamenii sunt prelungirea mâinilor Lui, apar, te sprijină și-apoi dispar de ajungi să te întrebi dacă au fost reali. Este o poveste frumoasă tot ce mi s-a întâmplat cu acest volum, este puțin ieșit din comun.
– De ce ați ales acest titlu: „Surâsul dintr-o lacrimă”?
– De ce am ales acest titlu? Aș putea spune că titlul m-a ales pe mine. Inițial m-am gândit la alte titluri, dar nu se potriveau întregului, până într-o zi când am realizat că nimic nu poate reliefa mai bine vindecarea precum „Surâsul dintr-o lacrimă”, pentru că asta reprezintă, e ca și cum în sfârșit am înțeles că e timpul să îmbrac o altă haină …și e atât de comodă…
– Unde poate fi găsit acest volum?
– Nu am semnat niciun contract de distribuire, deci volumul se găsește la mine.
– Acum, aș dori să ne întoarcem puțin în timp… să călătorim cu gândul și să ne oprim la momentul în care v-ați descoperit pasiunea pentru literatură. Când se întâmpla acest lucru? Care a fost prima poezie pe care ați compus-o? . .
– Atunci trebuie să ne întoarcem în urmă cu peste 30 și ceva de ani. Cred că fiecare a scris cel puțin o strofă pentru mama în copilărie, dar prima poezie pe care am simțit-o că se rupe din mine, a fost în urma vizionării unui documentar despre războiul de la Hiroshima și Nagasaki, în care se arătau nenorocirile care s-au întâmplat, câți oameni au murit nevinovați, mai ales copii. Impactul la vederea unui avion care survola dând drumul la bombe, a fost atât de mare încât am simțit cum zvâcnesc din mine întrebările: „De ce au avioanele aripi?/ Ele nu sunt păsări/ Și totuși au aripi..Nu! Nu se poate!/Nu-s păsări adevărate/ Nu-s păsări care să farmece lumea prin cântecul lor/Odată cu glasul copiilor/ Sunt păsări care distrug case și orașe/ Sunt păsări…ucigașe/ Păsări care ucid cu bombele lor/ Bucuriile și glasul copiilor…”
Nu mai știu exact anul în care a fost scrisă, știu doar că, ceva mai târziu când activam în Cenaclul de la Casa Pionierului, o comisie venită de la București a fost așa impresionată, că m-au propus pentru rubrica „Tinere condeie” din ziarul „Cuvântul nou pentru tineret” – din Sfântu Gheorghe, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel, prima publicare, a fost undeva prin 1983, cred. Mai păstrez și acum pagina aceea îngălbenită și roasă de timp, ca dovadă a slăbiciunii mele în acest sens. Am cochetat și prin liceu, pentru că, cine nu a scris o poezie îndrăgostit fiind? Dar abia după o pauză de vreo 20 și ceva de ani, am înțeles că poezia este calea….
– Ce simțiți când compuneți?
– Mie îmi place să cred că poezia este o stare, dar nu orice stare este poezie. Diferența, pentru mine o face emoția. Fiindcă vorbim despre acest volum, am să spun că aceste poezii, aproape toate, sunt scrise sub o stare de dicteu, este un procedeu căruia nu ai cum să nu i te supui. E ca și cum mintea ar auzi o melodie și se grăbește să aștearnă pe un portativ imaginar notele. Unele le mai scap, pentru că totul se desfășoară cu repeziciune, e ca și cum te-ar cuprinde un foc din care vrei și să scapi și să stai…după, te aduni din cenușă și te întrebi cine este cel care a scris…
– Mai aveți și alte pasiuni?
– În școala generală am fost pasionată și chiar am participat la câteva competiții interjudețene de atletism. De dorul acelor vremuri mă mai duc la stadion pentru o tură, două, dar asta se întâmplă atunci când vreau să mă înving pe mine – cea neputincioasă. Cred că de aici mi s-a dezvoltat și sentimentul de fugă din fața oricărei situații căreia nu-i fac față sau care mă consumă inutil. Deși practic de ceva timp acceptarea și mă străduiesc în acest sens, prefer să-mi păstrez liniștea interioară care pentru mine este ca și cum ar arde nestingherită o candelă. Nimic din ce căutăm nu e în afara noastră și dacă în noi nu e candela aprinsă mereu, de unde să împrăștiem lumina?
– Ce planuri aveți în ceea ce privește activitatea literară, în anul 2016? Ne putem aștepta la un nou volum?
– Am renunțat să-mi mai fac planuri pentru a evita starea de dezamăgire atunci când nu îmi ies, dar pe un carnețel de notițe mi-am notat dorințele: trei volume publicate până în aprilie, ele sunt scrise, doar că din punct de vedere financiar sunt mai greu de editat…și unul la care lucrez în prezent și pe care vreau să-l public până în august. Și, desigur, îmi doresc să pot participa la cât mai multe manifestări culturale și literare atât în țară, dar mai ales aici la noi…Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pe această cale, doresc să transmit un mare mulțumesc pentru sprijinul, încurajarea și promovarea de care beneficiez de ceva timp, directorului ziarului, Maria Graur.
An nou cu sănătate și spor în toate, atât colectivului de redacție, cât și cititorilor cotidianului „Mesagerul de Covasna”.
A consemnat Ana Alina Costache
