La dată fixă în fiecare an, pe 24 iunie este o Sărbătoare populară numită Sânzienele, zi în care se cinsteşte, de asemenea, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul – care a fost ultimul şi cel mai mare dintre proorocii Legii Vechi – cel ce s-a învrednicit să-l boteze pe Iisus.
Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
Povestea Naşterii Botezătorului este plină de pilde. Părinţi săi, Zaharia şi Elisabeta, nu au putut avea un urmaş până la bătrâneţe. Cu toate acestea, nu şi-au pierdut speranţa, rugându-se mereu să se înfăptuiască vreo minune. În cele din urmă au primit vestea incredibilă de la Arhanghelul Gavriil, trimisul lui Dumnezeu, care a grăit astfel: “Nu te teme Zahario, pentru că rugămintea ta a fost ascultată, şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu. Şi-l vei numi Ioan şi vei avea bucurie, căci el va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale”.
Îndoindu-se iniţial de veridicitatea mesajului, chit că era preot, Zaharia a fost pedepsit să nu mai poată vorbi până la naşterea pruncului. Abia atunci şi-a revenit, rostind numele fiului său, Ioan, spre bucuria soţiei, dar şi a Fecioarei Maria, venită degrabă în casa lor, fiind rudă cu Elisabeta.
Apoi, prin vocea lui Zaharia a grăit chiar Sfântul Duh, care a anunţat poporul că Ioan a fost trimis în lume să vestească venirea lui Iisus, pe care-l va boteza.
Sărbătoarea Naşterii lui Ioan Botezătorul a fost atestată încă din secolele IV-V (“Fericitul Augustin”), luând locul vechilor ritualuri păgâne cu caracter agricol de după Solstiţiul de Vară, când se înregistrează cea mai lungă zi din an.
Datini legate de Sărbătoarea populară
Pe 24 iunie s-a perpetuat, cum spuneam, obiceiul de a se sărbători Sânzienele sau Drăgaica, aşa cum i se spune în vechiul Regat. Acum sătenii culeg flori ce poartă acest nume şi împodobesc porţile şi ferestrele caselor, pentru a se apără de duhurilor necurate.
Odinioară fetele de măritat culegeau şi împleteau cununi pentru fiecare membru al familiei, după care le aruncau pe casă. Dacă nu alunecau şi rămâneau pe acoperiş, fata se mărita curând. Dacă florile din coroniţă cădeau era posibil ca un necaz să se abată asupra ei ori a vreunui membru din familie.
De Sânziene cete de feciori se plimbau prin sat purtând portul popular şi având flori la pălărie. Mergeau să se întâlnească şi să petreacă momente plăcute cu alesele inimii, iar seara luau parte la horă. Fetele erau îmbracte şi ele de sărbătoare, având prinse pe cap şi la brâu spice de grâu şi flori de sânziene.
În magica Noapte de Sânziene, fetele nemăritate îşi puneau flori sub pernă, ca să îşi viseze ursitul. Şi astăzi prin unele sate, cum ar fi Sărămaş sau Floroaia, mi s-a povestit de o superstiţie tare veche, potrivit căreia fetele sau tinerele neveste trebuie să poarte flori în păr sau în sân, dacă vor să devină şi mai frumoase şi să fie iubite de aleşii inimii.
Se deschid Porţile Cerului…
Din multitudinea de legende şi povestiri legate de acest eveniment, să mai amintim faptul că Noaptea de Sânziene este una specială, reprezentând un moment de linişte şi pace cosmică, în care se deschid în mod figurat Porţile Cerului şi cei răposaţi pot, chipurile, să ne vadă.
În tradiţia populară Sânzienele apar drept zâne bune. Pe timpul zilei se înfăţişează ca nişte fuioare diafane purtate vânt, noaptea transformându-se în creaturi cu părul bălai, având rochii albe de abur. Se prind în hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul.
Se crede că aduc fertilitate animalelor şi belşug culturilor agricole. Ele înmiresmează şi conferă puteri tainice florilor, tămăduiesc oamenii de boli şi apără lanurile de dăunători.
Flori utilizate în medicina populară
Florile de sânziene cresc pe câmp, având inflorescenţe mărunte, albe sau galbene. Sunt pline de polen şi degajă un miros agreabil. Înfloresc în preajma Solstiţiului de Vară (21 iunie) şi au o largă întrebuinţare în medicina populară, dar şi în industria farmaceutică şi cosmetică.
În trecut exista superstiţia că dacă o tânără îşi punea sub pernă o floare de acest fel urma să-şi viseze ursitul. Dacă se spăla la ivirea zorilor cu roua căzută în dimineaţa de 24 iunie, devenea mai frumoasă, având succes la flăcăi.
Aceste plante au proprietatea de a întări sănătatea copiilor debili, vindecând bolnavii de friguri. Păstrate în alcool sunt eficiente în tratarea rănilor şi urmelor de lovituri. Roua de pe flori cică ar fi un leac bun pentru bolile de ochi şi piele.
La trei zile dupa Solstiţiu ziua începe deja să scadă, iar vegetaţia îşi pierde câte puţin din seve şi arome. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este pe 24 iunie, fiind considerată cea mai buna dată din an pentru această operaţiune, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul.
Pelerinaj la Mănăstirea “Sf. Ioan Botezătorul” din Valea Mare
Ca în fiecare an o mulţime de credincioşi din judeţ, din Braşov şi alte localităţi se vor deplasa astăzi la Valea Mare, pentru a asista la slujba dedicată Hramului Mănăstirii “Sf. Ioan Botezătorul” din apropierea comunei covăsnene, păstorită de ani buni de vrednicul primar, Gheorghe Avram.
Situată pe un deal de pe Platoul Lădăuţi, pentru a fi văzută de departe, aşezarea monahală amintită se găseşte la circa 30 km. de Sf. Gheorghe, putându-se ajunge la ea pe Drumul Judeţean 121A, aflându-se la 7 km. de Întorsura Buzăului.
Iniţiativa înălţării acestui loc de închinăciune şi pelerinaj le aparţine fraţiilor Gheorghe şi Nicolae Avram, din Valea Mare, şi a apărut imediat după Revoluţie. Gheorghe Avram a luat calea bisericii, ajungând mai întâi călugăr la Mănăstirea „Cocoşu” din Dobrogea, unde a fost hirotonisit preot, iar mai apoi a devenit stareţ la Mănăstirea “Dervent” din Dobrogea. În septembrie 1998 obţine transferul în localitatea natală şi aşa a început construirea mănăstirii.
După multă muncă şi sacrificii, în 24 iunie 2000 – de Sărbătoarea Naşterii Sf. Ioan Botezătorul – avea să se sfinţească noul lăcaş de cult.
Din nefericire cel care a pus piatra de temelie şi a contribuit cu tăria braţelor şi sudoarea frunţii la ridicarea acestui mândru loc de închinăciune, a trecut între timp la cele veşnice, dar lucrare sa pământească a rămas, fiind venerată de localnici şi de pelerinii ce vin aici să se închine.
Horia C. Deliu
. .
