Și-a dorit să devină dascăl, de mică. În jocurile copilăriei, prefera jocul „de-a școala” și rolul de profesor de limba română.
„Eram în clasa a IV-a când mi-am spus că voi ajunge profesoară de română. Restul a venit de la sine…”- mărturisește prof. Maria Monica Stoica, în cadrul unui interviu acordat ziarului „Mesagerul de Covasna”.
Spune că își iubește profesia, deși menirea dascălului nu este una ușoară: aceea de a se „consuma” și de a „arde”, pentru a face lumină în jurul său. În lumină (a tiparului) a îmbrăcat și cuvintele, gândurile, sentimentele, studiile, doamna prof. Maria Monica Stoica fiind și scriitor, traducător, iubitor al culturii. Despre activitatea dumneaei profesională, dar și despre momente din sfera personală, doamna Maria Stoica ne-a vorbit în cadrul interviului pe care vi-l prezentăm astăzi.
Stimată doamnă profesoară, ați format numeroase generații. Înainte de a ne opri asupra realizărilor dumneavoastră, doresc să ne vorbiți despre persoanele care au avut un rol important în formarea și în devenirea dumneavoastră a ceea ce sunteți astăzi: profesor, scriitor, traducător, respectat om de cultură.
Aş dori în primul rând să vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la acest interviu. Apreciez mult cotidianul „Mesagerul de Covasna”, care ne ţine conectaţi la realităţile zilei şi este un promotor consecvent al înfăptuirilor culturale din zonă. Mărturisesc că îmi face plăcere să colaborez cu dumneavoastră, care ne-aţi susţinut de fiecare dată în demersurile cultural-artistice şi ştiinţifice întreprinse în cadrul şcolii, cu elevii de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”. Anul acesta, pe 15 iunie, aţi fost alături de noi, la festivitatea de lansare a revistei „Accente”, când am organizat şi comemorarea poetului naţional. Un motiv în plus să mă bucur de revedere!… Sincer, nu ştiu dacă merit toate titlurile pe care mi le-aţi atribuit cu generozitate. Cel mai bine mă simt în postura dascălului care îi promovează pe ceilalţi, elevii merituoşi care aduc prestigiu şcolii şi comunităţii lor. Ca să dau curs solicitării dumneavoastră, aş porni de la o consideraţie de ordin general, aceea că, în configurarea unui traseu existenţial, sunt numeroşi factori care acţionează conjugat, esenţial fiind şi omul care se supune acestui proces modelator. Mediul social, familia, prietenii, dar şi contextul istoric contează mult. Desigur, pentru mine (ca şi pentru mulţi alţii), cea mai importantă a fost familia, în primii ani de viaţă. Primii mei „dascăli” au fost părinţii, care ne-au asigurat, mie şi fraţilor mei, condiţii optime pentru învăţătură şi muncă, imprimându-ne de timpuriu sentimentul responsabilităţii. Alături de ei au fost bunicii, mai ales cei din partea mamei, care ne-au înconjurat cu marea lor iubire, neuitând să ne pună la treabă. Un model foarte important în familie a fost pentru mine Ecaterina Oproiu, reputat scriitor, dramaturg, publicist, redactor-şef al revistei „Cinema”. Când am cunoscut-o „pe viu”, era deja un scriitor consacrat. Cred că atunci am avut pentru prima oară dorinţa de a deveni scriitoare… Catrinel (cum îi spun cei apropiaţi) m-a fascinat prin frumuseţea, distincţia, inteligenţa ei deosebită. Şi prin simţul umorului, latură ce caracterizează de altfel familia noastră.
Pentru că vorbesc despre „primii dascăli”, nu îi pot uita pe bătrânii înţelepţi, care mi-au modelat personalitatea, fiecare în felul său. În structura tradiţională a satului românesc, stâlpii societăţii îi reprezintă învăţătorul şi preotul, cu rol important în consilierea familiilor. Mama l-a avut ca naş de botez pe preotul satului, părintele Nestor Dumitrăchescu, care a urmărit îndeaproape şi evoluţia noastră, a copiilor. Îmi amintesc şi acum biblioteca uriaşă din casa preotului. Şi cărţile pe care a început să mi le împrumute, văzând pasiunea mea pentru lectură. Încă din primii ani de şcoală şi până la absolvirea liceului, am citit enorm, am „devorat” biblioteci. Eram „cititor fruntaş”pe la toate bibliotecile din zonă. Asta a contat într-o mare măsură la prefigurarea aptitudinilor scriitoriceşti.
Cum și când ați ales să îmbrățișați cariera didactică? Ce v-a atras spre această profesie? Ați avut în familie un model în acest sens?
