Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Până când atâta obrăznicie nemeşească?
După ce cu două luni în urmă iredentiştii lui Tokes Laszlo au împânzit porţile de intrare a autoturismelor în curţile oamenilor din municipiul reşedinţă de judeţ, cu false indicatoare rutiere bilingve (este vorba, după aprecierile autorilor de circa 2000 de bucăţi), pe care administraţia Florea se face că nu le vede, iată-i din nou pe aceeaşi înrăiţi anti-români antrenaţi într-o acţiune scandaloasă, legată de etichetele de la produsele din pieţele de zi ale oraşului, pe care le vor cu tot dinadinsul bilingve. Mai mult decât atât, nu oricum, ci cu primul înscris în limba maghiară şi doar dedesubt în româneşte. Fapta s-a petrecut cu circa două săptămâni în urmă, când două femei secondate de liderul târgumureşean al partidului lui Tokes Laszlo, însoţiţi de o echipă de cameramani şi reporteri de la televiziunile maghiare, puşi pe scandal interetnic, au descins, „sine die” şi fără să fi întrebat pe cineva, în Piaţa de zi „7 Noiembrie” în formatul arătat mai înainte. Acţiunea se înscrie fără îndoială în şirul de provocări al locotenenţilor lui Tokes Laszlo (supărat că-şi pierde decoraţia pe care nu o merită), decişi să caute motive de gâlceavă pe fiecare metru pătrat, pentru a învenina relaţiile interetnice, buna convieţuire între români şi maghiari, în speranţa că odată şi odată străinătatea îşi va apleca urechile la sfruntatele lor minciuni, cu privire la „crâncena oprimare a maghiarilor de către statul român”, solicitând, evident, instituirea unui protectorat internaţional pentru eliminarea imaginarului abuz. Misiunea acestor provocatori este destul de dificilă, pentru că pe teren ei nu prea mai au ce „bilingviza,” întrucât lucrul acesta s-a făcut anterior, prin prostia autorităţilor statului român, a consilierilor municipali, în cazul Târgu-Mureşului, care le-a cam pus totul pe tavă, etichetele fiind aproximativ ultimele redute ale românismului scăpate de maghiarizare.
Faptul că această acţiune a fost desfăşurată în forţă, pe terenul unei societăţi comerciale care are, la urma-urmei, un administrator, deci fără încuviinţarea acestuia, dovedeşte pe deplin impertinenţa şi obrăznicia acestor găşti, cărora permiţându-li-se să se mişte într-un spaţiu exagerat al toleranţei, şi în numele a aşa-zisului multiculturalism, nu-şi mai cunosc limitele.
Protagonista scandalului nu este altcineva decât o iredentistă înrăită, intrată în simbria celor de la Partidul Poporului al Maghiarilor din Transilvania, aripă şi mai extremistă, ruptă din UDMR, educată la şcoala antiromânismului budapestan. Plecată în Ungaria în 1991 (bănuim de frica a ceea ce i s-ar fi putut întâmpla, în urma participării la evenimentele din martie 1990), apoi reîntoarsă în ţară în 2011, un fel de copie palidă a Anei Maria Barki a anilor 2000, domnia sa a primit probabil instrucţiunile necesare pentru a mai „pune lucrurile la punct” pe aici, prin Ardeal, unde încă nu este totul cum s-ar dori.
Aceasta, în loc să se bucure cât de „zugrăvit în ungureşte” a devenit oraşul ei de baştină, de când a plecat (mai ceva ca pe vremea Regiunii Autonome Maghiare, de tristă amintire, ruşinoasă operă a cârdăşiei dintre unii consilieri români şi maghiari, îndeosebi cei liberali), consideră că nivelul atins nu este suficient şi, ca atare, trebuie mers cu plugul iredentist mai departe şi arat până ce totul va fi în verde.
Lucrul acesta poţi să-l faci la tine acasă, dar nu în casa altuia pentru că România este ţara românilor şi românismului, inclusiv a tuturor celor care o respectă, indiferent de etnie. Ceea ce nu vor să înţeleagă aceşti nostalgici separatişti este că Transilvania este parte de nedesprins a României, iar dacă prin vicisitudinile istoriei ea a căzut vremelnic şi nedrept în mâna străinilor, în speţă unguri, la prosperitatea cărora a contribuit din plin, nu înseamnă că ea trebuie să rămână pe vecie aşa. Pentru ea, ca şi pentru toţi românii, de aproape un secol de la Unirea cea Mare, din 1918, soarele răsare de la Bucureşti. Ca atare, ar fi cazul ca aceşti „turbulenţi” ar trebui să se comporte altfel. Ei sunt cetăţeni români, cărora li se respectă etnia. De aceea li s-a acordat atâtea drepturi, mult peste cele necesare, şi este neelegant din partea celui căruia atunci când i se întinde nu numai degetele, ci chiar palma, înşfacă toată mâna. În astfel de situaţii, principiile de convieţuire universal valabile sunt foarte clare. În vreme ce minoritatea primeşte din partea majorităţii respectul cuvenit şi dreptul nestingherit la existenţă, la rândul ei şi minoritatea este obligată la acelaşi gest. Transilvania nu este o „Terra Nova” unde au pus în acelaşi timp piciorul două etnii, şi nici n-a fost dobândită la licitaţie. Ca atare, treburile pe aici nu merg după principiul „una mie, una ţie”. Ea este din vecie leagănul