Eleva Carolina-Diana Enache, speranţă a muzicii culte, dar care putea fi şi… fotomodel
– Numele şi prenumele, te rog. Ca la catalog…
– Mă numesc Enache Carolina-Diana şi sunt elevă în clasa a XII-a la Liceul de Artă “Plugor Sandor” din Sf. Gheorghe. Specialitatea – soprană.
– Am glumit Carolina, fiindcă te cunosc de vreo doi ani, de la Concursul Naţional de interpretare vocală „Crai Nou”, organizat de Liceul de Muzică „Tudor Ciortea” din Braşov.
– Aşa este. Încă din 2011 m-aţi „ameninţat” cu un… interviu!
– Ei, iată că a venit momentul. Ce ne poţi spune despre competiţia de anul acesta, la care ai luat parte împreună cu alţi tineri talentaţi din întreaga ţară, inclusiv din judeţul Covasna? Privind acum la rece, scăpată de emoţiile inerente, cum ţi s-a părut întrecerea?
– Stresantă, emoţionantă, plină de învăţăminte pentru noi, juniorii ce abia păşim în lumea artei cântului. Mi-a părut rău că din motive obiective nu am apucat să îi urmăresc decât pe concurenţii până la clasa a XII-a, nu şi pe cei de nivelul meu.
O explicaţie
– De ce?
– Cei cinci competitori din judeţul Covasna – la cererea d-nei directoare a liceului nostru, respectiv prof. Sebestyén-Lázár Enikö – am evoluat primii. Deoarece în aceeaşi seară, adică peste numai trei ore aveam de susţinut un recital la… Sf. Gheorghe, în cadrul unei manifestări culturale importante. După ce noi, elevii dintr-a XII-a (adică Nagy Szilvia Klára, Szabo Szabolcs şi cu mine) ne-am prezentat repertoriul în cadrul concursului, a trebuit să plecăm de grabă. E însă adevărat că pe unii concurenţi îi ştiam cât de cât, de la ediţiile precedente.
– A fost chiar aşa greu? Oare din pricina tracului, a exigenţei Juriului, prezidat de celebra soprană, dr. Felicia Filip?
– Ce să spun? Din toate câte puţin. A fost o experienţă extraordinară, ce îmi va ajuta mult în viitor. Doamna profesoară Sebestyén-Lázár şi cu mine suntem optimiste. Mi-a spus răspicat că orice confruntare este importantă. Ştiţi, ca la Olimpiadă, „Important este să participi”…
– Ce piese ai prezentat?
– Aria Violettei din opera „Traviata” de Giuseppe Verdi, plus liedul românesc „Şi dacă ramuri bat în geam…” de Gheorghe Dima. Pregătisem şi o a treia piesă (o romanţă de Debussy), dar din cauza numărului mare de concurenţi şi a timpului limitat, organizatorii au hotărât să interpretăm doar două piese din repertoriul iniţial.
– Poate era bine, cumva, să-ţi fii ales un program mai uşor?
– Nu cred. În regulament s-au specificat clar cerinţele. Noi le-am respectat întocmai. Celor de clasa a XII-a li s-a cerut o arie de operă romantică. Oricum, a fost o experienţă ce mi-a prins bine, am învăţat multe.
– Am discutat într-una din pauzele amintitului concurs cu distinsele membre ale Juriului, alături de preşedinta dr. Felicia Filip, aflându-se prof. Magdalena Suciu (iniţiatoarea şi animatoarea acestui important eveniment instructiv-educativ), precum şi sopranele Nicoleta Chirilă şi Asineta Răducan, prim-soliste ale Operei din Braşov. Am conchis că numai talentul vostru nu ajunge. Fără ore şi ore de studiu cu greu veţi face performanţă…
– Asa este, suntem conştienţi. Împreună cu “Szilvi”, Szobi”, “Barni”, colegii mei, am discutat mult problema. Fireşte, orice talent nativ trebuie şlefuit, perfecţionat, pus în valoare. Una fără cealalta nu te duc departe. Harul şi munca sunt la fel de importante, se întrepătrund…
Definiţia… talentului
– Apropo, ce crezi că este talentul? Cum l-ai defini?
