Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost 
de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Asimilarea etnică, principala sursă de creştere demografică a maghiarimii
Văzând că se bate prea multă monedă pe asimilarea etnică la care s-a dedat Ungaria din cele mai vechi timpuri, în recenta sa lucrare „Cum s-a românizat România”, istoricul Lucian Boia, încearcă să demonstreze că şi în România modernă, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, s-a procedat astfel. Luând ca bază de pornire recensământul din 1899, şi mergând mai departe pe firul problemei, după constituirea României Mari, cu extensie până în zilele noastre, domnia sa constată că ponderea românilor în totalul populaţiei a crescut, în vreme ce procentul minoritarilor a scăzut, fapt ce îl determină să aprecieze fenomenul în felul în care l-am amintit. Dar numai simpla operaţiune matematică nu poate lămuri întru-totul lucrurile, dacă nu se iau în calcul şi alţi factori, şi dacă nu se apelează la studii antropologice şi genetice, care pot determina pe cale ştiinţifică, cărei rase sau naţiuni aparţine un individ sau altul. Pentru a ne convinge de cele afirmate, domnia sa enumeră o pleiadă de strălucite minţi româneşti: de la Caragiale, Alecsandri, Xenopol, Nicolae Iorga, Anghel Salygny, etc., prin venele cărora nu s-ar fi identificat că ar fi curs sânge românesc sută la sută, iar la unii chiar deloc. Dacă lucrurile stau aşa la noi, să privim puţin în ograda vecinilor unguri, cunoscuţi şi recunoscuţi ca cei mai mari specialişti în asimilări forţate. Nu numai la nivelul marilor personalităţi, ci a masei întregi de cetăţeni, care înseamnă că „ topirea” minorităţilor în creuzetul maghiar s-a făcut pe scară largă şi chiar în şuvoi. Dacă noi, românii suntem acuzaţi ca „ mâncători” de minorităţi în ultima vreme, ne întrebăm, ce aport am avut, de-a lungul numeroaselor secole care s-au scurs, în calitatea de oprimaţi, la susţinerea creşterii demografice a ungurilor, ruşilor, bulgarilor, sârbilor şi chiar a turcilor? Un lucru este cert: românii au dat din al lor, nu numai material, ci şi uman, incomparabil mai mult decât au primit, iar bilanţul asimilărilor este net în defavoarea lor.
Revenind la unguri, studiile genetice elaborate de specialiştii acestora, pe bază de ADN, arată că cel mult 10 la sută din actuala populaţie ar fi formată din unguri get-beget, adică uralici. Restul, de 50 la sută, sunt slavi maghiarizaţi, 30 la sută români maghiarizaţi, iar ultimele 10 procente aparţin evreilor, germanilor, ţiganilor etc. Prin transformările „culturale” la care a fost supusă, toată această masă demografică eterogenă a îmbrăcat haina hungarismului. Transmisă din generaţie în generaţie, şi însuşită apoi ca pe una proprie, o poartă ca pe un fanion, în relaţiile cu ceilalţi, fără să-şi dea seama că, de multe ori, în calitatea de convertiţi, se contrapun propriului său neam, şi de cele mai multe ori ca adversari redutabili. De notorietate este cazul lui Miklos Horthy, care provine dintr-o familie de maramureşeni maghiarizaţi, imediat după 1848. Cei care cunosc istoria tumultoasă a sud-estului şi centrului Europei, de la venirea ungurilor pe continent, nu pot să nu fie de acord cu această structură demografică, care intră în logica faptelor. Studiile întreprinse pe baza datelor ONU cu privire la evoluţiile demografice la nivel planetar, din anul întâi al erei noastre şi până în prezent, cuprinse în monumentala lucrare „Populaţia Mondială” a marelui demograf român prof. univ. dr. Vladimir Trebici, lămuresc foarte bine aceste aspecte. Comparând evoluţia populaţiei Europei, cu cea a Ungariei (amintim că venirea ungurilor în noua patrie a avut loc la 896), rezultă că din anul 1000 şi până azi, 2015 (când a fost scris editorialul-n.red), în vreme ce populaţia continentului a crescut de 12,3 ori, cea a Ungariei a sporit de 40 de ori. Calculele sunt veridice şi pot fi controlate. Specialiştii în istoria neamului lor sunt de acord că la descinderea în Câmpia Panonică, după ce au fost decimaţi şi alungaţi de către bulgari şi pecenegi din Atelcuz (sudul Basarabiei), ungurii nu numărau mai mult de 250.000 de suflete. Să admitem, ipotetic, că ar fi fost 500.000, şi în acest caz creşterea ar fi fost de 20 de ori, mult superioară mediei europene. Dacă avem în vedere, de asemenea, că populaţia globului era estimată, în anul 1000, la 275 milioane de locuitori, iar cea a Europei la 42 de milioane (conform datelor ONU), prin raportarea acestora la cifrele zilelor noastre (7 miliarde la nivel mondial şi 515 milioane la nivel european), rezultă în acest interval o creştere a populaţiei globului (1000-2015) de de 25,5 ori, iar în cazul continentului nostru, de 12,3 ori. Faptul demonstrează că rata de creştere a populaţiei Ungariei este mult superioară ambelor cazuri. Concluzia care se desprinde este că ritmul de creştere a populaţiei maghiare în mileniul care a trecut bate