…L-am zărit de câteva ori stând nemişcat ore întregi pe aceeaşi bancă. E încotoşmănat ca toţi oamenii străzii: are o haină albastră închisă până la gât, pantaloni groşi negri, o şapcă tot neagră îi acoperă coama albă. Poartă bocanci, deşi suntem în toiul verii. E înconjurat mereu de boccele. Fumează absent. Nici ploaia nu-l alungă o vreme.
Parcă ar aştepta pe cineva, deşi nici măcar… Godot nu vine! (Se cuvine deschisă aici o mică paranteză, pentru a-i lămuri pe cititorii mai tineri sau mai în etate, care nu înţeleg ce am vrut să spun. „Aşteptându-l pe Godo” este titlul unei piese celebre din teatrul absurd, semnată de Samuel Beckett, şi care se referă la existenţa semenilor ce şi-au pierdut orice speranţă de schimbare. Unii aşteaptă inutil să li se întâmple CEVA. Măcar să-l întâlnească pe misteriosul, dar de fapt, pe… inexistentul Godot). Desigur, personajul la care mă refer nu este mânat de asemenea abisuri filosofice, existenţiale. El pur şi simplu e un soi de pierde vară, deşi aveam să constat că destinul său a căpătat o notă de dramatism numai de câţiva ani încoace.
Cu inima-n dinţi
Mi-am luat inima-n dinţi şi dornic de a sonda un univers necunoscut, între două reprize de ploaie, m-am apropiat de el. Nu vroiam să-l alung şi nici să-l supăr. Oamenii fără căpătâi sunt suspicioşi de regulă, temându-se de agresiuni, amenzi, incidente neplăcute. Cât pot nu-i deranjează pe ceilalţi şi se ţin deoparte de alte necazuri. Le ajunge povara pe care o poartă, ca nişte paria ai lumii moderne. Aşa se face că l-am întrebat prietenos, ca să intru cumva în vorbă, dacă mai e un loc liber? S-a uitat o clipă mirat, fiindcă în jur erau toate băncile goale, realizând că am vreo treabă cu el. A dat afirmativ din cap, trăgându-şi mai aproape o sacoşă burduşită, invitându-mă printr-un gest să şed alături.
– Sper că nu vă deranjez, zic într-o doară. Tace. Văd că aveţi ceva bagaje.
– Îhâm.
– Plecaţi, veniţi?, risc şi eu un dialog anodin.
– Unde, „Istenem”, se me duc, „uram”? Poate la „cinterem”…
Dă a lehamite din mână şi-şi mai aprinde o ţigară. Amestecă cuvintele româneşti cu cele ungureşti, cum fac mulţi alţii prin Covasna, dar se exprimă destul de corect. E clar că nu-i un cerşetor din cei care-i ştim cu toţii. Şmecher, cu tupeu. Ci mai degrabă un bătrân „homeless”, cum le zic yankeii celor fără un adăpost deasupra capului.
Povestea unei vieţi
Mai schimbăm nişte replici şi atitudinea sa de arici se domoleşte. Vede că nu-s agent de ordine în civil sau vreo altă autoritate, ci un individ pus pe trăncăneală. Devine treptat mai relaxat, mai locvace. Se miră doar că pe un străin îl poate interesa soarta lui. Aflu mai apoi că i se spune Sándor-bácsi. Mai mult nu vrea să se… desconspire privind identitatea şi are vreo 63-64 de ani, dacă am tradus eu bine. Nu ştie câţi să fie exact la număr, le-a pierdut şirul. Oricum nu mai contează!