Alegerea meseriei este o decizie importantă pentru oricine. Ea trebuie să ne asigure mijloacele necesare traiului, dar să ne aducă şi împlinirea, pe plan uman, social, profesional. Este minunat când alegem o meserie potrivită, care ne dă energie, elan, entuziasm, ne determină să mergem cu plăcere la serviciu. Iar învăţământul este un astfel de domeniu care oferă posibilitatea satisfacţiei profesionale, prin contactul cu lumea extraordinară a copiilor, care nu te lasă niciodată să te plictiseşti. Nu îmi pot imagina actul didactic ignorând comunicarea cu omul în devenire care este copilul din bancă. Iar un asemenea om reprezintă un univers uimitor de trăiri, emoţii, sentimente… Îmi place să dialoghez cu copiii, să-i cunosc îndeaproape. Este o meserie solicitantă, în care trebuie să transmiţi, să dăruieşti, să te consumi, să arzi…, dar în acelaşi timp tu însuţi primeşti foarte mult. Îmi iubesc meseria. Revenind la întrebare… Mi-am descoperit această vocaţie încă din copilărie, când ne jucam în casă „de-a şcoala”. Eu eram profesoara de română, fratele meu mai mare „preda” matematica şi fizica, verii mei primari răspundeau de chimie, biologie, geografie şi istorie. Eram în clasa a IV-a când mi-am spus că voi ajunge profesoară de română. Restul a venit de la sine… În familia noastră sunt câţiva profesori, verii mei care predau discipline reale (matematică, biologie, chimie). Însă şi ei erau prea mici pe vremea aceea, ca să îmi fi putut influenţa alegerea meseriei. Cu simplitate, cred că ea m-a ales pe mine… Iar dascălii mei au fost cărţile. Desigur, am avut şi profesori de marcă, iar aceasta s-a întâmplat la facultate, când am cunoscut mari personalităţi române. Zoe Dumitrescu Buşulenga, care ne-a predat Literatura comparată, Ion Coteanu, care ne-a ţinut cursul de Stilistică funcţională, Eugen Simion, care ne-a predat Literatura română contemporană, alături de Gabriela Creţia, Mihai Nichita, Dan Sluşanschi de la Catedra de Limbi clasice din Bucureşti… da, pe aceştia îi consider modelele mele!
La şcoala generală şi la liceu am avut profesori buni, memorabili fiecare prin autoritatea deţinută. Mi-o amintesc cu drag şi astăzi pe profesoara de franceză de la liceu, Monica Stancu, proaspăt descinsă atunci de pe băncile facultăţii, care ar fi vrut să îi merg pe urme. La generală studiasem doar limba rusă, cu o profesoară extraordinară, de altfel, dar la liceu, neexistând suficienţi elevi pentru o clasă de avansaţi, am fost incluşi din oficiu în anul V de limba franceză. Având memorie bună, mi-am asigurat în clasa a IX-a baza lexicală şi gramatica limbii franceze studiată la nivel superior, iar în clasa a X-a, când a ajuns în şcoală tânăra profesoară, eu eram deja cea mai bună din clasă. Nu am dat însă admitere la franceză, fiindcă îmi lipseau cunoştinţele de gramatică elementară, studiate la generală şi exista un decalaj de patru ani pe care nu-l puteam recupera. Am optat atunci pentru română şi latină, însuşite la nivel corespunzător şi… am fost admisă la facultate în anul terminării liceului. În sens recuperator, mai târziu, în anii de profesorat, am intrat în proiecte internaţionale susţinute în limba franceză şi m-am bucurat de prietenia pe care mi-au arătat-o colegi din Belgia, Italia, Franţa, Grecia, Polonia. Şi astăzi corespondăm, în franceză, desigur.
Cum a fost copilăria dumneavoastră, în Vulcana Băi? Care considerați că sunt cele mai dragi locuri de pe meleagurile natale? Dar cele mai frumoase momente din copilăria dumneavoastră?
Ce întrebare frumoasă! „Hai mai bine despre copilărie să vorbim, că doar ea este veselă şi nevinovată…”
Nu cred că aş putea rezuma acum ceeea ce am descris pe larg în cartea „Lumina adâncurilor”, publicată în anul 2016 la Editura „Eurocarpatica” din Sfântu Gheorghe. Am copilărit într-o zonă mirifică din judeţul Dâmboviţa, în comuna care a avut prestigiu de staţiune balneară, până la instaurarea regimului comunist. Se păstrează şi astăzi vilele elegante, cu dantelăria din lemn care împodobeşte pridvorul, picturile realizate de artiştii care au vizitat staţiunea. Există în memoria locului legende despre luptele cu turcii, personalitatea lui Vlad Ţepeş, a armaşului Bunea, ctitor al mănăstirii ce-i poartă numele etc. Se pare că staţiunea din Vulcana-Băi era preferată de poetul Ion Minulescu, de criticul literar George Călinescu, pictorul Nicolae Grigorescu. Sunt aici izvoare de apă minerală, iodurată şi sulfuroasă, pentru afecţiuni reumatismale, există un izvor cu apă recomandată în tratarea bolilor gastro-intestinale, dar şi zăcăminte de petrol, gaze… din păcate, ele nu mai sunt exploatate astăzi; sub comunişti evoluţia localităţii a stagnat. Primează însă frumuseţile peisagistice, iar aceasta este o motivaţie pentru scriitori, artişti, universitari care şi-au construit vile de vacanţă şi-şi petrec verile aici. Unii rămân şi peste iarnă… Localitatea a căpătat un aspect modern astăzi, graţie afluxului de bucureşteni.
Copilăria mea s-a împărţit între muncă, şcoală şi năzbâtiile specifice vârstei. Mai dădeam iama prin livezi, la furat de cireşe, prin grădini (după căpşuni). Fugeam la scăldat, mergeam de Crăciun şi Anul Nou la colindat… aşa, ca orice copil, după cum ne spune şi Ion Creangă. Mă fascinau bunicii materni, bătrânii înţelepţi din sat. Am petrecut mult timp în preajma lor, le-am „sorbit” învăţătura. Iubeam verile, când colindam prin poienile înflorite. De aici vine şi dragostea mea pentru natură. Dacă îmi recitesc poeziile, sau scrierile în proză, îmi dau seama uşor că natura care mă inspiră este cea adânc instalată în memoria afectivă, a meleagurilor copilăriei…
Unde ați urmat studiile liceale, dar pe cele universitare?
