Veteranii de război sunt istoria vie a Neamului, istoria cu care putem vorbi direct, căreia îi putem depune omagiul şi să ne audă. Un privilegiu sfânt este să stai de vorbă cu astfel de oameni. Noi l-am avut într-o zi de 29 aprilie, în Voineștii Covasnei, sărbătorind Ziua Veteranilor de Război din România.
Şi am observat că veteranul nostru, cpt. (rtr.) Gheorghe Cojocaru – asta apropo de mai înainte pomenitul „omagiu” – mai bine rezonează la cuvinte simple ca „Bună ziua!”, „Ce mai faceţi?”, „Cum sunteţi?”, „Doamne ajută!”, decât la unele „omagiale”. Explicaţia este simplă şi profundă: ceea ce a făcut el pentru Ţara asta pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial (şi nu numai) a pornit nu din elaborate şi cizelate elemente de educaţie sau de gândire filosofică, ci din dragostea aceea primară, abruptă, necondiţionată de Patrie cu care ţăranul român a dat mai întotdeauna lecţii intelectualilor, gânditorilor, educaţilor.
Discuția noastră a avut loc în aprilie 2016. În 2018, nea Ghiţă Cojocaru e neschimbat.
-Despre familie, să ne ziceţi câte ceva, la început, nea Ghiţă!
-Pe bunici nu i-am apucat. Părinții mei erau de stare potrivită, nici prea bogați, nici prea săraci. Tata a venit din Bisoca, atunci fugeau să nu-i ia în armată. Mama, Reveica, a fost căsătorită prima dată cu Ioan Popica. Soțul i-a plecat pe munte, cu oile, nu s-a mai întors. (n.n. În registrul parohial al decedaților de la biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” din Voineşti, aflat la Arhivele Judeţene Covasna – Sfântu Gheorghe, am găsit următoarea mențiune: 1917, Ioan Popica, „econom de oi”, căsătorit, „moarte tragică, împușcat în România”, îngropat în Pleșu, jud. Râmnicu Sărat) Casa era ridicată, dar nu era terminată, copilul avea câțiva anișori. L-a cunoscut pe tata, Ion Cojocaru, care era cioban la o stână din zonă, s-au căsătorit, au venit copiii- Maria, eu, Floarea și Vioara.
Am terminat șapte clase. În școala primară, în fiecare duminică mergeam la biserică, făceam foc în altar, puneam jar în candelă. Patru ani l-am avut învățător pe preotul Eremia Ticușan, stătea în casa parohială, lângă biserică. Școala era unde e acum sediul Asociaţiei „Justinian Teculescu”. Era bun, dar era aspru- avea o nuia, dacă nu știai, mai întindeai mâna pe bancă. Eram 25 de copii în clasă. Ne mai băteam în recreații… În fiecare zi, la șapte fără cinci, Țică Sandulea era în școală, înaintea femeii de serviciu ajungea. Am cântat patru ani în corul bisericii, Nicolae Vleja era dirijor. Sus în podișor. Avea un diapazon, ne lovea cu el, punea la ureche, dădea tonul. Mergea bine corul.
-Timp de joacă aveaţi? Cum vă petreceaţi vacanțele?
-Vara ne ducea la câmp, la prășit, la scos de cartofi. Într-o toamnă, aveam teren spre Pachia, veneam de la cartofi cu căruța plină, stăteam deasupra cu Maria și Floarea, surorile mele, și ne ocupam cu floarea soarelui. M-am întins spre Maria, să-mi dea o floare, ea m-a împins, am căzut și căruța mi-a trecut peste picior. Mama, supărată, i-a dat și vreo două palme. Aveam opt ani. Era pe atunci un ungur în sat, unul Ugron, făcea masaj, trăgea, punea osul la loc după rupturi. Mă ducea mama în spate până la el, mă aducea înapoi, m-am vindecat.