– Hmm. Talentul? După mine, reprezintă şansa individului hărăzit cu un „Dar de la Dumnezeu” să arate că poate oferi ceva semenilor. De fapt, fiecare om posedă în felul său un mic talent, o aptitudine, are îndemânarea să facă un lucru mai aparte. Nu contează în ce domeniu excelezi, nu toată lumea trebuie să posede veleităţi artistice. Important este ca bruma de talent să fie descoperită, cultivată, să-i dea o stare de bine posesorului.
– Dar… muzica? Te întreb şi eu ca vestitul dascăl Marius Chicoș Rostogan, din schiţa „Un pedagog de şcoală nouă” a lui I.L. Caragiale. Sper că nu o să-mi răspunzi precum şcolerul, „Muzica este care cântă, domnule!”…
– Nu. Am să-l citez pe filosoful şi eseistul scoţian Thomas Carlyle, care spunea atât de inspirat: „Muzica este limbajul îngerilor”. Eu am crescut cu muzica în suflet şi în inimă. Îmi aduc aminte că pe când eram foarte mică, tata m-a înregistrat pe o casetă din aceea veche cântând colinde, că să o ducă la ţară şi să i-o dăruiască bunicii de Crăciun. Cred că a fost prima mea „manifestare artistică” în public!
– Una de succes?
– O, da.Toţi ai mei m-au felicitat. De atunci în capul meu au rămas muzica, ritmul, armoniile. Mai mult, am observat că uneori în mod involuntar asociez melodiile pe care le ascult ori le fredonez cu imaginea unor persoane dragi. Starea aceasta se numeşte, cred, empatie.
Madama Buterffly, ultima premieră a Operei din Braşov
Între scenă şi… podium
– Interesant. Să trecem acum la altceva. Constat că pe lângă o voce frumoasă, ai şi o înfăţişare agreabilă, chiar aş zice de… top-model.
– Chiar aşa? Multumesc pentru compliment.
– Serios vorbesc: eşti înaltă, suplă, fotogenică (după cum reiese şi din fotografiile pe care ţi le-am făcut), extrem de naturală. De ce nu ai ales o carieră în acest domeniu? Este o îndeletnicire după care se dau în vânt atâtea tinere de vârsta ta.
– Nu m-am gândit niciodată la o asemenea alternativă, pentru ca nu mă atrage. Asta-i meserie? Mi se pare o lume superficială, după ce văd eu pe la televizor, un univers fals şi fad, în care nu mi-aş găsi locul. Poate că o fi o profesie spectaculoasă, bănoasă, nu zic. Dar Viaţa nu este cel mai frumos… spectacol?
Calităţi; defecte
– Că veni vorba de înzestrări de la „Mama natură”, care crezi că este principala ta calitate?
– Ha, ha, ar fi mai simplu dacă ar răspunde altcineva în locul meu, cineva care mă cunoaşte bine: mama, vreo prietenă. Nu o să comentez mai mult, însă cred că principala mea calitate este uşurinţa cu care mă adaptez situaţiilor noi. Îmi place să râd, sunt o fire veselă, deschisă.
– Dar… defecte ?
– Destule. Cine nu are? De pildă, întârzii. Sunt incorigibilă…
– Şi la întâlniri?
– Oriunde. Însă nu e ceva expré, nu fac fiţe. Am această meteahnă de când mă ştiu…
– Ce preţuieşti mai mult la amicii tăi? La oameni, în general?
– Îmi plac oamenii veseli, spontani, naturali, care au mereu ceva interesant de spus. Pentru că sunt o persoană care ştie să asculte.
– Şi ce nu-ţi place la semeni?
– Falsitatea. Încercările unora de a apărea cum nu sunt de fapt, mai cu „moţ” decât ceilalţi. Şi asta de dragul… nimicului!
Date personale
– Hai să abordăm şi câteva amănunte biografice. De acord ?