românismului, iar cei care au decis într-un fel sau altul să se aşeze pe aceste meleaguri, trebuie să-şi asume riscul propriilor decizii, chiar dacă acestea au fost luate acum mai bine de o mie de ani de către înaintaşii lor. Trăitoare pe pământ românesc şi sub legi româneşti, minoritatea, fie ea şi maghiară, nu poate abdica de la obligaţia pe care i-o conferă propriul statut. Transilvania înseamnă România, iar a trăi în România, ca de altfel în orice altă ţară civilizată, ai datoria, chiar dacă te numeşti maghiar, să-i respecţi limba, pământul şi legile, mulţumindu-te cu partea care ţi-o conferă statutul de minoritar. N-am vrea să –şi închipuie cineva că dacă o etnie aflată în graniţele României, cu un procent de concentrare demografică, fie el şi de 99 la sută, într-un spaţiu determinat, chiar dacă el se numeşte Mureş, Târgu-Mureş sau, convenţional, Ţinut secuiesc, este îndreptăţită să ignore şi să sfideze totul, croindu-şi o viaţă după bunul ei plac. Respectarea limbii statului şi a legilor ţării este obligatorie. Ori, protagonista scandalului, Lako Peterffi Tunde, pretinde, după cum declară pentru „Adevărul,” ca poliţistului român să i se adreseze în limba maghiară, pe pământ românesc, pe motiv că ea nu ştie româneşte. Extrapolând lucrurile, în această idee ar însemna să ne apucăm toţi românii să învăţăm ungureşte pentru a fi pe placul doamnei Tunde, şi a altora ca ea care nu vor să înveţe sau să vorbească româneşte, adică limba statului în care trăiesc, muncesc şi îşi duc existenţa zilnică. Curioasă logică, care ar trebui să-şi găsească răspunsul pe măsură. Nu credeţi că li se caută prea mult în coarne acestor nemernici? Nu ştie sau nu vrea să vorbească limba statului în care trăieşte, atunci să suporte consecinţele. În plus, dacă la noi în România este atâta „oprimare etnică”, de ce distinsa doamnă n-a rămas în Ungaria, Germania sau Austria, unde a locuit mai bine de două decenii şi unde toţi cetăţenii acestor ţări îi stau la dispoziţie, şi îi vorbesc numai ungureşte? Obligaţia minoritarului de a-şi însuşi limba statului în care trăieşte nu este o invenţie românească, ci un principiu de drept internaţional, universal valabil şi pentru toate ţările.
Penibila stare de lucruri în care s-a ajuns este urmare a gravelor erori ale administraţiei româneşti de la toate nivelurile din ultimii 23 de ani, a succesivelor cedări în faţa agresivităţii şi şantajului reprezentanţilor unei minorităţi care se vrea, dacă nu, stat în stat, să dicteze şi să conducă pe cei majoritari.
Părerea noastră este că, atât reprezentantul Poliţiei Locale cât şi administratorul Pieţei şi-au făcut datoria corect şi legal. Adică au pus piciorul în pragul unor abuzuri pe cale a se înfăptui. Iată că uneori, nici municipiul Târgu-Mureş nu este el chiar un sat fără câini. Poate că n-ar fi lipsită de învăţăminte nici taxarea modului impertinent de colectare (de la maghiari, dar şi de la români, după cum afirmă contravenienta, a sumei necesare achitării amenzii de 1.500 de lei, în monede de 1, 5, şi 10 bani (o altă sfidare a autorităţilor) şi care s-ar ridica la cantitatea de 500 kg metal.
Un lucru trebuie reţinut de cei care vor să ştie până unde se poate întinde plapuma bilingvismului. Legea 215 a Administraţiei Publice Locale din 2001, chiar şi cu „îmbunătăţirile” aduse la cererea UDMR, prin art.90, alin. 1-5, prevede că acolo unde există populaţie minoritară de peste 20 la sută, inscripţionarea bilingvă a denumirii localităţilor, instituţiilor statului: primărie, Prefectură, Consiliu Judeţean, şi unităţi ale acestora, precum şi afişarea anunţurilor de interes public, ce emană de la acestea. Atât permite legea, şi nimic mai mult. Adică nu tu străzi ,indicatoare de circulaţie, fără a mai vorbi de etichete sau orice alte inscripţionări. Tot ceea ce s-a făcut în plus constituie un abuz sau o cârdăşie. De acea noi insistăm pentru o revizuire a bilingvismului făcut la pachet, din indiferenţă, ignoranţă sau prin trădarea interesului naţional, a alegătorilor, cum adesea se mai practică pe la noi, mai ales în cazul liberalilor târgumureşeni. În numele românilor, a tuturor cetăţenilor de bună credinţă, cerem autorităţilor locale să înceteze jocul de-a „baba-oarba” în privinţa extinderii bilingvismului, limitând utilizarea acestuia la domeniile strict prevăzute de textul de lege. Municipiul Târgu-Mureş trebuie să aibă aspect de oraş românesc şi din acest punct de vedere, chiar dacă în el convieţuiesc 44,9 la sută maghiari, pentru simplu fapt că ei trăiesc în România. Iar cine doreşte să vadă un model de oraş german prin provenienţă şi francez prin modul de viaţă cotidian să viziteze Strasbourgul zilelor noastre, capitala Alsaciei, dar şi a Parlamentului European. E ceea ce ne dorim cu toţii să se întâmple şi în municipiul Târgu-Mureş, în întreaga Transilvanie. (22.10.2013) (va urma)
Ioan Cismaș