Liceul l-am făcut la Pucioasa, de care aparţineam prin organizarea administrativ-teritorială a timpului. Am optat pentru profilul uman, fiindcă aveam atu-ul limbilor străine şi al limbii române, care mă pasionau şi mă ajutau totodată să scot o medie foarte bună, necesară pentru a-mi păstra bursa de studii. Facultatea am vrut s-o urmez la Iaşi (acolo terminase o verişoară mai mare), dar trenul cu care am plecat din Târgovişte cu gând să mă înscriu, a avut atunci întârziere şi am pierdut legătura spre Iaşi. Mi-am depus dosarul la Universitatea din Bucureşti şi, în urma examenului susţinut (probă scrisă la română şi latină, oralul la limba latină) am fost admisă, astfel că lucrurile au luat-o pe făgaşul acesta. Îmi amintesc, ca fapt divers, o scenă petrecută atunci în Gara de Nord. Disperate că pierduserăm legătura spre Iaşi (eram cu o verişoară care dădea admitere la Farmacie), am hotărât să rămânem la Bucureşti, ca să nu ratăm înscrierea. Puteam trage în gazdă la rudele mele bucureştene, însă trebuia să ne depunem mai întâi dosarul la facultate. Eu nu mai fusesem niciodată la Universitate, sediul Facultăţii de limba şi literatura română, aşa că am întrebat un cetăţean cum pot ajunge acolo. După ce mi-a dat explicaţiile necesare, cetăţeanul s-a mirat: „Cum, fetiţo, tu vrei să intri la facultate, dar nu ştii unde este?” I-am replicat curajoasă: „Domnule, adresa facultăţii poate s-o cunoască oricine, dar asta nu-i garantează reuşita la admitere…!” Într-adevăr, în anul acela au fost 10 candidaţi pe loc şi mulţi au rămas pe dinafară, chiar dacă ştiau cum să ajungă la Universitate.
Deci am dat admitere, am intrat. La limba latină am avut 10 (zece) la examenul oral, un fenomen rar pentru acel timp. Mi-a conferit o răspundere teribilă în timpul facultăţii, căci mi se dusese faima şi toţi profesorii pretindeau să fiu bine pregătită la seminariile lor. Iar aceasta presupunea timp îndelungat petrecut în biblioteca facultăţii de limbi clasice, unde aveam acces la textele originale, la dicţionare foarte bune. Îi fericeam pe colegii de la limbi romanice, rusă şi engleză, care erau mult mai liberi, prin comparaţie!
Pasiunea pentru limba latină când ați descoperit-o? Cum îi ajută pe elevi limba latină?
Aşa cum am spus, eu am avut o uşurinţă extraordinară în învăţarea limbilor străine. M-am născut cu aptitudini de filolog. Poate din acest motiv am înţeles limba latină fără a depune un efort deosebit pentru a o învăţa. Româna, latina, îmi sunt congenitale. Am făcut cunoştinţă cu latina în clasa a VII-a, când fratele meu mai mare, care o studia la liceu, m-a rugat să îi scriu tema (el era preocupat de fizică, de matematică, avea alte pasiuni). Iar atunci am citit câteva lecţii din manual, i-am făcut o rezolvare… de nota zece şi, până la sfârşitul anului, învăţasem deja materia din manualul de clasa a IX-a. Intrând la liceu, aveam un ascendent asupra colegilor mei, pe care l-am folosit pentru a salva onoarea clasei, atunci când profesorul era exasperat de reticenţa manifestată. Îi ajutam pe colegi la teze şi lucrări, dându-le explicaţii. Nu-i frumos s-o spun, dar uneori îi lăsam să copieze după mine, prin metode ingenioase, pe care le perfecţionaserăm, în timp. Graţie înzestrării de filolog, mie mi-a revenit în anii de liceu onoarea de a scrie „Epopeea” clasei. Era în tradiţia filologilor ca, la festivitatea de absolvire, să predea caietul în care erau consemnate cele mai năstruşnice întâmplări din anii de liceu, care-i aveau ca protagonişti pe profesori (se urmărea aspectul comic, fără a ridiculiza, sau ofensa pe cineva). Textul era scris în versuri, se folosea hexametrul dactilic şi parafraza epopeile lui Homer. Începea, solemn, cu versurile: „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul/ Lacrime multe adus-a…” Personajele homerice primeau numele profesorilor noştri, iar întâmplările relatate surprindeau tot ceea ce dădea gust şi savoare vieţii de licean. Peste vară caietul se păstra la elevul care preluase ştafeta liceului, iar anul următor se preda cu mare fast celui mai bun latinist din clasa a XII-a care avea la dispoziţie un an, ca să continue eposul. Aş putea spune că acesta a fost momentul debutului, ca scriitor. În timpul liceului am scris poezii, eram olimpică la română, desigur.
Pasiunea pentru limba latină nu am conştientizat-o pe vremea când eram elevă, nici măcar mai târziu, la facultate. Eram un copil cuminte, învăţam. Încercam să înţeleg orice disciplină predată, mă pasiona ideea de studiu. Abia după ce am început să profesez i-am descoperit frumuseţea. Iar atunci când predau, dacă am în faţă o clasă receptivă, mă entuziasmez uşor… îmi place claritatea limbii latine, iubesc rigoarea ei gramaticală, îi admir complexitatea. O consider „cafeaua de dimineaţă şi gimnastica de înviorare a minţii”. Este o limbă care implică logica în gândire, oferă multiple soluţii de rezolvare, dintre care doar una este corectă. Demersul de traducere, cu găsirea acelei soluţii unice de rezolvare, o face fascinantă. I-am contaminat pe mulţi cu entuziasmul meu, se ştie deja.
