Dincolo de munte, departe de orice așezare omenească, sub o cascadă care pare că vine direct din cer, există un loc unde întâlnim una dintre cele mai frumoase mănăstiri vâlcene, Stânișoara. Un lăcaș de cult care contribuie la definirea Vâlcii de sub munte drept Athos al României, datorită zecilor de ctitorii ecleziastice care se întind de la nord la sud în Țara Oltului de Vâlcea.
„Călimăneștiul, dincolo de stațiunea vâlceană cu renume în balneologie, deține și un loc pe podium în privința localităților pe teritoriul cărora se află un număr mare de mănăstiri alese, din care una fiind necropola domnească Sfânta Mănăstire Cozia. La aceasta se adaugă Mănăstirea Turnu, Mănăstirea Ostrov, Mănăstirea Berislăvești și această bijuterie din inima Munților Cozia, Mănăstirea Stânișoara, loc de reculegere și loc sfânt încă de la finele secolului al XVI-lea”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.
Astfel, de pe malul stâng al Oltului, un drum care pleacă din Călimănești și urmează valea pârâului Păușa, poartă pelerinul spre inima și vârful ultimului versant al Făgărașilor, Munții Cozia.
„Multă lume spune că muntele Cozia este de fapt muntele sfânt al dacilor, locul unde s-a născut Zamolxe și că steagul dacic urmează exact linia crestei vârfului Cozia. Există și teoriile de origine cumanică ale acestui nume de munte, cert este însă că este înconjurat de lăcașe de cult iar marele voievod Mircea cel Bătrân s-a simțit legat sufletește de aceste locuri. Aici a preferat să fie îngropat după moartea sa. Viața la Stânișoara începe în secolul al XVI-lea”, spune Rizea.
Mănăstirea Stânișoara se află la capătul unui drum de 8 kilometri prin pădurea de fag și care urcă spre vârful Cozia. Un drum care merge pe valea îngustă a Păușei, care realizează pe alocuri chei pitorești și care, în imediata apropiere a lăcașului de cult, formează o cascadă de 9 metri înălțime, una dintre cele mai mari și mai frumoase din județul Vâlcea. Din spatele mănăstirii, drumul de munte se îngustează și duce turistul sus la cota 1.700, pe vârful Cozia.
Primii sihaștri au venit în acest loc din sihăstriile Nucet și Ostrov, situate la numai câțiva kilometri distanță. Începând cu secolele XV-XVI, aici au început să se retragă și unii sihaștri din Mănăstirea Cozia. Aceștia din urmă, după mai mulți ani de nevoință în obște, se retrăgeau în liniște, fie pe muntele Nucet, fie pe alți munți din împrejurimi.
Mult timp nu a existat în zonă o construcție, monahii alegeau să trăiască în peșterile și grotele din Munții Cozia. Aici se spune că erau ascunse odoare și alte lucruri sfinte de la mănăstirile „de jos”, de pe Valea Oltului.
Primul nume al schitului a fost Nucet, după cel mai apropiat versant din apropiere. Pustnicii cunoscuți de tradiție, Meletie, Neofit și Isaia, au venit aici din Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, și au fondat un mic schit pe locul actual al mănăstirii iar primii pelerini care veneau aici pentru a se închina lui Dumnezeu erau ciobanii, fie cei care au fugit din Transilvania, fie cei care locuiau deja în Valea Oltului.
„De aici probabil și numele actual al mănăstirii. Atunci când erau zile mari de sărbătoare, toată poiana din căldarea muntelui era plină de oi, iar familiile de păstori veneau să se roage în sfântul lăcaș. Schitul începe să prospere, în 1747 clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Pitești au poposit în zonă și au îndrăgit mica viață spirituală a muntelui și au zidit o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, și câteva chilii pentru călugări. Astfel, sihaștrii părăsesc peșterile din munte și formează prima obște mănăstirească cu rânduielile clasice dar cu o viață de austeritate”, spune Rizea.
Din păcate, Mănăstirea Stânișoara a trecut și printr-o mare tragedie în existența sa. În timpul războiului din anul 1788, armatele turcești au ajuns până la schit, au dat foc bisericii și chiliilor, iar pe călugări i-au omorât. După aceasta, vreme de vreo douăzeci de ani, în chiliile incendiate și părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.
Abia în 1807, odată cu sosirea a doi călugări, Sava și Teodosie, de la Muntele Athos, viața monahală revine la Stânișoara. Se ridică o nouă biserică, cu sprijinul episcopului de Argeș și noua mănăstire primește numele oficial de Stânișoara, în semn de respect pentru păstorii care au avut grijă de aceste locuri după marele prăpăd din 1788. În 1903, starețul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminată și sfințită în anul 1909. Pisania bisericii spune „Întru slava Sfintei Treimi și a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie această sfânta biserică, punându-se temelia la anul 1904, august 7 și s-a sfințit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înălțatului nostru rege Carol I și cu binecuvântarea PS episcop de Argeș, dr. Gherasim Timuș, prin osteneală și stăruința starețului arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii și cu alți ctitori”.
Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Biserica cea mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este o construcție masivă din piatră, având o turlă mare, pe naos. Împreună cu pronaosul formează un singur spațiu mare, pridvorul este deschis, fiind susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară; biserica este acoperită cu tablă.
Stânișoara, cu povestea ei și locurile de sihăstrie, cu așezarea ei la poalele Coziei sub cascada Păușei, contribuie la patrimoniul național ecleziast, dând noblețe județului Vâlcea, cunoscut prin faptul că deține cele mai multe lăcașe de cult din România.