De loc este din Surcea, dar a plecat demult din satul natal, luând viaţa în piept de tânăr. A făcut niţică şcoală, s-a calificat, că odinioară aproape nimeni nu era lăsat de izbelişte, fără o mserie. Şi-a întemeiat o familie, un rost, ca majoritatea semenilor. Câţiva ani a muncit ca sudor la Fabrica de şuruburi din Târgu Secuiesc. Cum cunoscusem înainte de Revoluţie câţiva şefi de pe acolo, despre care am scris la gazetă la vremea respectivă, l-am întrebat dacă i-a cunoscut? „Cum de nu? Domnul inginer Imre mi-a fost főnök, pe urmă s-a transferat la Braşov”. De restul nu mai ştie ce fac, pe unde se află, fiindcă şi el a dat bir cu fugiţii în ianuarie 1990, plecând la muncă în Ungaria. Găsindu-ne, iată, cunoştinţe comune, carevasăzică, conversaţia a început să curgă mult mai lesne.
Destin frânt
Îmi povesteşte cum de a ajuns un hoinar. Acum vreo zece ani i s-a prăpădit mai întâi „feleség” (soţia), după ce a zăcut luni de zile la pat. Au cheltuit la doctori toată averea şi tot degeaba! A rămas un gol imens în sufletul bărbatului după moartea soţiei cu care a trăit aproape 30 de ani. N-a fost de ajuns. Fiul, nădejdea ce-i mai rămăsese, a plecat în Slovacia şi a rămas acolo. Şi-a făcut un rost, s-a însurat acolo. „Nu mai vine, că-i ruşine cu mine. Cum să-i arate familiei sale ce tată ratat are. Zicea când a plecat că am ajuns un fel de ciurli-burli”.
– Chiar, cum s-a întâmplat?
– M-am apucat de băut. De supărare. Nu mai aveam nici un rost. Aveam mulţi… „prieteni”, mai ales în ziua de pensie.
– Aveţi pensie?
– Igen. Păi n-am fost vagabond întotdeauna. Nu-i mare, că am lucrat după Revoluţie numai la negru şi pe urmă m-am lăsat. Trăiesc de azi pe mâine, vai de capul meu.
– Aveţi nepoţi?
– O fetiţă de patru ani, Beata, însă nu am cunoscut-o. Bisztos că nu o s-o văd niciodată…
Schimb vorba, fiindcă-l văd stânjenit şi-l întreb ce tot cară în pungile ălea?
– Prostii. Tot adun vechituri: o pătură – când e rece afară, o foaie de plastic pentru ploaie, haine, mâncare, sticle… Cine mai ştie? Le mai las în „căsuţa” din carton pe care am făcut-o sub nişte brazi, însă or s-o strice şi pe asta gunoierii. Cum ridic un mic sălaş seara, cum îl dărâmă a doua zi. Spun că fac mizerie.
– Şi n-au dreptate?
– …
– Şi la iarnă ce o să faceţi?
– Merg la nişte rude mai tinere din Breţcu ori la Băţani. Fac cu schimbul. Le e milă de mine. Eu dau pensia şi rămân până vine primăvara. Apoi iar plec. Unde văd cu ochii. Îmi place să umblu singur, să nu mă bată nimeni la cap.
– Aşa cum fac eu acum?
– Ei, am mai schimbat şi eu o vorbă cu cineva, mi-am amintit de foşti tovarăşi de muncă de la Kézdi. Oricum, timpul nu mai contează pentru mine. N-am ceas, un mă grăbesc. Stau să-mi treacă vremea.
Unii rezistă la drame, alţii nu
…Am plecat într-un târziu, luându-mi rămas bun de la nenea Şandor sau cum l-o fi chemând cu adevărat. Era calm, resemnat. Nu mi-a cerut ţigări sau bani, cum fac majoritatea semenilor fără căpătâi. Nu era cerşetor, hoţ sau un nespălat, lângă care un poţi sta de duhoare. Fusese cândva un om ca toţi ceilalţi, însă o dramă familială i-a schimbat cursul existenţei, pornind apoi în derivă. Alţii mai puternici, ce au trecut prin nenorociri similare, au rezistat. El, din păcate, nu! Privindu-i spatele gârbovit, părul sur, aerul nepăsător, mi-am amintit de dialogul plin de tâlc al drumeţului cu moşul care stă pe prispă:
– Şezi şi cugeţi, bade?
– Numai… şed!
Horia C. Deliu