Am avut apoi o perioadă în care am făcut cercetare ştiinţifică, tema fiind reflectarea literaturii latine în literatura română şi universală- este conţinutul celor două cărţi: „Carmina Latina” şi „Aetas aurea”, apărute în 2003, respectiv în 2008. Desigur, este o temă vastă, la care încă mai lucrez, dată fiind amploarea bibliografiei pe care trebuie s-o parcurg, dar încă nu am abandonat proiectul intitulat „Clasicism în postmodernism”, care include tipărirea a trei cărţi.
… Sunt egoistă, am vorbit doar despre mine. Ca să răspund la cea de-a doua întrebare, pot spune doar că latina nu-l ajută pe elevul care nu se respectă pe sine. Ea educă, modelează gândirea, formează caractere, îmbogăţeşte cultura generală, întăreşte încrederea în propriile forţe, dar nimic din toate astea nu se va întâmpla, dacă elevul respinge a priori ideea de a se angaja la un astfel de efort. Fiecare este însă liber să încerce pe propria persoană această experienţă. Studiul latinei presupune formarea unor deprinderi speciale de viaţă intelectuală, ceea ce nu mai concordă astăzi, din păcate, cu posibilităţile de realizare umană şi profesională oferite tinerilor, cel puţin pe piaţa muncii din România!
Ce credeți că ar trebui făcut în vederea stimulării noii generaţii pentru studierea limbii latine, pentru atragerea lor spre această disciplină?
Este întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu, deseori. Prin anii ‘90, când şi-a început activitatea liceul „Mihai Viteazul”, iar eu am luat în primire orele de limba latină (nu puţine!), am întâmpinat multă rezistenţă în rândul elevilor. Considerau inutil studiul latinei şi, orice retorică aş fi folosit, ei rămâneau neclintiţi în convingerea că nu le va fi de folos în viaţă. Atunci mi-a venit ideea să mă folosesc de literatura universală… le-am propus să citească romanul „Numele trandafirului”, de Umberto Eco. La fiecare oră dezbăteam câte un capitol, ales din prima ediţie a cărţii care a respectat dorinţa autorului de a nu se traduce motto-ul, scris în latină, germană veche, greacă veche. Iar la ore îi invitam pe elevi să prezinte capitolul precedat de un motto în limba latină. După ce îşi încheiau intervenţia, scriam pe tablă textul latin, îl traduceam şi interpretam împreună capitolul, descoperind semnificaţii care ofereau altă perspectivă de abordare. În roman, motto-ul este cheia care permite accesul la semnificaţia textului. Aşa i-am cucerit pe primii mei discipoli. De-a lungul timpului am introdus multe metode inovative de studiere a latinei: concursuri de creaţie în română, latină şi limbi romanice; programe artistice, culminând cu dramatizări după autori latini, cu scenariul în limba latină, adaptat. Acestea au făcut mai agreabil studiul latinei şi au fost rampă de lansare pentru actorii de astăzi, cel mai elocvent fiind cazul actorilor Andreea Gavriliu şi Lupu Ştefan. Dar, dincolo de toate artificiile folosite de noi, esenţiale sunt studiul individual, găsirea motivaţiei interioare. Altfel, ca profesori, riscăm să facem doar altceva, în loc de latină.
Cum vi se pare relația dintre profesor și elev, astăzi? S-a schimbat, de-a lungul timpului?
V-aş răspunde printr-o maximă latină: „Tempora mutantur et nos mutamur cum illis” (Timpurile se schimbă, iar noi ne schimbăm odată cu ele). Relaţia profesor-elev s-a schimbat mult de-a lungul timpului, dând posibilitatea unei mai mari deschideri spre dialog. S-a îmbunătăţit actul comunicării, ceea ce consider că este de bun augur pentru noi toţi. Desigur, trebuie păstrate nişte limite, de ambele părţi, pentru a rămâne în zona decenţei, a bunei-cuviinţe. Este minunat când tinerii îşi deschid sufletul, mintea. Îi putem înţelege mai bine, îi putem sprijini. Ca profesor cu formaţie umanistă, pe mine mă interesează foarte mult OMUL pe care îl formăm, de aceea nu am abandonat ideea unei educaţii complexe, dincolo de actul instructiv asigurat de şcoală. Prin anii ‘90 am fost dirigintă la o clasă de liceu, din care a făcut parte prof. Andrasi (Bălan) Raluca. Orele de dirigenţie erau extraordinare, cu dezbateri, parcurgerea unei bibliografii, punerea în discuţie a temelor de mare interes pentru tineri… au fost însă ani când nu s-a mai inclus în orar dirigenţia la liceu. Eu am continuat să o ţin, chiar dacă la ora respectivă rămâneau doar câţiva liceeni. Acel timp a fost în avantajul lor, consider.
Există o maximă latină după care v-ați ghidat sau după care vă ghidați ? Dacă da, care este aceea?
„Nosce te ipsum”, în greacă “gnothi seauton” (cunoaşte-te pe tine însuţi). Este chintesenţa înţelepciunii. O inscripţie aflată pe frontispiciul templului lui Apollo, din Delphi. N-am s-o comentez acum, sunt multe de spus.
Cum și când ați ajuns profesoară de limba română și de limba latină, în județul Covasna?
