Pe 24 iunie sunt două sărbători adânc înrădăcinate în inima şi sufletul românilor: credincioşii prăznuiesc Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, care a fost ultimul şi cel mai mare dintre proorocii Legii Vechi, cel ce s-a învrednicit să-l boteze pe Iisus, iar în popor este tradiţia de a pomeni Sânzienele, (Zânele bune) sau Drăgaica – o datină foarte veche păstrată până în zilele noastre. Ne vom ocupa pe rând de ambele evenimente, insistând în cele ce urmează pe semnificaţiile fiecărei sărbători.
Înaintemergătorul Sf. Ioan
Icoană cu Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
Fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei, Ioan s-a născut în Aim Kerin, un sat din Iudeea. Părinţi săi şi-au dorit până la adânci bătrâneţi să aibă copii, dar un au putut, aşa că s-au rugat toată viaţa pentru aceasta. Naşterea pruncului e vestită lui Zaharia de Arhanghelul Gavriil, trimisul lui Dumnezeu către neamul omenesc, pe când slujea în templu: “Nu te teme Zahario, pentru că rugămintea ta a fost ascultată, şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan şi vei avea bucurie şi mulţi se vor bucura, căci el va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale”.
Necrezând aceste vorbe, Zaharia a fost pedepsit să nu mai poată vorbi până la naşterea pruncului, când, revenindu-i glasul, a rostit şi prenumele celui abia venit pe lume. La bucuria aceasta a luat parte şi Fecioară Maria, care a venit degrabă în casa lui Zaharia, la Elisabeta, rudenia sa. Apoi, prin vocea lui Zaharia a grăit Sfântul Duh, care a anunţat poporul că micul Ioan a fost trimis în lume să vestească atunci când va creşte venirea Domnului. Zaharia vorbea şi Duhul Sfânt îl învăţa, iar pruncul creştea şi se întărea cu Duhul până în ziua arătării sale în Israel, când toate acestea s-au împlinit. Tânărul Ioan trezea poporul prin cuvântul lui înflăcărat şi prin botezul pocăinţei. A devenit profetul cu glas ca de tunet, ce fulgera împotriva desfrâului regilor, nedreptăţii cărturarilor, a fariseilor şi împotriva păcatului de orice fel. El propovăduia cu putere pe Hristos în ţinutul Iordanului, spunând: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. Fiecăruia după firea şi ocupaţia sa, Sfântul Ioan Botezătorul arăta ce trebuie făcut. Nu cerea nimănui să se pustnicească în modul trăirii sale, dar fiecăruia îi aducea aminte că are o chemare de adevărat creştin, a cărui datorie este dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele care se pot arăta şi împlini prin fapte de milă, dragoste, dreptate şi pace. Predica Sf. Ioan Botezătorul a trezit tot ţinutul Iordanului, care zăcea în întunericul păcatelor şi în umbra morţii, botezând în apa sa mulţime de norod, încununarea venid odată cu Botezul lui Iisus. Sărbătoarea Naşterii lui Ioan Botezătorul a fost atestată încă din secolele IV-V (“Fericitul Augustin”), luând locul vechilor ritualuri păgâne cu caracter agricol de după Solstiţiul de Vară.
Sărbătoarea de Sânziene sau Drăgaica
Tot azi este şi Sărbătoarea de Sânziene, numită în unele zone şi Drăgaica. De-a lungul vremii a reprezentat un melanj de păgânism, ocultism şi creştinism, cu un farmec aparte în lumea satului. Sunt datini autohtone, al căror nume iniţial dat de daci s-a pierdut în negura istoriei, păstrându-se doar cel roman de „Sânziene” (provenind de Sfânta Diana), când se celebra cultul recoltei, al vegetaţiei şi fecundităţii, existând îndeosebit în Ardeal.