Vara eram mânător la munte. Eram la Borta, baci era un unchi de-al meu, Ștefan, stătea pe străduță lângă Dilită. Când terminau de muls oile, ne puneau gălețile în spate și la ciuruncă cu ele. Asta era meseria mânătorului. Era un izvor săpat în pământ, avea un jgheab de lemn, asta era ciurunca. Le spălam, le umpleam, veneam cu ele pline cu cobilița. Unchiul mai trimitea câte-un mânzărar, să ne ajute, „să vie copiii ăia cu găleţili?!?” Era Neculai Mircea, da’ era cam puturos; mulgea, mânca, se culca. Mai venea câteodată, trimis de unchiul, da’ nu prea…
Trebuia să adunăm lemne, urzici. Eram în Hârboca, cu Neculai Marin și Poțeraș, eram trei mânători. Ne trimitea în alt munte, cu măgarul, în fiecare zi. Umpleam sacii cu urzici, le dădeau la porci, că nu aveau zăr de ajuns. Le opăreau și turnau zăr peste ele. Într-o noapte, tot la Hârboca eram, a venit ursul. Aveam câini buni, care simțeau. Au ieșit ciobanii cu câinii, n-a reușit să intre ursul între oi. La vreo 200 de metri erau cârlanii, cu un nepot de-al lui tata. Am strigat la el, „Ioane, ai grijă că vine ursul!”, peste câteva minute auzim câinii acolo. Sărise ursul între cârlani, venea la ăștia, știa că-s grași. S-a repezit la batalul lui Băliguș, i-a pus gheara în spate, dar l-a scăpat. Aveam un batal cu cioică pe gât. Ăsta, cu douăzeci de miei după el, a fugit. Ursul, după ei. Dădea cu laba în miei, care murea, care scăpa. Batalul a venit roată, înapoi la cârd, la foc. Nu s-a mai mișcat de lângă foc. Dimineața am găsit mieii, care viu, care mort…de atunci, batalul cu cioică numai lângă foc se culca, degeaba îl zgoneau.
În vara lui ’40 eram prin Dobrogea, la oi. Tata era cioban acolo, la un proprietar din Săcele. Avea ăla vreo 500 hectare de pământ. Terminasem șapte clase, că așa era pe-atunci. Boierul avea 1000 oi, 8 perechi de boi, multe animale. Tata trebuia să meargă cu un cârd de oi, dar l-au pus brutar, zilnic făcea două cuptoare de pâine pentru angajați, așa că mă trimitea pe mine cu oile. Eram singur cu 500 de oi. Dimineața ne sculam la ora trei, mulgeam oile, nici nu mâncam și plecam cu oile la apă. Mieii nu-i scoteau afară. Îi alegeam cu bățul cu cârlig. După un timp, se alegeau singuri. Intram, strigam „La ales!”, mieii se duceau într-o parte, oile ieșeau afară. La miei le fierbea grâu, îi creștea și îi ducea la abator, grămadă. Aveau o fântână de unde scoteau apa cu caii- doi cai veneau roată în continuu, apa curgea în uluce de beton, pentru vite, pentru oi. Erau trei boieri în zona aia, dar tot aici veneau la apă.
-Şi când era şcoală? Copiii chiar nu aveau timp de joacă?
-În timpul școlii, ieșeam zilnic în poiana mare (n.n. Valea Hanko) cu porcii. Și aici, unde e Complexul „Valea Zânelor” și Sala Unirea, era poiană. Era iarbă multă și era plin de porci. Că de-aia îi mai zice „Ciurda Porcilor”. Noi ne jucam, dar aveam grijă de porcii noștri. Ne jucam țurca, cel mai mult. Seara, veneam cu porcii acasă. Unde e acum Spitalul de Cardiologie, de la Leu în sus, nu era nimic. Doar borșici. Și acolo ne jucam, săream peste borșici. În mal, unde e acum Camping-ul, era crucea lui Pichiocă. Era din lemn, nu știu cine a făcut-o, noi așa am împlinit-o.
-Ce vă amintiţi de Planul înclinat? Funcționa la nivel maxim, pe vremea aceea.
-Mocănița mergea pe atunci și ziua și noaptea, în trei schimburi. Nu erau camioane. La Comandău erau șase fabrici, cu gatere care tăiau cheresteaua. Ea venea jos cu vagonetele pe Planul Înclinat. Cu capra, că noi așa îi ziceam la funicular. Vagonul încărcat se întâlnea la mijloc cu cel gol, care urca, și se ocoleau. În vârf era un mecanic care controla cablul, nu aveau motoare. Cablul era înfășurat pe tuburi circulare din lemn. Erau legate caprele astea și se deplasau prin contragreutate, cu scripete. La mijloc, era un despărțitor. Frânarul era atent, cu mâna schimba macazul. S-a-ntâmplat o dată că mecanicul de sus s-a îmbătat și n-a mai putut să frâneze. Vagonul plin a sărit și a cam făcut stricăciuni. De atunci, n-au mai dat voie la oameni să urce pe capră, le-au făcut cărare.
