…Început de „Brumărel” 2011. Peste zi a fost cald ca în august, iar la Sfântu Gheorghe, pe malul Oltului, am zărit săptămâna trecută câţiva tineri făcând plajă. Însă nopţile tot mai lungi ne avertizează că frigul, ploile, vântul nu vor întârzia la nesfârşit. (În ziua în care apare acest reportaj vremea s-a şi răcit.) Este abia trecut de opt dimineaţa. Soarele nu poate străbate prin desişul frunzelor arămite ale copacilor din parc. E destul de rece. Să fie vreo şapte-opt grade.
Pe o bancă lăturalnică stă întins un bărbat. Nu mişcă, zici că-i mort. Mă apropii să-l văd mai bine. Abia răsuflă, degajând un puternic damf. E clar. Haine îi sunt cam ponosite. Are mâinile murdare, umflate. Şi-a tras o şapca fistichie peste ochi, să nu fie recunoscut de cineva. Stă culcat pe o rână, cu capul aşezat pe rezemătoarea rece de metal. Pe jos – mucuri de ţigări, hârtii mototolite. Nu e ţipenie în jur. Cine ştie de când doarme?
Încă un instantaneu pentru album
Scot încet aparatul din geanta de umăr şi-i fac o poză. Va fi un alt instantaneu interesant din fototeca pe zi ce trece mai bogată, conţinând imagini cu semeni năpăstuiţi, debusolaţi, oameni ai străzii. Lumina puternică a blitzului îl face să tresară pe bietul chefliu. Deschide ochii somnoros. Sunt tulburi. E confuz. Nu ştie unde se află şi cine mai sunt şi eu? Se ridică greu în capul oaselor, vizibil înţepenit de frig. Tace. Se vede că este în încurcătură. Crede probabil că sunt în control matinal de pe la vreo autoritate, venit să dau amenzi vagabonzilor ce-şi fac veacul prin parcuri. Nu potestează că l-am deranjat. Un altul treaz, s-ar fi răţoit că de ce-l fotografiez? Intru în vorbă, cum fac de regulă cu indivizii rătăciţi printre noi, dezmoşteniţi ai sorţii pe care nu-i întreabă nimeni de sănătate.
Dialog cu un aparent „homeless”
Încerc să aflu o altă poveste de viaţă, pentru a scrie încă un reportaj din ciclu dedicat celor numiţi în Occident, „homeless”. Majoritatea au biografii interesante. Dacă, fireşte, poţi să le afli. Trebuie să manifeşti mult tact cu ei, să le spui o vorbă bună şi să ai un… foc! Omul e vânăt de frig. Se scuză şi pleacă glonţ la W.C.-ul public din apropiere, semn că băutura nu mai putea fi reţinută. Revine cu expresia cunoscută a satisfacţiei după rezolvarea unei asemenea urgenţe fiziologice. Să aibă la vreo 60 de ani. Merge greoi, trăgând uşor un picior.
Mă întreabă din priviri dacă se poate aşeza lângă mine. Caută îndelung prin buzunare după un chiştoc şi mă întreabă dacă nu am un chibrit. Întotdeauna port cu mine o brichetă pentru asemenea situaţii de „emergenţă”, deşi nu-s fumător. Trage fumul în piept cu nesaţ şi începe să tuşească groaznic. Bronşita cronică îi congestionează faţa palidă.
O figură cunoscută
Îl privesc mai atent şi constat că are o figură vag cunoscută. Nu ştiu de unde să-l iau. E îmbătrânit, gârbovit, slab, dar îmi dau seama că-l cunosc. Şi brusc mi-l amintesc pe interlocutorul politicos, agreabil, cu care făcusem naveta spre Braşov înainte de 1989. Da, el era! Lucra parcă pe platforma industrială de la „Tractorul”. Făcea trei schimburi, astfel că ne vedeam doar când mergea la muncă după-amiaza. Era pe atunci un tip jovial, decent. Juca cărţi ca toţi navetiştii. Doamne, ce schimbare! Privindu-l acum, nu-mi vine să cred că este acelaşi individ. Vorbim banalităţi şi brusc aduc vorba de acele timpuri. Surprins, se uită la mine şi mă recunoaşte. Chipul i se destinde. Un zâmbet amar îi dezveleşte dinţii stricaţi.
– A, sunteţi domnul de la ziar! Ce faceţi, mai lucraţi? Tot cu naveta?
Poveste tristă de viaţă
Parcă Vasi îi ziceau ceilalţi navetişti. Îmi confirmă că am memorie bună. Uneori mă nimeream în acelaşi compartiment şi mai schimbam o vorbă, îi mai împrumutam un ziar.
– Şi cum de ne revedem în împrejurările astea?, nu mă pot abţine să-l întreb.
– Vai şi amar. Alcoolul m-a nenorocit. De la fabrică m-au disponibilizat. Apoi patronul la care am lucrat o vreme, m-a dat afară. Soţia m-a părăsit şi s-a întors la părinţii ei, în Moldova. Fiică-mea a plecat cu bărbatu-său în Spania. Nici nu vrea să audă de mine. Noroc că am o pensioară, însă nu-mi ajung banii.
– Păi băutura şi ţigările sunt aşa de scumpe…
– Mie-mi spuneţi? Însă nu pot să mă las. Plus că am nişte… „pretini”, beţivi şi ei, care mă caută doar când iau pensia. Ştiu, ai naibii, data exactă, şi cum pleacă poştaşul, hop şi ei.
– I-aţi învăţat cu nărav.
– Bine, nici eu nu-s mai breaz! Mă ispitesc: „Hai să ieşim la una mică”. Mergem să cinstim te-miri-ce. După două-trei zile frumoase de chefuri, rămân iar lefter. Pe urmă-pauză. Nu mă mai caută. Noroc cu o vădană, care mai vine pe la mine şi-mi găteşte, face un pic de curăţenie. Dar ne certem mereu, fiindcă zice că toc banii pe băutură.
Băutura, bat-o vina!
– Şi n-are dreptate?
– Are, dar trebuie să mă înţeleagă, fiindcă am devenit un om slab. Nu pot să mă abţin. Să renunţ. De aceea am şi ajuns în halul ăsta. Credeţi că dorm mereu prin parcuri? Se întâmplă rar, când e cald, acolo, o oră, două. Am plecat spre dimineaţă de la ziua unui amic ce stă în Simeria şi m-am aşezat pe bancă să fumez. Pe urmă, m-a prins somnul. Am o garsonieră, cumpărată după ce am vândut apartamentul cu trei camere din zona Gării. I-am dat jumătate din bani fostei neveste. Nu stau pe străzi ca alţii. Femeia cu care trăiesc acum e de treabă. Însă şi răposatul ei soţ fusese beţiv. Zice că-i blestemată să aibă parte numai de asemenea bărbaţi. Când sunt treaz ne înţelegem, dar se supără tare când mă vede ameţit. Are dreptate, nu zic. Însă, am căpătat în ultimii ani meteahna asta şi totul se duce de râpă.
– Te deranjează dacă relatez, cumva, în ziar povestea dumitale?
– Ştiu şi eu? Nu mai contează. Poate învaţă şi alţii mai tineri ce înseamnă să-ţi pierzi ambiţia. Pe vremuri aveam şi eu familie, serviciu, Dacie. Eram respectat în bloc. Şi acum? Vai de capul meu!
– Rămâi cu bine, domnu’ Vasi!
– Să trăiţi! Mă bucur că ne-am reamintit de vremurile acelea, când m-aţi cunoscut altfel. Eram pe atunci un OM adevărat…
Horia C. Deliu
