Pentru a explica conducătorilor Puterilor garante şi guvernelor responsabile felul în care s-a ajuns la dubla alegere ca domn, în cele două Principate Române, a lui Alexandru Ioan Cuza, şi pentru a le solicita sprijinul, au fost trimise misiuni speciale. S-a recurs la acest mijloc, al misiunilor, deoarece Principatele Unite, nefiind încă independente, nu aveau dreptul, conform uzanţelor internaţionale, la reprezentanţe diplomatice permanente, arată istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).
Astfel, începând din luna februarie şi până în iulie 1859 au fost trimişi în misiuni diplomatice Vasile Alecsandri (la Paris, Londra, Torino), Ludovic Steege (la Berlin şi Viena), Ştefan Golescu (la Berlin şi Paris), principele Obolenski (la Sankt Petersburg) pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Al.I. Cuza. („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Un rol deosebit în cadrul acestor demersuri diplomatice l-a avut Vasile Alecsandri.
După 24 ianuarie 1859, nici Turcia şi nici Austria nu au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. O delegaţie moldoveană, în frunte cu Costache Negri, şi o altă delegaţie munteană, condusă de I.I. Filipescu, au plecat la Constantinopol, unde au găsit însă o atmosferă puţin prielnică. Turcia aştepta mai întâi rezultatul Conferinţei de la Paris care fusese convocată spre a examina chestiunea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza.
Puterile care au sprijinit în mod hotărât, de la început, dubla alegere au fost Franţa, Rusia şi Sardinia. Anglia, dorind să sprijine Turcia, a adoptat la început o atitudine de rezervă, care se va modifica ulterior – în urma misiunii lui Vasile Alecsandri şi a stăruinţelor Franţei şi Rusiei – în sens favorabil.
Vasile Alecsandri, cunoscător al uzanţelor diplomatice, având şi calitatea oficială de ministru de Externe al Moldovei, a fost bine primit pretutindeni. La Paris el l-a întâlnit de două ori pe împăratul Napoleon al III-lea şi, de asemenea, pe ministrul de Externe al acestuia, Walewski. (Constantin C. Giurescu, „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”).
Prima dată, Vasile Alecsandri a fost primit de împăratul Napoleon al III-lea la 25 februarie 1859. După ce a citit scrisoarea domnitorului român, Napoleon al III-lea a declarat: ”Simt o mare simpatie pentru naţiunea română şi pentru domnitorul Cuza, şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat când am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franţei. Actul patriotic ce aţi desăvârşit de curând prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei şi al Valahiei, tactul politic ce aţi probat săvârşindu-l îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi. Nu-mi rămâne decât să vă felicit şi să vă asigur că ajutorul Franţei, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înţeleaptă ce aţi apucat” („Istoria Unirii românilor” de Stelian Neagoe, Editura Diogene, Bucureşti, 1993).
„Contele Walewski consideră îndoita dumneavoastră alegere ca realizarea cea mai legală, cea mai nesperată a Unirii Principatelor (…)”, arăta Vasile Alecsandri într-o scrisoare către Alexandru Ioan Cuza, semnată la 25 februarie 1859 (”Gândirea social-politică despre Unire (1859)”, culegere de documente, Bucureşti, 1966).
La Torino Alecsandri s-a întâlnit cu regele Victor Emanuel al II-lea şi cu prim-ministrul acestuia, Cavour, bucurându-se de o primire excelentă. Într-o scrisoare pe care i-a trimis-o lui Cuza la 21 martie/2 aprilie 1859, Alecsandri arăta că a găsit pretutindeni, în cercurile italiene, o „profundă simpatie pentru succesul cauzei noastre; suntem trataţi ca fraţi”.
„Dacă la Paris şi Torino Vasile Alecsandri avusese numai succese, la Londra lupta sa pentru a impune recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza a fost mai anevoioasă”, scrie istoricul Stelian Neagoe în lucrarea sa ”Istoria Unirii românilor”. La Londra Alecsandri a avut o întâlnire cu ministrul de Externe englez Malmesbury, care îl prevenise că nu-l poate primi decât cu titlul de simplu particular, nu ca persoană oficială, guvernul său neputând recunoaşte lui Cuza titlul şi calitatea de principe înainte de învestitura Porţii. Faţă însă de asigurările primite că românii înţeleg să păstreze legăturile cu Poarta şi să se conformeze Convenţiei, demnitarul englez îl asigură, la rândul său, că va avea „sentimentele cele mai amicale” faţă de persoana lui Cuza şi că Anglia se interesează în mod particular de prosperitatea Principatelor Române. (Constantin C. Giurescu, „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”).
AGERPRES