–Cum a fost în ’40, când s-a cedat Ardealul?
-Terminasem cele șapte clase. Aveam un unchi, era pe la Primărie, îmi făcuse rost să mă duc ca ucenic la o fabrică. Erau actele făcute. Dar, schimbându-se regimul, am fugit dincolo. Un vecin, Guiu, se ocupa cu specula peste munți, știa programul grănicerilor, m-a ajutat. Dacă te prindeau grănicerii unguri, te aduceau înapoi. Când a încercat să treacă granița fratele meu, pe la Zagon, l-au prins. Unii au scăpat, pe el l-au prins, l-au bătut rău.
În ’40 umblau pe aici jandarmii maghiari, aveau capelă cu fulgi în cap (cu pană la pălărie – n. n.). Un general din Zăbala a luat comanda în zonă. Maghiarii din sat s-au organizat într-o gardă a lor, formată din voluntari. Veneau noaptea prin casele oamenilor; dacă aveau dușmănie pe cineva, spărgeau, distrugeau tot. Românii se ascundeau prin șură, prin grajduri. Cam la două luni după cedare, am trecut dincolo. Crăciunul l-am făcut la Brașov. La Întorsura Buzăului primeai carnet de refugiat. La Brașov, am intrat ucenic la un atelier auto mare. Ghiță Tronaru, din Covasna, era deja acolo. Stăteam la Căminul de ucenici „Regele Ferdinand”, unde e acum spitalul Steagul Roșu, eram vreo 300 de ucenici acolo.
-Cum țineau legătura cu familia, cei plecați în refugiu?
-Multe familii se întâlneau la Chichiș, la pod. I se zicea „Podul Plângerii”. Uneori, grănicerii îi lăsau să se apropie, să vorbească. Unii mai treceau granița noaptea, prin păduri, și veneau la familie.
-Cum era viața la Brașov?
-Tânăr ucenic, învățam meserie. În anii ăia era la Brașov „premilitara”, ca un centru de recrutare. Mergeam acolo în fiecare duminică. Eram instruiți pentru „apărarea pasivă”: când avioanele inamicului treceau granița, se dădea alarma; noi mergeam prin oraș, aveam banderole pe mână, îndrumam cetățenii spre locurile sigure, spre buncăre. La un bombardament, ne-a prins sub Tâmpa, eram cu Tronaru. Vedeam avioanele cum se îndreptau spre gară, unde era o rafinărie, cam 10-15 în coloană. Pe Tâmpa era antiaeriana. Ăștia au tras, avioanele și-au schimbat direcția. Ne uitam cum curgeau bombele. Când s-a terminat bombardamentul, trebuia să strângem morții. O mână colo, un cap mai încolo…(Nea Ghiță tace acum, cu lacrimi în ochi tace. Îi respect tăcerea, ținând un moment de reculegere pentru toți acei neştiuţi care și-au pierdut viața atunci.)
-Povestiți-ne despre experiența dumneavoastră pe front.
-În 20 mai 1944 ne-a încorporat. Am fost repartizat la Vânători de Munte. Plutonul nostru era la Săcele, Satu Lung, într-o clădire nouă, cu două dormitoare pentru soldați și o cameră mai mică, pentru gradați. În 23 august 1944, ne-a băgat pe front. N-aveam nici trei luni de instrucție. Erau mulți din Bucovina, băieți săraci. Primeam câteva pachete de tutun și un pachet de foițe de țigară pe lună. Cu ele, făceam schimb cu fumătorii. Aveam un coleg, mare afumător, îmi făcea bocancii, îmi curăța arma, numa’ să-i dau tutunul.
Mai întâi am fost la Vâlcele, lângă Sfântu Gheorghe. Apoi la Bod, acolo era un post de radio, îl ocupaseră nemții. I-am scos pe nemți afară, am pus o patrulă de la noi. Ne-a dus apoi spre Târgu Mureș.
-Cărțile de istorie vorbesc bătălia de la Oarba de Mureș, acolo unde au pierit, în câteva zile, peste 11.000 de militari ai Armatei Române, în lupta pentru eliberarea Transilvaniei. Știu că v-a ajutat Dumnezeu să scăpați teafăr de acolo.