– De ce nu? M-am născut pe 20 mai 1994, în Braşov. Sunt „taur”, dar nu prea cred în predicţii. Citesc rar horoscopul, doar dacă dau întâmplător peste vreo pagină de revistă ce conţine aşa ceva, atunci da. Însă o fac mai mult de curiozitate, de amuzament. Totuşi, ce se scrie despre zodia mea, la modul general, pot spune că mă caracterizează într-o anumită măsură.
– Anume?
– Tenacitate, răbdare, încăpăţânare, nevoia de siguranţă.
– De ce ai optat pentru Liceul de Artă din Sf. Gheorghe? Dacă nu făceai alegerea aceasta, spre ce altă specialitate te-ai fi îndreptat?
– Nu eu am ales, ci… părinţii. Intuind, probabil, însuşirile noastre artistice (ale fratelui meu – la desen şi ale mele – la muzică) ne-au înscris pe amândoi la prestigioasa unitate de învăţământ din Sf. Gheorghe, atunci când ne-am mutat aici, de la Braşov. Numai că eu prin clasa a VIII-a mă gândeam serios să urmez liceul la un profil de matematică-informatică. Muzica o socoteam un fel de „violon d’Ingres”, o pasiune în timpul liber…
– După terminarea şcolii vei merge, desigur, mai departe. Unde, la ce facultate?
– Aş vrea să urmez la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi.
– Alegi Iaşul, nu Capitala?
– Aşa m-am gândit. Am studiat toate posibilităţile şi am ajuns la concluzia că acolo ar fi cel mai bine pentru mine.
„Visez să cânt la Operă!”
– Intenţionezi să abordezi o carieră artistică după absolvire sau una didactică?
– Să ajung eu până acolo… Dacă tot suntem la capitolul confesiuni, visez să cânt la Operă. De fiecare dată când asist la câte un spectacol excepţional – cum a fost cel de sâmbătă, 2 februarie 2013, de la Opera din Braşov, unde am urmărit împreună cu un grup de elevi din Sf. Gheorghe capodopera lui Giacomo Puccini, „Madama Butterfly” – sunt… “terminată”! Mă văd cântând şi eu cândva pe o mare scenă…
– Ai fost împreună cu colegii tăi?
– Da, la iniţiativa şi sub oblăduirea d-nei directoare Sebestyén-Lázár, 15 elevi de la Liceul de Artă “Plugor Şandor” am făcut deplasarea la Braşov, special să urmărim cea mai recentă premieră a Operei. Un spectacol susţinut de nişte maeştri.
– Într-adevăr, are o dublă distribuţie de zile mari. De data aceasta în prim-plan s-au aflat soprana Anda Pop, prim-solistă, care o întruchipează magistral pe micuţa Cio Cio San (un rol-mănuşă), apoi baritonul Adrian Mărcan, ce a debutat strălucit în dificilul rol al consulului american Sharpless, precum şi tânărul şi înzestratul tenor Liviu Iftene, excelent în postura ingrată a lt. de Marină, Pinkerton…
Caro în faţa unui Juriu exigent, condus de dr. Felicia Filip
– Este o caracterizare perfectă! Am avut bucuria să le admirăm prestaţia, dar ne-am întâlnit într-o pauză şi cu două… persoane pe care le preţuim, de asemenea, soliste cunoscute ale Operei. Mă refer la soprana Asineta Răducan – foarte expresivă în rolul Suzuki (alături de… fetiţa ei atât de dulce!), precum şi la soprana Nicoleta Chirilă, de data aceasta în postura de asistent – regie. Eram doar… “cunoştinţe vechi”, întrucât dânsele au fost în Juriu la Concursul “Crai Nou” în faţa cărora am evoluat acum o lună. De data aceasta putem spune că noi le-am… “examinat”, dacă îmi este permisă gluma.
– E bună! Să te întreb acum altceva: vei rămâne în ţară sau te atrage ca şi pe alţi tineri talentaţi străinătatea?…
– E prea devreme pentru o asemenea decizie importantă. Dacă se va ivi cândva vreo ocazie să plec afară, nu o să zic nu. Măcar să văd şi eu cum este. Dar acestea sunt încă vise. Trebuie, deocamdată, să termin liceul, să trec de bacalaureat, de admiterea la facultate. Oho, mai sunt atâţia paşi de făcut până atunci…
– Vreo… cinci luni! Te întreb acum altceva: cine te-a îndemnat să optezi pentru canto? Părinţii, rudele, prietenii?