Am ajuns în Covasna ca profesoară de limba română în anii ‘80, când se făceau repartiţii guvernamentale. Am lucrat la Boroşneu – Mare, o localitate în care am întâlnit atunci mulţi elevi foarte buni. După un an de zile, obţineam cu ei primele premii la olimpiada de limba română.
Cum au fost primele ore, la catedră, în județul Covasna?
Prima oră nu mi-o amintesc, dar sunt sigură că a fost plăcută. Mi-aduc aminte atitudinea elevilor care anul acela terminau gimnaziul şi dădeau examen de admitere la liceu, pe baza textelor comentate din manualul de clasa a VIII-a, printre altele. Învăţau cu plăcere, cu patos. Dacă ne întâlneam pe stradă, îmi vorbeau în termeni de „comentariu literar”; ne amuzam, dar era şi un exerciţiu foarte util. Familiile Szekely (Zita şi Agnes), Joos (Abigail, Dalma) şi mulţi alţii, m-au primit cu braţele deschise şi mi-au apreciat munca. Mai târziu, foştii elevi mi-au sponsorizat cărţile. A fost o perioadă frumoasă, pentru care vreau să le mulţumesc şi pe această cale!
Limba latină am predat-o începând din anul 1989 când, la solicitarea regretatei Viorica Tănase, profesor de limba română şi Director al liceului, am fost adusă la Liceul Industrial nr.2, care avea şi o clasă de filologie, cu o oră de latină pe săptămână şi teză trimestrială. Catedra mea era alcătuită majoritar din ore de limba română, la liceu şi gimnaziu. Atunci mi-am dat seama că îmi place să predau limba latină, poate şi datorită elevilor foarte buni pe care i-am cunoscut atunci (era clasa Ioanei Cristina Gajdo, actriţa de astăzi). Iar după revoluţie, deoarece se mărise considerabil numărul orelor de limba latină care se preda la profilul uman în regim de 2 sau 3 ore/săptămână, în clasele IX-XII şi 1 oră/săptămână la profilul real şi vocaţional, în primii doi ani de liceu, era nevoie de un profesor calificat şi atunci profesorul Ioan Gârjoi, Director-adjunct al liceului, mi-a propus să preiau orele de latină. Am acceptat, înţelegând nevoile şcolii care îşi începea existenţa, funcţionând cu un nou statut şi având numele de „Mihai Viteazul”. Ca profesor de limba latină pot spune, fără exagerare, că am făcut act de pionierat. A fost foarte greu la început. Cu timpul, s-au văzut însă rezultatele şi am fost mulţumită de munca mea.
Vă rog să ne spuneți care sunt cele mai frumoase realizări profesionale: premiile, recompensele pe care elevii dumneavoastră le-au primit, de-a lungul timpului, la concursuri și olimpiade de limba română sau de limba latină. Şi, dacă doriți să ni le dezvăluiți, și cele personale. Care sunt cele mai importante?
Pentru un cadru didactic pasionat de meserie, succesul personal devine sinonim cu succesul elevilor, nu se poate altfel. Mi-a plăcut să mă aplec cu atenţie asupra copiilor talentaţi, să îi îndrum, înscriindu-i în competiţii de anvergură. Am avut o perioadă în care anual participam cu elevii de la CNMV la patru concursuri naţionale: Olimpiada de limbi clasice, concursul „Certamen Ovidianum Ponticum”, „Lumea romanică”, „Dialog latin”. Şi de la toate aceste competiţii elevii noştri se întorceau cu premii. La olimpiada naţională de limbi clasice am început să particip din anul 1996. Dacă adaug şi concursul „Ovidianum”, aş putea cuantifica, pentru o perioadă de 22 de ani, circa 25 de premii (I, II, III, Menţiuni, Premii Speciale, Menţiuni Speciale), cu o participarea a peste 60 de elevi. Nu i-am luat în calcul pe elevii pe care i-am pregătit la limba română. Şi aici am lucrat cu mulţi copii talentaţi, care au trecut prin etapa zonală, s-au calificat la etapa judeţeană şi au obţinut la acest nivel premii şi menţiuni. În anul 2011 am mers la naţională pe ambele specialităţi: eleva care a participat la română a obţinut o medie destul de bună: 8,00, dar fără premiu, iar latinista a urcat pe podium cu media 8,88. De pildă, anul acesta am lucrat cu 10 elevi la română, dintre care 7 s-au calificat la etapa judeţeană. S-au obţinut două premii şi două menţiuni. Iar la limba latină am pregătit 4 elevi, dintre care doi au participat la etapa naţională, de unde s-au întors cu un Premiu Special şi o Diplomă de participare pentru o medie destul de bună. Un rezultat frumos, obţinut de copii merituoşi!
Trebuie adăugat că fiecare an şcolar a presupus selectarea încă din luna septembrie a posibililor competitori, apoi pregătirea lor temeinică, prin meditaţii asigurate de cele mai multe ori la mine acasă. (Din păcate, în şcoală nu a existat un spaţiu destinat pregătirii olimpicilor, aşa cum nici în judeţ nu a existat până acum un centru de excelenţă, care să favorizeze performanţa şi să îi sprijine pe profesori.) Mi-a făcut plăcere să lucrez cu copiii deştepţi, muncitori, ambiţioşi. Chiar dacă au fost concursuri de la care ne-am întors doar cu Diplome de participare, şi acelea au fost foarte valoroase pentru noi, fiindcă încununau munca de un an de zile. Zeci de variante de subiecte complexe, zeci de ore de pregătire. Cu elevii excepţionali depăşeam 100 de subiecte… De multe ori abia încheiam un ciclu de pregătire (pentru olimpiadă) şi începeam altul, pentru „Ovidianum”, concursul din luna mai. Venea apoi în iunie concursul de cultură generală „Lumea romanică”… M-am plimbat cu elevii prin toată ţara şi nu regret. Am cunoscut locuri minunate, oameni frumoşi. Am învăţat să-mi iubesc ţara cu sinceritate, pentru ceea ce oferă ea şi astăzi, nu doar pentru ceea ce a fost până mai ieri. Sunt experienţe pe care le relatez în cartea „Nu stinge flacăra!”, apărută anul acesta la Editura „Vatra veche” din Tg. Mureş. Cartea însăşi este inclusă într-un proiect de publicare a 100 de autori transilvăneni, ca mod de a sărbători Centenarul Unirii. O iniţiativă foarte frumoasă, care-i aparţine domnului Nicolae Băciuţ, mare om de cultură şi mare român!
