Anisia Iacob este doctorand al University of Kent și al King’s College London. Anul trecut a obținut o bursă de cercetare în cadrul programului interdisciplinar Knowledge Orders Before Modernity, finanțat de Leverhulme Trust. Înainte de această bursă, a absolvit două programe de master la Leiden University și a lucrat timp de trei ani la The Netherlands Institute for Art History (RKD), unde a fost implicată în două proiecte majore: RKD Study: Frans Hals and his Workshop și programul de digitalizare și publicare a arhivei institutului.
Interesele ei de cercetare se află la intersecția dintre istoria ideilor, istoria științei, filosofia premodernă europeană, arta și cultura materială în epoca premodernă. În perioada petrecută în Olanda, s-a specializat în studiul transmiterii vizuale și artistice în gravurile olandeze reprezentându-l pe René Descartes, precum și în investigarea rolului imaginilor în circulația informației în publicațiile filosofice premoderne din Republica Olandeză. În prezent, proiectul ei doctoral se concentrează asupra comunității antitrinitariene din Transilvania secolelor al XVI-lea și al XVII-lea și asupra modului în care identitatea lor materială s-a format în contextul Reformei radicale europene.
Cosmina: Parcursul tău academic traversează, putem spune, mai multe spații și culturi — de la Cluj, în Olanda și acum în Marea Britanie. Cum s-a conturat această călătorie intelectuală și ce te-a ghidat în alegerile tale?
Anisia: Când m-am pornit pe acest drum, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge aici. Am știut dintotdeauna că viața mea ideală ar fi una în care aș peregrina dintr-o parte în alta de dragul cunoașterii — mereu m-a fascinat imaginea intelectualului care își investește toate resursele și interesele personale într-o anumită misiune, excentricul care călătorește prin Europa, caută prin librării, arhive, anticariate, pentru a găsi răspunsuri la diverse întrebări. Așa s-a întâmplat că, într-un fel, am primit tocmai ceea ce mi-am dorit din copilărie. La Cluj eram în ultimul an de facultate la Filozofie și nu știam încotro s-o apuc. Simțeam că aveam posibilități limitate și nu mă simțeam în stare să aleg ceva fără să mă consult. Am vorbit atunci cu dl. prof. Copoeru, care mi-a zis să încerc să mă îndrept spre Olanda, în contextul în care Marea Britanie nu era o opțiune atunci, cu Brexitul încă proaspăt. Aplicasem atunci în Olanda, Finlanda și Ungaria. Am ales Olanda pentru că am vrut să trăiesc în Leiden, orașul unde a trăit și Descartes. Universitatea din Leiden avea și un scor foarte bun în Europa pentru umanioare, și așa a și fost. Cred că experiența de acolo m-a format cel mai mult. Am urmat două masterate: unul de artă și cultură la specializarea de istorie, iar celălalt de filozofie. După aceea, susținută de coordonatoarea mea, prof. Yvonne Bleyerveld, am obținut două contracte la Institutul Olandez de Istoria Artei din Haga. După terminarea ultimului contract, institutul a avut câteva probleme cu fondurile din pricina crizei care a început în Europa pentru cercetare, așa că nu au mai putut să îmi ofere o prelungire. Atunci am hotărât că e timpul pentru un doctorat. Am aplicat în câteva locuri, iar în final am câștigat un loc finanțat prin Leverhulme Trust, în Marea Britanie, unde sunt în prezent doctorand la University of Kent și la King’s College London cu dr. Suzanna Ivanic și dr. Hannah Murphy.
Cosmina: Istoria, filosofia și istoria artei formează împreună un teritoriu foarte dens. Ce anume te-a atras să le studiezi împreună și cum se completează aceste domenii în viziunea ta?
Anisia: De ceva ani lucrez tot pe perioada premodernă și, pe măsură ce am avansat în cercetare și am câștigat mai multă experiență, am înțeles că aceste granițe pe care le percepem azi drept atât de aspre și nenegociabile nu au fost așa dintotdeauna. În perioada în care mă specializez și în spațiile europene despre care scriu, un singur individ putea activa cu succes în toate cele trei domenii fără ca asta să fi constituit vreun paradox. Cred că, într-un fel, în prezent am pierdut flexibilitatea mentală de a ne gândi la indivizi drept polimați in the making. Bineînțeles, acesta e unul dintre efectele specializărilor, dar ar trebui să ne păstrăm flexibilitatea în gândire, având în vedere că observăm în Europa o întoarcere spre interdisciplinaritate ca răspuns la criza științelor umaniste. Sau, cum le-aș explica pragmatic studenților mei: cu cât reușești să combini interdisciplinar mai multe domenii cu succes, cu atât ai o perspectivă mai amplă, dar îți și crești șansele de angajare.