„Pentru cei care ajung la Călimăneștii Vâlcii, o plimbare de 40 de minute pe valea Păușei îi duce la 5-a minune a Munților Cozia, după mănăstirile Turnu, Cozia, Ostrov și Berislăvești. Merită să străbați pădurile Parcului Național pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, acolo sub cascada Păușei, la Stânișoara”, conchide Ligia Rizea.
Cetățuia, biserica de pe colină sau biserica blestemată
În nordul municipiului Râmnicu Vâlcea, pe un deal, la capătul a peste 300 de trepte, se află una dintre cele mai frumoase biserici din județ, Cetățuia, o fostă mănăstire, lăcaș de cult care privește de sus valea Oltului până spre Călimănești și dealurile de est ale Râmnicului. I se mai spune și biserica de pe colină, biserica treptelor sau biserica blestemată.
Cetățuia își datorează renumele de biserică blestemată zilei de 2 ianuarie 1529, zi de iarnă blândă cu temperaturi primăvăratice cum spun cronicile, când nimic nu prevestea drama, mai exact asasinatul care urma să se întâmple.
Galopul de cai care se auzea dinspre Râmnicu Vâlcea și strigătele disperate i-au făcut pe călugări să iasă afară din chilii și să vadă ce se întâmplă. Radu de la Afumați, împreună cu fiul său Vlad, au intrat în fugă pe poarta mănăstirii, căutând cale de scăpare.
„Există teorii — neconfirmate însă — că de la Cetățuia ar fi existat un tunel subteran care să fi ieșit în partea cealaltă a Oltului, la schitul Fedeleșoiu. Nu există date în acest sens deși toată lumea vorbește despre acest tunel. Dacă ar fi existat acest tunel, mergând pe ipoteza aceasta, am putea să mergem și pe varianta că Radu de la Afumați căuta un loc de scăpare pe acolo. Dar important este de văzut cum de s-a ajuns la această fugă disperată și implicit la asasinatul care s-a petrecut în acea zi de 2 ianuarie, chiar în capela mănăstirii”, spune Ligia Rizea, sociolog, specialist în patrimoniu.
În Țara Românească a existat dintotdeauna o rivalitate între două mari familii boierești — Craioveștii și Drăculeștii, similară dramei shakespeariene între familiile Montague și Capulet. Cele două familii de boieri au dat tronului mai mulți voievozi dar au generat și multe conflicte, care adeseori se lăsau cu asasinate fie direct sau fie cu ajutorul Înaltei Porți.
. .
„Radu știa foarte clar că trebuie să aibă pace internă între cele două tabere boierești mai ales în demersurile sale de asigurare a independenței țării în fața Imperiului. Lucru extrem de greu pentru tânărul voievod și pentru ambițiile sale. Radu de la Afumați este cunoscut pentru cele mai dese conflicte cu armata otomană și pentru cele mai dese întreruperi ale domniei sale. Radu și-a propus astfel, diplomatic, să-i aibă de partea sa și pe Drăculești și pe Craiovești, lucru destul de dificil”, mai spune Ligia Rizea.
Ocazia se ivește în 1525, când soția voievodului, doamna Voica, moare în urma unei boli, iar Radu se îndrăgostește de una dintre fetele lui Neagoe Basarab, domnița Ruxandra.
„Se spune că era una dintre cele mai frumoase prințese din acea vreme și mulți prinți râvneau la mâna Ruxandrei. Printre aceștia se număra chiar și Ștefăniță Vodă al Moldovei, căruia Neagoe Basarab i-a și promis această nuntă”, adaugă Rizea.
Numai că lucrurile au fost date peste cap. Radu de la Afumați știa că prin acest mariaj îi va avea de partea lui pe boierii olteni, Craioveștii, până în acel moment el fiind considerat omul Drăculeștilor. Numai că, prin această nuntă, în loc să calmeze un conflict intern, s-a trezit cu două probleme. Boierii Drăculești nu au apreciat această alianță, pe care au considerat-o trădare, deși Radu, până în acel moment, le oferise dregătorii și pământuri.
Dar și mai mult decât atât, Radu a stârnit gelozia și furia domnitorului Moldovei. Ștefăniță s-a pornit din această cauză cu armată asupra Țării Românești, caz unic în istorie, când cele două principate românești intră în conflict militar din cauza unei femei.
De două ori, în februarie și noiembrie 1526, armata moldoveană intră în Țara Românească cu gândul răzbunării. După mai multe lupte, se ajunge la pace iar Ștefăniță Vodă primește de soție pe Stana, sora mai mică a Ruxandrei.
„Acest conflict amoros se încheie, însă cel intern, cu boierii Drăculești, se adâncește, boierii îl suspectează pe Radu de trădare și favorizare a boierilor Craiovești. Conflictul va duce, într-un final, la asasinatul din 1529″, completează Ligia Rizea.
Radu este atras în drumul său spre Craiova de boierii Drăculești la o discuție despre moșii. Aceștia pregătiseră asasinatul la un conac pe drumul Craiovei și aducerea pe tron a unui domnitor din rândul lor. Radu reușește să scape în primă fază din capcană, dar toate gărzile de corp îi sunt asasinate. Reușește să fugă spre Râmnicu Vâlcea, numai că este prins în scurt timp de boierii Drăculești, Neagoe și Drăgan, la mănăstirea Cetățuia.
Radu intră în capelă împreună cu Vlad, fiul său, preotul se roagă de boieri să nu facă o nelegiuire în altar, dar ruga lui nu este ascultată, cei doi sunt uciși pe loc, chiar în capelă.
„Frumoasa domniță din cauza căreia s-au întâmplat atâtea a devenit soția domnitorului Radu Paisie, iar după moartea acestuia, se retrage în Transilvania”, încheie Rizea.
Se spune că sute de ani sângele domnesc nu a putut fi scos de pe icoanele bisericii.
AGERPRES
www.agerpres.ro
