Satul Dobolii de Jos aparţine comunei Ilieni şi este situat la 8 km sud de Sfântu Gheorghe, pe malul drept al Oltului, la poalele Munţilor Buzău, la o altitudine de 562 m, pe drumul judeţean Sfântu Gheorghe – Braşov. Din Dobolii de Jos s-a desprins Lunca Calnicului, sat care aparţine în prezent comunei Prejmer, din judeţul Braşov, şi localitatea Podu Oltului, sat care aparţine comunei Hărman, judeţul Braşov. Pe teritoriul satului s-au descoperit numeroase vestigii arheologice: vârfuri de lănci, buzdugane şi securi de luptă, din bronz, datând de la sfârşitul epocii bronzului, precum şi o sabie lungă de fier de tip akinakes, de caracter scitic, din prima epocă a fierului.
Prima atestare documentară este consemnată în anul 1461, Doboijl [Doboli]. Documente din anul 1751 menţionează faptul că în Dobolii de Jos exista o biserică din lemn, care avea paroh pe preotul Zosim Popovici şi aparţinea de protopopul Nicolae din Cernat-Săcele. Biserica de piatră de la Dobolii de Jos, în ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, a lăsat amintirea construirii ei, ctitorul fiind consemnat pe filele unei Evanghelii de Bucureşti, tipărită în 1746, carte sfântă pe care „o cumpărat-o jupânul Teodor Stama, de pomană la biserica Dumnealui de la Dobolii de Jos”. Biserica de lemn degradându-se în timp, a fost nevoie de înlocuirea ei cu una de piatră, în anul 1853. În anul 1883, Nicolae Popea, arhimandrit şi vicar al Bisericii ortodoxe, numeşte preot la Dobolii de Jos pe tânărul Nicolae Puianu, fiu de ţăran din Porumbenii Mari, fost învăţător în Sighişoara.
În anul următor, din cauza stării înaintate de degradare a bisericii, autorităţile administrative au închis biserica românească. Terenul pentru actuala biserică a fost cumpărat cu ajutorul lui Manole Diamandi în anul 1893, iar în anul următor a început construirea bisericii cu ajutorul substanţial al comerciantului Dumitru Perşu şi al soţiei sale Zoia, originari din Săcele – Braşov şi stabiliţi în oraşul Brăila. Ei au donat, pentru construirea bisericii, 4000 florini, sumă ce reprezenta aproape 50% din valoarea totală necesară construcţiei. Pictura de pe tâmplă, de o rară frumuseţe artistică, a fost execută în mod gratuit de Elena A. Mureşanu, soţia redactorului Gazetei Transilvaniei, Aurel Mureşanu. Noua biserică, înălţată tot cu hramul ”Sfântul Mare Mucenic Dumitru”, a fost sfinţită, în septembrie 1895, de către mitropolitul Miron Romanul.
În timpul Primului Război Mondial, preotul Ioan Toma din sat este arestat, iar credincioşii obligaţi să treacă la cultele maghiare. După arestarea preotului şi închiderea sa, mai întâi la Cluj, a doua zi, în 15/28 august 1916, notarul maghiar din sat a chemat cu toba pe toţi credincioşii, dându-le ordin ca în decurs de opt zile să treacă la catolici sau la reformaţi. Cei care refuzau, erau ameninţaţi cu deportarea în Galiţia şi confiscarea averii. Învăţătorul pensionar Ioan Popovici arăta, la 23 iulie 1919, că în timpul războiului i-a fost schimbat numele în Mate.