Dansul ritual al Sânzienelor
Ulterior a apărut şi varianta de origine slavă, Drăgaica, cu o arie de răspândire mai mare în Muntenia şi Oltenia. În ajun de “Sânziene” oamenii culeg flori ce poartă acest nume, cu care împodobesc porţile, ferestrele, streşinile caselor, deoarece se crede că ele apără de agresiunea zânelor rele şi a duhurilor necurate, ne lămureşte I. Evsev, specialist în magie, demonologie şi mitologie românească. Odinioară fetele de măritat culegeau şi împleteau cununi pentru fiecare membru al familiei, după care le aruncau pe casă, ca să vadă ce le rezervă viitorul. Dacă rămâneau pe acoperiş, fata se mărita curând, dacă nu o supărare urma să se abată asupra membrului familiei pentru care s-a împletit cununa. A doua zi, dis-de dimineaţă, cete de feciori străbăteau localitatea cântând, având flori de sânziene la pălărie, mergând la casele fetelor de maritat.
Noaptea când se deschid cerurile
Tradiţia populară spune că Noaptea de Sânziene este una cu total aparte, chiar magică, reprezentând un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid Porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea noastră pământeană. În noaptea premergătoare datei de 24 iunie, de Ziua Sf. Ioan Botezătorul, superstiţia vorbeşte despre faptul că cei mai norocoşi dintre oameni se pot întâlni la figurat cu Sânzienele.
În tradiţia populară aceste creaturi fantastice se mai numesc Frumoasele, Măiastrele, Sfintele. Ele apar ca nişte fiinţe ireale, diafane, făpturi luminoase, înveşmântate în alb. Sunt caline, frumoase, binefăcătoare, într-un cuvânt – nişte zâne bune. Pe timpul zilei apar ca nişte fuioare diafane de nori purtate vânt, noaptea transformându-se în zâne cu părul bălai, având rochii albe de abur. Se prind în hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul. Este foarte greu să fie văzute de aproape, trupul lor fiind transparent, fluid, doar conturat, mişcările lor devenid brusc rapide la apropierea cuiva. Spre deosebire de alte personaje mitice, despre care am scris nu demult, precum Ielele şi Rusaliile, care un erau prea prietenoase, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului. Se crede că aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, animalelor, păsărilor. Ele dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc unele boli şi apară lanurile de intemperii şi dăunători.
Flori cu puteri miraculoase
Sânziana (Gallium verum sau Gallium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, plăcut mirositoare. Ea înfloreste în preajma Solstiţiului de Vară, când încep să se coacă cerealele. Este utilizată cu mult succes în medicină şi cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat şi anumite proprietăţi mistice, ritualice.
Se credea pe vremuri că dacă o tânără punea sub pernă în noaptea respectivă o floricică, îsi va visa ursitul. Dacă se spăla la ivirea zorilor cu roua cazută pe Sânziene, devenea mult mai frumoasă, având puteri de seducţie nebănuite.
Flori de Sânziene
În medicina populară floarea de Sânziană are numeroase întrebuinţări, numai că trebuie culeasă după un anume ritual: florile se strâng în zorii zilei de Sf. Ioan Botezătorul, în timp ce tulpina şi seminţele, doar toamna. Au proprietatea de a întări sănătatea copiiilor debili, vindecă frigurile. Puse în alcool ajută la tratarea rănilor şi urmelor de lovituri. Roua de pe flori în noaptea magică de Sânziene cică ar fi un leac bun pentru bolile de ochi şi piele. La trei zile după Solstiţiu ziua începe deja să scadă, iar vegetaţia îşi pierde câte puţin din seve şi arome. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este pe 24 iunie, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul.
Pentru lucrătorii ogoarelor această zi este foarte importantă din punctul de vedere al prognozei vremii. Credinţa populară spune că dacă plouă de Sânziene este de rău augur, deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat. În această zi, florile împletite în cununi sunt atârnate pe la streşini în gospodării, cu credinţa ca vor apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele malefice si vor aduce noroc şi belsug.