– …O profesoară din şcoală, d-na Monica Opra. La o audiţie cântasem „Ave Maria”. Dânsa mi-a spus atunci că am voce, că am potenţial. M-a pus în felul acesta serios pe gânduri. Aşa că m-am adresat d-nei prof. Sebestyén-Lázár Enikö, directoarea Liceului de Artă „Plugor Şandor” din Sf. Gheorghe. Am rugat-o să mă asculte, înainte să iau o decizie capitală. Nu ştiam ce să fac: să renunţ la matematică şi să optez pentru muzică? Noroc că părinţii nu s-au opus. Ei bine, acum nu regret pasul făcut. Iar de atunci d-na directoare este şi profesoara mea. Mă susţine enorm şi îi mulţumesc şi pe această cale.
– Cineva din familia ta are voce, cântă la fel de frumos ca tine?
– Nu cred că am moştenit vocea de la cineva din familie! Bine, mama (ca orice mamă) îmi cânta când eram mică. Şi bunica fredonează încă unele melodii din tinereţea ei, atunci când mergem să culegem via în frumoasele ţinuturi moldave. Sunt lucruri de care îmi aduc aminte cu drag, fără nici o altă conotaţie.
– Cum te alintă ai tăi?
– Toată lumea îmi spune „Caro”, un diminutiv obişnuit de la prenumele Carolina.
– În afară de muzica clasică, ce alte genuri îţi plac? Ce solişti, trupe asculţi?
– Ascult aproape orice gen. De la rock până la jazz şi blues. Depinde de starea în care mă aflu. Îmi plac Patricia Kaas, Elton John, Leonard Cohen, George Benson, Aretha Franklin, Cesaria Evora. Ca şi muzica pe care o compune Gheorghe Iovu.
„Nu am idoli!”
– Care sunt idolii tăi?
– Nu am idoli! Sunt mulţi artişti pe care îi apreciez şi mă inspiră. Dar atât! Pe primul loc o pun pe diva Angela Gheorghiu, atât ca voce, cât şi ca personalitate. Apoi pe Cecilia Bartoli şi Anna Netrebko. Le-aş asculta zi şi noapte.
– Scriitorii preferaţi ?
– Dintre prozatori citesc cu interes cărţile lui Nicholas Charles Sparks, Dostoievski, Henryk Sienkiewicz, ca şi Paulo Coelho. Ca poeţi, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu. Şi apropo de o altă definiţie a muzicii de care m-aţi întrebat mai înainte, îi aparţine genialului Nichita: „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare”…
– Cum îţi petreceri ceasurile de răgaz?
– Nu prea mai este vreme de timp liber, deşi nu-s tocilară. Printre picături mă relaxez cu prietenii, ieşim împreună, iau parte la karaoke. Citesc pe rupte. Adorm deseori cu cartea în mână, iar dimineaţa înainte să mă ridic din pat, mai răsfoiesc câteva pagini.
– Ce crezi că vei face peste… 10 ani?
– Oho, taman peste un deceniu? Ia să vedem. Ah, parcă mă şi văd cântând la… Metropolitan Opera din New York!!! E o ghiduşie, desigur. Cred că, totuşi, undeva pe vreo scenă de Operă tot am să apar în… „Traviata”. Un vis frumos, nu-i aşa?
– Pe unde ai vrea să călătoreşti, dacă ai avea mulţi bani?
– Prima ţară care îmi vine în minte este Perú. De fapt, aş voiaja în toată lumea, să aflu istoria, obiceiurile, tradiţiile şi muzica a cât mai multor popoare.
– În final, te rog să adresezi un salut cititorilor noştri.
– Vă urez numai bine şi vă mulţumesc dacă aţi avut răbdare să citiţi până la sfârşit confesiunile mele.
– Şi eu îţi mulţumesc pentru sinceritatea cu care ai răspuns tuturor întrebărilor, dragă „Caro”. Multă baftă!
Horia C. Deliu