toate recordurile, surclasând evoluţiile demografice atât la nivel mondial cât şi european. O situaţie ieşită din comun, dacă avem în vedere dificultăţile de adaptare a rasei maghiare la noul continent şi eforturile făcute apoi pentru supravieţuire, mai ales în primul veac de la descălecare. Trebuie să luăm în considerare şi declinul populaţiei continetului din secolele 13 şi 14, bântuit de ciumă şi holeră, cât şi invazia tătară de la 1241, care au făcut ravagii şi au atins şi populaţia maghiară. Iată şi alţi indicatori care arată o exagerată populare a teritoriului Ungariei în decursul mileniului trecut. În vreme ce în anul 1000 populaţia Ungariei reprezenta a 160-a parte din cea a Europei, astăzi a devenit a 50-a parte din cea a bătrânului continent. În anul 1000, din cei 9,3 milioane kmp, tradiţionali, unui locuitor ungur îi reveneau 37 kmp, iar acum Ungaria se numără printre ţările cu mare densitate a populaţiei: 107 loc/ kmp, în timp ce la nivel european gradul de acoperire este de 93 loc/kmp, iar în România de 94 loc/kmp. În consecinţă, dacă populaţia Ungariei ar fi crescut în ritmul celei europene, de numai 12,3 ori, la ora actuală Ungaria s-ar fi ales cu un efectiv demografic de 3.075.000 locuitori, adică doar a treia parte din populaţia actuală. Este de la sine înţeles că acest boom demografic înregistrat în decursul veacurilor nu avea cum să fie doar unul natural. El a fost provocat prin asimilările forţate care au avut loc, încă din zorii vieţuirii ungurilor pe pământ europrean, menite să şteragă pentru totdeauna teama de dispariţie a naţiunii. Emoţie trăită pe viu (şi apoi transmisă din generaţie în generaţie) de membrii acesteia o bună perioadă de timp, după crâncena înfrângere suferită în faţa nemţilor, de la Ausburg, din anul 955 şi până la întinderea mâinii salvatoare a Papei, prin încreştinarea poporului, în anul 1000.
Şi trebuie să spunem că în urma vastelor cuceriri, cu sprijin papal desigur, care au avut loc în secolele următoare (Transilvania, Slovacia, Serbia, Croaţia, Slavonia, Ucraina Subcarpatică) ungurii au beneficiat de un vast bazin demografic (325.411 kmp), pe care l-au utilizat la discreţie şi cu o vehemenţă de neînchipuit în scopul creşterii numerice a naţiunii. Celor din clasele sus-puse li s-au oferit numeroase avantaje pentru a se dezice de limba şi religia lor, oponenţii au fost neutralizaţi prin deposedare, iar marii mase de cetăţeni li s-au schimbat pur şi simplu numele, obligându-i la un proces masiv de maghiarizare prin căile şi metodele de acum bine ştiute. De aici şi structura de care vorbeam la începutul textului.
De altfel, un studiu comparativ al ADN-ului prelevat din mormintele „maghiare”, cu ADN-ul ungurilor de azi dovedeşte o diferenţă de la cer la pământ între ce a fost şi ce există. În mormintele maghiarilor, genetica uralică este prezentă doar la cei bogaţi, în timp ce populaţia comună, are caracteristici europene, strâns înrudite cu populaţia balcanică sau central europeană, dar nu cu maghiarii tradiţionali. Se poate spune deci că, practic, nu există o continuitate genetică robustă între maghiarii de acum o mie de ani şi populaţia de azi a Ungariei. De altfel, în celebra carte-document „Geneza şi sfârşitul imperiului austro-ungar” a regretatului istoric târgumureşean, Ioan Chiorean, este prezentat pe larg fenomenul asimilării forţate, dus pe culmea perfecţiuni, mai ales după instaurarea dualismului austro-ungar, în anul 1867. În vreme ce în partea austriacă (Cisleithania) fenomenul germanizării nu constituia o preocupare, majoră, în Transleithania, adică în partea maghiară, transformarea tuturor celorlalte naţionalităţi în unguri a devenit o primă politică de stat, românii transilvăneni, slovacii şi sârbii urmând să fie cei mai vizaţi în această direcţie. Iată ce spun datele statistice prezentate de autorul cărţii: În vreme ce în partea austriacă a imperiului ponderea elementului german a scăzut de la 36,75 la sută, în 1880, la 35,58 la sută, în 1910, în partea ungurească elementul maghiar a crescut în acelaşi interval, de la 46,6 la sută la 54,5 la sută, adică cu 8 procente. Aici este vorba de o creştere fabuloasă într-un interval de timp de numai 30 de ani. Întrebarea care se pune este câte minuni de acest gen n-au avut loc în cei circa 700 de ani de dominare administrativă a imensului spaţiu amintit. Slovacii, sârbii, croaţii, slovenii, rutenii au dat patriei maghiare elementul slav, adică acel 50 la sută, transilvănenii, elementul românesc (30 la sută), iar celelalte, diferenţa. Chiar dacă aceste procente au un grad oarecare de aproximare, ele reliefează tendinţe, realităţi care au avut loc pe scară largă în evoluţia demografică a popoarelor. Dacă fenomenul contopirii unor grupări demografice în altele este unul general, în Ungaria el a devenit special, însăşi temelia pe care s-a construit naţiunea maghiară, ca cea mai amalgamată din întreaga Europă. (va urma)
Ioan Cismaș