Hramul Mănăstirii “Sf. Ioan Botezătorul” de la Valea Mare
Astăzi este şi Hramul Mănăstirii “Sf. Ioan Botezătorul” de la Valea Mare şi în fiecare an o mare mulţime de credincioşi din judeţ, dar şi din zonele limitrofe ori chiar şi din diferite localităţi din ţară vin în acest minunat loc de închinăciune şi reculegere. Situată pe un deal, o adevărată “Gură de Rai”, aşezarea monahală amintită se găseşte la circa 30 km. de Sf. Gheorghe, putându-se ajunge pe Drumul Judeţean 121A, aflându-se la 7 km. de Întorsura Buzăului.
Iată cum descrie primarul comunei Valea Mare, prietenul nostru vechi, Gheorghe G. Avram – redutabilul edil şi artist al locului – acest loc magnific: „Drumeţul ce se încumetă spre mănăstire va trece neapărat prin locul numit Vârful Agăului; un platou ce vine ca o binecuvântare pentru oasele obosite dupa o urcare abruptă. Desigur ţinuturi frumoase sunt puzderie în această ţară. Dar mai puţine sunt acelea încărcate cu har, ce te fac să simţi cum pacea, împăcarea sufletească te cuprind şi liniştea ţi se aşterne în suflet facându-te mai bun. Aidoma este şi locul acesta din Platoul Lădăuţilor, scăldat de pârâul cu acelaşi nume, unde fiinţează Mănăstirea cu Hramul Sf. Ioan Botezătorul. Poate aşa a vrut Bunul Dumnezeu şi a creat astfel de locuri predestinate caselor sale, învrednicind pe unii din semenii noştri să le dăruiască, iar pe alţii să se îngrijească de construcţia şi de administrarea acestor lăcaşuri de cult. Dacă istoria mănăstirii nu merge mult în urmă, în schimb istoria locului pe care s-a construit are pentru localnici o încărcătură aparte. Aici, la Groapa Turcului se spune că ar fi trecut şi luptat cu turcii oşteni de-ai lui Mihai Viteazul. Aşadar, veniţi să vizitaţi locuri minunate, încărcate de istorie, pline de har”…
Scurtă istorie
Mănăstirea din Valea Mare cu hramul Sf. Ioan Botezătorul
Am aflat că ideea înălţării mândrului loc de închinăciune şi pelerinaj de la Valea Mare a apărut cu ani în urmă într-o dimineaţă de vară, când fraţii Gheorghe şi Nicolae Avram, care se aflau la coasă în zona Mezereu, au discutat prima dată despre necesitatea construirii unei mănăstiri. Între timp tânărul Gheorghe N. Avram a luat calea bisericii, ajungând mai întâi călugăr la Mănăstirea „Cocoşu” din Dobrogea, unde este hirotonisit preot, iar din 17 septembrie 1991 este numit stareţ la Mănăstirea “Dervent” din Dobrogea. În anul 1994 părintele Gheorghe N. Avram este primit de Vlădica Episcop Ioan şi atunci are loc prima discuţie oficială despre ridicarea noii mănăstiri la Valea Mare. Urmează alte etape, pentru ca în septembrie 1998 să se obţină transferul părintelui stareţ Avram. Care se instalează într-o… colibă, pe locul viitoarei mănăstiri. Aşa a început construirea primelor chilii şi a sălii de mese (ca organizare de şantier). Şi, în sfârşit, după multă trudă, sacrificii, zbateri, pe 24 iunie 2000 are loc momentul mult-aşteptat: Hramul Mănăstirii, în prezenţa Episcopulului de Harghita şi Covasna, Ioan Selejan, a 20 de preoţi, şi a primarilor Gh. Avram, din Valea Mare, Gh. Marin, din Barcani, Contantin Filofi, din Sita Buzaului, şi a peste 1.500 de credincioşi.
Aşa s-a scris istoria, aşa a început o frumoasă tradiţie, ce continuă şi va dăinui peste timp.
Horia C. Deliu