Un apogeu al carierei consider că l-am atins în anul 2009, când am ajuns la Botoşani cu două eleve excepţionale, Diana Maria Grigoroşcuţă şi Izabela Roxana Novac, participante la Olimpiada naţională de limbi clasice. Cu ele am lucrat chiar peste 100 de subiecte, iar eforturile conjugate au fost încununate cu premii foarte frumoase, care au adus în lumina atenţiei judeţul Covasna. Gazdele din Botoşani m-au invitat atunci să lansez cartea „Aetas aurea-Feţele unui veac”, în cadrul unui program cultural complex, care s-a desfăşurat pe scena teatrului „Mihai Eminescu”. Publicul era alcătuit din olimpici naţionali, profesori de limbi clasice din toată ţara, elita culturală din Botoşani, iar aplauzele generoase cu care a fost întâmpinată cartea aceasta mi-au umplut sufletul de bucurie, răsplătindu-mă pentru anii întregi de muncă dedicaţi învăţământului. A fost emoţionant să îi văd pe colegii mei stând la rând în faţa uşii, la internatul unde eram cazaţi, cu dorinţa de a cumpăra cartea. Ulterior, întâlnindu-ne la alte ediţii ale competiţiilor naţionale, colegii mei mă prezentau elevilor în calitate de autor al cărţii intrate în bibliogafia lor şcolară. Chiar şi anul acesta, la Timişoara, subiectul la clasa a XII-a a vizat un text poetic analizat de mine, iar cerinţele de interpretare au fost formulate după modelul pe care îl propun în cartea mea… am fost încântată să aflu că se bucură de o asemenea apreciere!
Momentele frumoase despre care aş putea vorbi sunt multe… unul este cel trăit în vara anului 2015 când am ajuns pe meleagurile natale ca invitat de onoare şi am lansat cartea „Lumina adâncurilor” în faţa unui public numeros, alcătuit din localnici, dar şi personalităţi marcante din zonă. Familia mea, prietenii, au fost aşezaţi la loc de cinste, iar eu am fost fericită că am putut să îi ofer mamei prilejul de a se bucura, împreună cu mine, la un asemenea eveniment. Cartea a fost primită cu multă căldură, a fost apreciată de specialişti, dar şi de simpli cititori.
Anul acesta am lansat din nou în ţinuturile natale un volum de versuri, intitulat „Ritmuri solare”. Am fost invitata postului de televiziune din Târgovişte, pentru a vorbi despre această nouă carte, publicată la Editura „Eurocarpatica” din Sf. Gheorghe, cu care colaborez de mulţi ani. M-au sunat să mă felicite prieteni din judeţele vecine, care văzuseră emisiunea, fără să le fi recomandat eu. Acestora le-a plăcut să vadă că am păstrat legătura cu ţinuturile de baştină, cu oamenii de iniţiativă din zonă. Şi este firesc, atunci când îţi pui acţiunile în slujba culturii. Cultura transgresează cel mai uşor spaţiul şi timpul.
Ați amintit multe realizări. Există „un secret” al succesului?
Nu ştiu dacă mă pot considera un om de succes. „Succesul” este un termen versatil, are multe semnificaţii, este perceput în mod diferit de fiecare. Eu am doar sentimentul datoriei împlinite şi răspunderea pentru alte datorii care îmi revin. Este minunat când te bucuri de un respect intrinsec, iar de acesta am beneficiat din plin. Le mulţumesc celor care mi l-au arătat, ei au fost destui, în timp. Îmi vine în minte acum textul pe care mi l-a scris o fostă elevă, Camelia D., pe sonetul dăruit la absolvirea liceului, care spunea aşa: „Nici frumuseţea chipului, nici bogăţiile, nu te pot face fericit. Caută ceva care nu se urâţeşte cu trecerea timpului, care nu se pierde. Ce este acela ? Sufletul. Dar un suflet generos, bun şi mare” (Seneca, Epistulae ad Lucilium). Urma un P.S. „Sunteţi profesoara mea preferată !”. Emoţionantă declaraţie, făcută de tânăra care, iată, ne oferă un posibil răspuns la întrebare.
Nu, nu am urmat deloc un astfel de parcurs care vizează cu obstinaţie atingerea succesului aducător de onoruri publice; nu am fost preocupată să avansez într-o ierarhie socială, impunându-le celorlalţi un respect bazat pe frică, ori pe oportunism. Cei care mă cunosc bine, ştiu aceasta. În societate este nevoie şi de asemenea oameni, pârghii de susţinere pentru cei care vor să le parvină succesul. Am rămas un om modest, adept al simplităţii şi al discreţei, cum bine a remarcat Dna Prof. Dr. Catinca Agache, căreia îi mulţumesc pentru minunatul articol publicat în paginile „Mesagerului de Covasna”. Un om care şi-a însuşit învăţătura de bună-cuviinţă transmisă de „primii dascăli”, la care a adăugat deviza lui Immanuel Kant: „Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine”!