În cazul meu, această combinație de domenii s-a dezvoltat organic: pur și simplu mă interesează subiecte la granița acestor trei domenii, iar pentru a putea scrie despre ele e imperativ să am experiență egală în fiecare. De asta mi se pare mereu complicat când oamenii mă întreabă ce sunt: filozof sau istoric. E o întrebare dificilă, având în vedere că sunt specializată în ambele în mod egal. Cred că un răspuns adevărat la asta se poate obține doar în timp.
Cosmina: În studiile tale, cum se împletesc dimensiunea teoretică și cea vizuală? Poate fi arta un mod de gândire la fel de profund ca filosofia?
Anisia: Cred că totul a pornit de la faptul că eu mereu gândesc mai bine un concept dacă am și o reprezentare vizuală de care să-l leg. În acest sens, am o gândire foarte vizuală. În timpul masteratului am început să mă întreb mai serios când au început filozofii să se lege în demonstrații de imagini și cum am ajuns la starea curentă, în care e normal să ai ilustrații în manuale. Deși pare că imaginile au acompaniat explicațiile dintotdeauna, nu e chiar așa. Descartes, în Meditații, susține că imaginile nu sunt necesare pentru gândirea matematică, și totuși, dacă ne uităm la majoritatea lucrărilor lui publicate, în special după Meditații, acolo unde încearcă să explice și să ofere sens unor fenomene naturale și fizice încă sub semnul întrebării, folosește o abundență de diagrame și imagini. Spre sfârșitul vieții chiar susține că imaginile și imaginația sunt esențiale în ilustrarea și clarificarea gândirii. Un alt exemplu preferat de mine vine tot din Republica Olandeză, unde, în dezbaterile despre microscopie și originea vieții în natură, vedem cum artiștii și arta joacă un rol esențial în a ilustra ceea ce ochiul vede prin lentila microscopică. Azi am gândi că e un pas natural să desenezi ceea ce vezi în fața ochilor, dar lucrurile nu sunt atât de directe. Sub același microscop și prin ochi diferiți, ochii unei albine pot apărea atât rotunzi, cât și hexagonali. Cum descrii prin desen ceea ce nu poți observa decât prin intermediul unei proteze vizuale — microscopul — într-un context în care nu poți accesa direct, prin simțuri, realitatea naturală din fața ta? Perspectiva mea e, deci, mai inclusivă: nu văd arta în opoziție cu știința sau filosofia, ci, dimpotrivă, cele mai mari salturi în gândire s-au făcut atunci când au avut o relație colaborativă. Uneori e nevoie de simțul estetic al unui artist pentru a ordona haosul natural care se relevă în gândire sau în simțuri.
Cosmina: Experiența academică din Olanda și Marea Britanie aduce, fără îndoială, noi perspective asupra cercetărilor tale. Ce ai descoperit acolo despre felul în care se predă și cum se înțelege arta și cultura comparativ cu ceea ce știai înainte?
Anisia: Hmm, cred că cel mai mult mi-am schimbat modul în care mă raportez la ce înseamnă performanță, respectiv la ce înseamnă a preda eficient. Am învățat foarte multe din Olanda, unde Universitatea din Leiden are un nivel pedagogic foarte performant în Europa. Diferența față de acasă, legat de cultură — și cred că asta nu va șoca pe nimeni — e faptul că în ambele țări în care am trăit, cultura e văzută ca o componentă cu adevărat esențială a societății. Simt că în România cultura e ignorată și izolată, scoasă din dulap doar la ocazii, pentru a servi vreunei defilări. Ea nu ocupă un loc real și al ei în societatea noastră, din păcate.
Cosmina: Există un subiect, o temă sau o întrebare care revine constant în cercetarea ta — ceva care te răscolește adesea intelectual și emoțional deopotrivă?