-La Oarba de Mureș a fost prăpăd mare… Era un versant, o pantă mare, în vârf era un platou, pe urmă iar pădure. În două flancuri, două puști mitraliere de nemți, una într-o parte, una în cealaltă parte. În vârful pantei era un soldat, stătea într-o groapă, urmărea și trăgea cu arma. Noi urcam spre creastă, ne lăsa să urcăm, apoi începeau mitralierele. Ne luau din flancuri, trebuia să ne retragem, că ne omora pe toți. Reglau trageri de aruncătoare și noi fugeam pe pantă în jos. Ei cu aruncătoare tot pe noi. Fugeau săracii soldați prin Mureș, prin apă, mulți s-au înecat. A doua zi, la fel. Prima dată trăgea artileria, prin fumul de la artilerie urcam noi. Ne lăsau până urcam pe creastă, ne lua iar, iar fugeam…Două săptămâni. Și câte două atacuri pe zi. Acolo a fost prăpăd…Am scăpat.
-Vorbiți-ne despre cum ați fost rănit în acest război cumplit.
-Am trecut de Târgu Mureș, am ajuns la Nazna. Alt prăpăd. Acolo am fost rănit. Era postul de comandă, ne-au descoperit nemții. Un pluton numai cu asta se ocupa- făcea gropi pentru centrul de conducere. Eram în tranșee, a venit un locotenent: „Domnule comandant, ne-au descoperit”. În două minute, un proiectil a căzut la 50 de metri de centrală. Al doilea, la 30 de metri. Al treilea a căzut chiar lângă centrală. Acolo a murit un locotenent, pe mine m-a rănit, pe colonel, la fel. Îl auzeam cum venea- proiectilul de aruncătoare era lunguieț, avea în capăt încărcătura, focosul, deasupra avea niște aripioare. Când cădea, în 20 metri pătrați, tot rădea. Se sfărâma în bucățele, tot distrugea. Când m-a rănit, l-am auzit cum venea, m-am aruncat în groapă. Mi-a prins amândouă mâinile. Dar am avut zile. M-au dus în spital la Sighișoara. Cum nu erau locuri, pe cei mai puțin grav îi ducea la un internat de liceu. Țin minte că acolo directoarea era foarte cumsecade, venea zilnic la noi, ne întreba cum ne simțim, lua echipamentele, le spăla, aducea altele proaspete. După două luni, am ieșit din spital, am venit la unitate la Brașov, unde am mai stat două săptămâni la infirmerie. Am rămas fără un deget, mâna s-a vindecat.
-Încă războiul nu se terminase…
-Da, dar nu m-au mai trimis pe front. La cazarmă, ne-a băgat în patrulare, mențineam ordinea prin oraș. Nu era mereu ușor- ruși rămași de pe front, beți, intrau prin restaurant, trăgeau cu arma. Noi trebuia să-i dezarmăm, să avem grijă să nu se întâmple tragedii.
-Al Doilea Război Mondial a făcut multe victime printre voineșteni?
-Mulți dintre refugiați au luptat pe frontul de apus. Au fost și mulți voineșteni încorporați în armata ungurească, care au luptat pe frontul din răsărit. Mulți au rămas pe front. Când rușii i-au bătut pe nemți la Odessa, erau mulți români în armata lor. Nicu Buru (Trandabur) le-a zis: „Mă, fugiți! Care pe unde știți, fugiți acasă!” Și el a venit, dar mulți au rămas pe acolo prizonieri. Culiță Cășuneanu, Bălaș, Nelu Furtună, a lu’ Cazacu, Furtună de pe Dobaț, Cioacă, tatăl lui Neluț Floroi, Vlaicu, nea Mitru Zagoneanu…Aduceau răniții pe brațe. Mitru Trifu îmi zicea că el a venit numa’ prin pădure, singur. Multe femei au rămas vădane…
-Cum a fost viața, după război?