Ați adunat creații ale elevilor dumneavoastră și ați realizat patru antologii. Vă rog să ne vorbiți despre acestea! Cenaclul „După-amiezele poeziei” cum s-a născut?
Dacă aş fi putut, aş fi publicat şi mai multe antologii. Tinerii dispun de un potenţial minunat, ei ne dăruiesc mereu momente de frumuseţe prin ceea ce întreprind. În teze, în teste, chiar dacă nu participă la un concurs de creaţie, unii dintre ei scriu extraordinar de bine. Din păcate, nu este timp pentru a face tehnoredactarea, apoi editarea cărţii. Pe lângă timp, mai e nevoie de bani, putere de muncă. Mă bucur însă că în anul 2008 am avut această iniţiativă, împreună cu profesor Ligia Ghinea, care face parte dintre membrii fondatori ai cenaclului literar „După-amiezele poeziei”. Atunci am convenit să strângem poeziile scrise de absolvenţi, dar şi de elevii talentaţi din şcoală, şi să publicăm o antologie de texte. Au ieşit două cărţi, în anul 2009: „Frunze, gânduri, stihuri” şi „Ipostaze lirice”. În anul 2011 eu am continuat cu „Argonautica”, texte în proză, iar în 2013 cu „Vise şi stele”, poezie şi proză. I-am inclus pe elevii care au publicat în revista online „Arcade”, având aşadar parte de textele deja scrise la calculator. Ilustraţia grafică ne-a asigurat-o Victoria Neagu, absolventă promoţia 2009. O artistă extrem de talentată, care dă o dimensiune simbolică desenelor. La terminarea liceului ne-a dăruit câteva dintre creaţiile sale, iar noi le-am valorificat în modul acesta! Cenaclul literar „După-amiezele poeziei” a avut o activitate bogată în intervalul 2008-2012. A funcţionat pe baza unui proiect cultural care presupunea organizarea de întâlniri cu scriitorii, lansări de carte, promovarea creaţiei tinerilor, parteneriate şcolare naţionale, regionale etc. Primii scriitori invitaţi au fost poeţii Anthonia Amatti şi Ionel Simota, care şi-a lansat atunci volumul „Aripi de cenuşă”. Am colaborat frumos şi cu scriitorii braşoveni: Ion Topolog Popescu, Doru Munteanu, poeţii Nadia Cella Pop şi Ioan Suciu (R.I.P.). Toate acestea s-au întâmplat, iar prezentarea proiectului se regăseşte în cartea „Cronici în vitralii”, apărută în anul 2012 la Ed. „Eurocarpatica”. Aşa cum remarca profesor Luminiţa Cornea, în recenzia pe care a publicat-o în revista „Vatra veche”, întâlnim în volumul acesta două cărţi distincte: una de critică literară, cuprinzând recenziile scrise de mine- şi alta dedicată activităţii de cenaclu. Ideal era să le separ, este ceea ce fac acum, pregătind ediţia a II-a. Altfel, cenaclul literar există şi funcţionează în măsura în care ni se asigură spaţiul propice: l-am găsit la Centrul Ecleziastic „Nicolae Colan” care a fost deseori gazdă generoasă. Suntem privilegiaţi să avem astfel de prieteni!
Ne apropiem de Ziua Limbii Române. Cum vi se pare ideea celebrării acesteia?
Este minunat că se sărbătoreşte Ziua Limbii Române; măcar o dată pe an i se acordă respectul cuvenit. Ar trebui încurajate foarte mult asemenea manifestări, prin fonduri speciale alocate de către decidenţi şi chiar să îi vedem participând la astfel de ceremonii. Importanţa sărbătorii impune caracterul solemn, iar prezenţa oficialilor/a oficialităţilor trebuie să vină în completarea iniţiativelor de ordin privat. Din fericire, există oameni de iniţiativă care nu abdică de la astfel de acţiuni culturale, în ciuda vicisitudinilor. Noi o avem în judeţ pe profesor dr. Luminiţa Cornea care de câţiva ani organizează întâlnirea de la Araci, dedicată celebrării limbii române. Sper că va pregăti şi anul acesta un program deosebit, în buna tradiţie cu care ne-a obişnuit. Voi participa cu mare drag!
Sunteți autoarea a mai multe volume, articole, studii. Vă rog să ne vorbiți despre acestea! Ce vă inspiră? În prezent, la ce lucrați?