Acest episod este prezentat de istoricul Vasile Lechințan, în volumul Permanenţa convieţuirii paşnice, editat de Fundaţia „Armonia” pentru familiile etnic mixte din România, București, 1996, p. 31-33, sub titlul Martorii apărării preotului român din Dobolii de Jos, judeţul Trei Scaune, din 1917, text pe care în redăm în continuare.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
***
Gara Braşov, 1915, înainte de venirea trenului spre Cluj, într-o zi de septembrie. Un preot român, în lanţuri grele de fier, era tocmai adus de jandarmii statului ungar de la închisoarea tribunalului. Era preot ortodox în secuime, mai precis în satul Dobolii de Jos, învinuit – pentru că era român şi reprezentantul comunităţii ortodoxe române de acolo – de toate relele pământului, cele mai grave de atunci: periculos pentru statul ungar, trădător al ţării Ungariei, spion al României şi al armatei acesteia, care era o ameninţare latentă, încă, pentru Imperiul Austro-Ungar, în acei ani de început de război. Era zi de târg. Unguri şi secui îl scuipau şi înjurau pe preotul în lanţuri, cu o râvnă de mari „patrioţi”. Este văzut deodată de soţie. Un ţipăt zguduie mulţimea: „Ioniţă, cui laşi copiii?!”. Femeia se prăbuşeşte apoi inconştientă. Vine trenul şi preotul înlănţuit şi scuipat este aruncat într-un vagon închis până la Cluj. Lanţurile îi tăiau adânc în carne şi era zdrobit de întâmplarea neaşteptată de a fi fost căutat şi văzut de soţie, despre a cărei soartă nu mai ştia acum nimic. La Cluj, este purtat prin toate închisorile oraşului, ca un mare tâlhar. Clujul era atunci urât de români pentru închisorile sale, cele mai grele: închisoarea tribunalului, închisoarea orăşenească, cea a honvezilor, a tribunalului militar şi cea de pe Cetăţuie (Felegvar).
Cazul preotului Toma nu a fost atunci decât unul dintre sutele asemănătoare, în care românii erau maltrataţi într-o atmosferă de suspiciune generată de război, când Imperiul Austro-Ungar îşi simţea iminenta prăbuşire. Ion Toma, ca şi alte sute de preoţi, intelectuali şi ţărani români din secuime, şi din alte zone ale Transilvaniei, Banatului, Bihorului ori Maramureşului, au avut de suferit cumplit numai pentru că erau români şi „pentru că Dumnezeu le sortise o viaţă cinstită românească”. A fost arestat deci în septembrie 1915, într-o duminică, după liturghie. A venit un agent ungur cu un jandarm şi l-au ridicat. După o percheziţie straşnică, luându-i-se în doi saci cărţile, actele şi scrisorile, a fost escortat la Braşov. A urmat trimiterea la Cluj, în condiţiile sus-prezentate. De la Cluj a fost eliberat fără forme legale abia în 31 decembrie 1915. A fost arestat din nou în 28 august anul următor şi dus iarăşi în închisorile Clujului. De astă dată i s-a intentat un proces, fiind pus sub nu mai puţin de 22 de capete de acuzare. Au fost audiaţi şi martori, 53 de români şi de maghiari/secui din sat. Românii au depus toţi mărturie în favoarea preotului lor. Maghiarii – în mod cu totul neaşteptat – s-au solidarizat şi ei cu părintele valah, atât de crunt lovit de soartă şi hărţuit pe nedrept de oficialităţi. Excepţie a făcut doar preotul reformat, care a depus mărturie împotriva colegului şi consăteanului său, căutând „să-l nimicească”. Dar aici această excepţie, deşi hotărâtoare în sentinţa pronunţată contra preotului Toma, într-un alt plan ea nu confirmă decât o regulă. Ţăranii maghiari/secui din sat au dat astfel dovadă, peste timp, de omenia izvorâtă dintr-o convieţuire paşnică, seculară, cu românii, astfel că în planul general uman ei au demonstrat că o etnie nu poate fi în bloc fanatizată, împinsă de reprezentanţii ei în hăurile periculoase ale barbariei şi spiritului de hoardă, că peste diferenţele etnice umanitatea trebuie să comunice.
Preotul Ion Toma a fost condamnat la ani de temniţă, din care a ieşit abia în 10 mai 1918, pus apoi sub urmărire, cu domiciliul forţat la Braşov, scăpând definitiv de persecuţie odată cu ridicările sociale şi naţionale din noiembrie 1918, când, slăbit, se întorcea acasă, în Dobolii de Jos, unde poporul l-a primit „cu lacrimi şi multă căldură”. După Marea Unire, preotul Toma şi ceilalţi români loviţi în acei ani au înţeles că suferinţele lor n-au fost în zadar. În anul 1880, erau în Dobolii de Jos 690 de ortodocşi şi 497 de locuitori de altă religie. Conform recensământului din 1992, locuiesc în această comună din judeţul Covasna 192 români, 377 de maghiari şi 4 germani. Neîndoielnic este faptul că aici spiritul acelei emoţionante mărturii din 1916 stă la baza convieţuirii interetnice din acel sat.
Vasile LECHINȚAN