Anisia: Greu de oferit un răspuns clar, dar voi încerca. Cred că nu e tocmai o singură întrebare, ci mai mult un șir de întâmplări pe care eu le percep drept conectate. A început din timpul licenței, la Cluj; eram foarte interesată de conexiunea dintre suflet/minte și corp, așa cum sunt văzute în dualismul cartezian și în critica sa (teoriile mai recente de embodiment). De acolo a evoluat către a înțelege cum s-a născut dualismul lui Descartes și cât de dualist chiar era. Acum cred că nu era așa cum unele cărți de istorie a filozofiei îl prezintă. Îmi dau seama că și el se lovea de aceeași întrebare imposibilă, la fel ca toată istoria omenirii, legat de cum funcționează un corp unitar care, în teorie, are două elemente distincte: sufletul și trupul. De aici am migrat, prin prisma oportunității de doctorat, către cercurile anatomice din Italia secolului al XVI-lea și teoriile antitrinitariene legate de existența Treimii și poziția sufletului în relație cu corpul. Descartes era, în egală măsură, aproape un secol mai târziu, interesat de disecții și credea sincer că răspunsul se va găsi pe această cale. Deși momentan mă ocup oarecum de aceeași problemă, dar din perspectiva unui grup radical al Reformei, cred că toată viața de acum încolo voi lucra pe teme care se reîntorc la același nucleu. Ce e fascinant pentru mine, dar totodată și înspăimântător, e faptul că e genul acela de problemă unde e o probabilitate mai mare să nu găsești răspunsul — iar asta mă macină, fie că vreau, fie că nu.
Cosmina: Privind înapoi la traseul tău de până acum, care ți se pare cel mai important lucru pe care l-ai învățat despre artă, despre cunoaștere, dar și despre tine ca om și ca cercetător în formare?
Anisia: Voi începe cu partea mai simplă. Legat de mine, am învățat că pot face orice îmi propun. La început, multă lume a fost sceptică legat de calea pe care am ales-o și de șansele de reușită. Auzeam mereu: „nu poți”, „nu are rost”, „nu ai cum”. Am întâlnit însă și oameni potriviți, care au văzut în mine un potențial enorm și m-au împins cu tot ce au avut atunci când eu eram în dubiu. Fără ei, nu aș fi făcut atâtea și le mulțumesc profund.
Legat de cercetarea mea, cred că lecția pe care am asumat-o și pe care o țin în gândurile mele e faptul că toată cunoașterea e, pe undeva, conectată. Dacă poți găsi nodul acela de conexiune al unei anumite probleme, atunci poți avea — și oferi la rândul tău — o perspectivă cât mai complexă asupra oricărei teme, care îți crește și capacitatea de analiză. Am învățat și să nu desconsider activitățile mici sau neînsemnate din istoria noastră, a oamenilor: arta e la fel de importantă precum științele și, uneori, artizanii care produc obiecte mundane pot avea un impact mai mare în formarea unei identități decât intelectualii — dar, în mod ultim, toți conlucrează.
Cosmina: Dacă nu ai avea ocupațiile și preocupările pe care le ai, ce altceva ai face?
Anisia: Sinceră să fiu, probabil aș avea aceleași preocupări, doar că în mod independent. Poate aș avea o fermă sau o mică afacere, iar în timpul liber aș cerceta, la fel cum fac acum. E greu să mă opresc din ceva ce am făcut de când mă știu, într-un fel sau altul.
Cosmina: Ce-ți dorești să se întâmple în continuare pe plan profesional?
Anisia: Hmm, având în vedere felul în care științele umaniste se adâncesc în criza curentă, cum resursele se împuținează și așa mai departe, aș fi foarte fericită dacă s-ar ivi o poziție de postdoc după ce îmi termin proiectul curent. Într-o lume ideală, chiar o poziție pe termen nedeterminat într-o universitate europeană. Spun europeană pentru că știu că lucrurile sunt foarte dificile și la noi în țară, cu toate tăierile de buget — în special în sectorul educației și cercetării. Sper ca la sfârșitul acestor trei ani și jumătate să am oportunitatea de a extinde proiectul curent și de a-l transforma într-o carte. Cred că acela ar fi un rezultat adițional bine primit.
– – –
În lumina acestor gânduri și experiențe, Anisia se conturează ca una dintre tinerele voci academice care reușesc să îmbine rigoarea cercetării cu o viziune interdisciplinară autentică. Parcursul ei demonstrează că dialogul dintre istorie, artă și filozofie poate deschide perspective fertile asupra lumii premoderne și asupra felului în care înțelegem cunoașterea astăzi.
Îi mulțumesc pentru deschiderea cu care a împărtășit fragmente din traseul ei intelectual și uman și îi doresc mult succes în continuarea proiectului doctoral, cât și în toate inițiativele viitoare. Cercetările ei vor continua, cu siguranță, să aducă lumină în zone puțin explorate ale culturii și gândirii europene.
Interviu de Cosmina Marcela OLTEAN
Foto, arhivă personală