-După război? La batalion era militar tatăl lui Nicu Munteanu, era șofer la comisariat la Sfântu Gheorghe. Era concentrat de șase luni de zile și nu-i dădeau drumul să vină acasă, că n-avea înlocuitor pe mașină. Neculai le-a zis că are un văr la Brașov, mecanic auto, șofer bun. „Las’ că-l cerem”, i-au spus. Într-o dimineață, la adunarea batalionului, „Cojocaru să iasă în față!” Toți mă întrebau ce-am făcut, de mă scoate în fața batalionului. „De unde ești?” Eu: „Din Treiscaune.” „Vrei să mergi acasă?” Da! „Dar nu acasă, la comisariat la Sfântu Gheorghe” Gata! Am primit uniformă frumoasă, am stat și trei zile acasă, apoi m-am prezentat la Sfântu Gheorghe, la probă. „Gata, tovarășul Munteanu, de mâine ești liber!” Am luat în primire, am rămas un an și jumătate ca șofer la comisariat. Aveam trei motociclete în primire, două cu ataș, un camion care mergea sâmbăta la Brașov după alimente.
-Cum v-ați cunoscut soția?
-Între timp, rămăsesem orfan de mamă. Cam pe vremea foametei din ’46, intrasem șofer pe autobuz la moș Olteanu, tatăl lui Nicu Poteică. Zece ani am lucrat la el. Eram ocupat, zi și noapte. Mergeam la toate trenurile, la Brașov, la Sfântu Gheorghe. („Dacă nu eram în vecini, nici acum nu era însurat”, râde doamna Elena Cojocaru, soția lui nea Ghiță.) Ne întâlneam cu vecina, mai vorbeam („Vorbea ea!”, adaugă soția; „Venea seara, îmi aducea ceva bun, bomboane, îmi zicea să bag mâna în buzunar să iau, că el era murdar de ulei pe mâini”) Și asta a fost!
-Pe vremea aceea, cum se întâlneau tinerii? Cum făceau?
-Se duceau la fete acasă. Sau la horă- în fiecare duminică, era horă la Munteanu, sau în Ciurda Porcilor.
-Ați amintit mai înainte de foametea care a lovit România, după anii de război. Cum ați trecut peste această perioadă?
-Au fost vreo doi ani de secetă. Totul se dădea pe cartelă, pâine, zahăr, alte alimente; aveai rație. Pe noi tot nu ne-a afectat așa tare, că mai aveam câte-un animal pe lângă casă. (Tanti Ileana adaugă: „Noi am avut noroc că aveam vacă. Mama mulgea, făcea mămăliguță, în ceaunul ăla fierbea laptele. Nimic nu era mai bun ca marginea aia rasă de pe ceaun”) Venea din Moldova „trenul foametei”, urca lumea deasupra pe vagoane. Mergeau în Banat, aduceau de acolo animale sau saci cu cereale. Socru-meu a fost și el o dată în Banat, a adus un porc, l-au dat în jumătate cu Regiu. L-au pregătit, au făcut cârnați, restul l-au băgat în beci. Dimineața, n-au mai găsit nimic, că nu era încuiat. Au intrat câinii. Și-au auzit destule, că era cam cicălitor socru-meu. Era invalid din Primul Război Mondial. Pe atunci, nu mâncai ce vreai, mâncai ce aveai. N-au fost vremuri ușoare…
-Ne e greu să le înțelegem acum. Nea Ghiță, cum se vede viața la 93 de ani? Și care e secretul pentru a ajunge la această vârstă?
-Pentru mine, se vede bine! (zâmbește) Sunt sănătos, nu am nevoie de nimic, am pensie bună, din trei părți: de veteran, de refugiat și de muncă. Nu e mare niciuna, dar e suficient pentru gospodărie. Până nu de mult, am avut animale, acum nu mă mai pot ocupa de ele. Secret? Nu e niciun secret! Eu mă simt bine. Până la accident, puteam să lucru toată ziua. În fiecare dimineață, fac gimnastică- pentru picioare, spate, mâini. Am mâncărică bună, câte-un păhărel după masă. Citesc orice ziar care îmi cad în mână. Uite-aici stau și nu-l las până nu-l termin!
-O ultimă întrebare: care e cel mai important lucru din viața dumneavoastră?
-Nepoții. Familia.
Şi uite-aşa, au trecut peste 90 de ani din viaţa lui nea Ghiţă Cojocaru… Un om încercat, un om dârz, un om ce n-a făcut degeaba umbră pământului. Nea Ghiţă, noi îţi dorim sănătate şi să rămâi verde cum eşti acum, că ne trebuieşti! Doamne, dă numai bine!
Prof. Florentina Teacă