Ar fi multe de spus aici, pentru că şi domeniile abordate în cărţile mele sunt variate. Poezie, proză, teatru, critică literară, cercetare ştiinţifică, traduceri… sunt cam greu de prins într-o prezentare lapidară. Deja am vorbit despre câteva dintre cărţile mele. Mi-am făcut debutul editorial în anul 2000, publicând o lucrare în volumul colectiv „Ideea de Eminescu”, apărut la Editura Arcuş. Iniţiativa i-a aparţinut profesoarei Luminiţa Cornea, care şi-a implicat colegii de catedră în acest proiect minunat. În anul 2003 am publicat cartea „Carmina Latina”, prima din seria textelor latine traduse şi comentate. De apreciat că atunci am beneficiat de sprijinul Consiliului Judeţean Covasna, care a considerat cartea un proiect valoros. A urmat „Aetas aurea-Feţele unui veac”, apărută în anul 2008 la Ed. Eurocarpatica. După aceasta, în anul 2012 am publicat “Cronici în vitralii”, la aceeaşi editură-prietenă. Cartea „Lumina adâncurilor” (proză) a apărut la Editura Nico din Târgu-Mureş în anul 2014. Ea a fost urmată de volumele „Ritmuri solare” (poezie) şi „Theatrum in fabula” (teatru), publicate în 2016 la Ed. „Eurocarpatica”, iar anul acesta am scos volumul de proză „Nu stinge flacăra!”, beneficiind de sprijinul editurii „Vatra veche” din Târgu-Mureş. Mai am în lucru câteva cărţi, cu o tematică distinctă, ilustrând registre stilistice diferite. Recunosc, nu pot rămâne fidelă unui singur gen literar. O explicaţie ar fi aceea că în activitatea didactică am aplicat acelaşi principiu al varietăţii, al diversităţii. Nu mă pot cantona (cel puţin deocamdată) într-un singur domeniu literar. Probabil fiindcă nu mi-am găsit făgaşul, ori fiindcă eram datoare să scriu aceste cărţi, ca să mă eliberez de ele… Cert este că am cu ce să-mi agrementez timpul liber. Iar pentru a scrie (bine, frumos, adevărat), chiar este nevoie de timp, este nevoie de libertate. « Inspiraţia » apare în contextul acestor factori externi, ca o primă condiţie.
Nu-mi place superficialitatea, recunosc. Toate volumele publicate au fost rodul unor acumulări în timp. Chiar dacă pe cele mai recente le-am publicat la un interval scurt de timp, ele existau deja, prin forma tehnoredactată din calculator, sau pur şi simplu stăruiau în memorie şi aşteptau să se aştearnă pe hârtie.
Articolele scrise de-a lungul timpului sunt multe, mai indicat este să vorbesc despre publicaţiile care le-au găzduit. Prin anii ‘90 am susţinut rubrica « Pe drumul spiritualităţii », în pagina de cultură a ziarului « Cuvântul Nou ». Trimiteam articole la revista „Limba şi literatura română pentru elevi”. Din anul 2000 am început o colaborare frumoasă cu revistele braşovene „Dealul melcilor” şi „Astra”, cu „Grai românesc”, revista Episcopiei de Covasna-Harghita, în care au apărut studii de specialitate şi recenzii literare. „Itinera”, de asemenea, revista olimpiadei de limbi clasice, mi-a publicat de-a lungul anilor articole de specialitate. Lucrările ştiinţifice, comunicările prezentate la simpozioanele ştiinţifice organizate în zonă, au fost publicate în „Angvustia”, revista MNCR şi „Acta Carpatica”. Din anul 2010 cronicile literare mi-au fost găzduite de revista „Vatra veche” din Târgu-Mureş. Alte articole au apărut în „Cuvântul liber”, cotidian târgumureşean, dar şi în „Condeiul ardelean”, în „Observatorul de Covasna”. Mai sunt reviste ori ziare în care am publicat câte un articol, dar importante sunt cele cu care am avut o colaborare de durată. Printre acestea se numără şi „Mesagerul de Covasna”, să nu uităm!
Ce apreciați, în general, la oameni? Ce vă displace?
Apreciez la oricine comunicativitatea, sinceritatea, solicitudinea. Bunătatea. Îmi displac profund bârfitorii, cei care se lamentează, ori se simt persecutaţi şi din acest motiv devin foarte agresivi. Îmi plac oamenii care pun măsură în lucruri. Admir oamenii de iniţiativă, dar înţeleg şi firile contemplative. Îi iubesc pe cei numiţi în Sfânta Scriptură „făcătorii de pace”. Ei ţin în echilibru lumea.
Ce mesaj aveți pentru elevi, dar și pentru colegii dumneavoastră? Covăsnenilor, în general, ce le transmiteți?
Tuturor cititorilor „Mesagerului de Covasna”, indiferent că sunt elevi, colegi, locuitori ai judeţului, eu le doresc multă sănătate, bucurii, împliniri! Să aibă posibilitatea de a înmulţi binele, prin tot ceea ce fac. Vreau să le mulţumesc din suflet celor care au avut încredere în mine şi m-au susţinut cu sinceritate, dar să le mulţumesc şi celor care nu au avut încredere în mine şi m-au pus în situaţia de a depăşi obstacole, uneori insurmontabile. Deoarece nimic din ceea ce este bun şi folositor nu se obţine fără efort, le mulţumesc lor pentru că m-au ajutat să-mi depăşesc limitele şi astfel am atins acest prag al realizărilor care au adus prestigiu şcolii şi judeţului. Le doresc tuturor să trăiască în armonie cu semenii, să fie buni, toleranţi, iubitori, înţelegători. Mă gândesc acum la una dintre afirmaţiile filosofului latin Seneca, din „Scrisorile către Lucilius”: „Natura nos cognatos edidit… haec nos amorem indidit mutuam et sociabiles fecit…. ex illius imperio paratae sint iuvandis manus”. În traducere: „Natura ne-a plăsmuit pe noi înrudiţi… ea ne-a dăruit iubire reciprocă şi ne-a făcut sociabili. … din porunca aceleiaşi naturi, mâinile trebuie să fie pregătite ca să ajute.” Această sintagmă, care descrie mâinile pregătite pentru a ajuta, sintetizează unul dintre cele mai frumoase mesaje umaniste, de care oamenii ar trebui să ţină cont!
Ana Ciorici Costache
