Parte a cercetărilor referitoare la trecutul mocanilor din Voineștii Covasnei, am încercat să aduc la lumină, de-a lungul timpului, texte apărute în presă sau aflate în arhiva unor familii, adevărate povești de viață, mai fericite sau mai triste. Astfel, am descoperit pe blogul Macri’s blog, administrat de Silviu Măcrineanu, povestea lui Ion Guiu, bunicul său matern. Vă invit să-i descoperiți povestea!
Având de generaţii stânele în munţi, mocanii erau adevăraţii stâpâni ai Carpaţilor: „numai ciobanii din Voineşti îţi pot fi călăuză prin toate cărările tăinuite ale Carpaţilor”, după cum se zicea într-o lucrare interbelică despre Covasna. Oierii – din diferite zone – au făcut Carpaţii atât de permeabili culturii şi civilizaţiei româneşti, asigurând unitatea românismului într-o vreme cu graniţe politice ferme. Dar, pe lângă aceste valenţe culturale, ciobanii au servit şi în scopuri punctuale – cele de călăuze pentru armată, de exemplu.
Silviu Măcrineanu rememorează asemenea aspecte-întâmplări în care protagonist era bunicul domniei sale, din familia Guiu, în articolul Amintiri din copilăria mea, episodul 8 – Despre cum pot rușii să te omoare, chiar și cu limba, postat în data de 23 aprilie 2010 pe blogul mai-sus menționat.
Bunicul era deci covăsnean, dintr-un neam de oieri cu tradiţie de multe generaţii în urmă, ocupându-se împreună cu fratele său Gheorghe şi cu străbunicul de turma de oi a familiei, destul de numeroasă, pe care o duceau în transhumanţă milenară, de ajungeau până în Balta Brăilei şi în Dobrogea cea recuperată de la turci. Trecerile repetate în Regat ale oierilor din Ardealul ocupat de unguri au stârnit interesul autorităţilor române, astfel că la un moment dat aceştia au fost transformaţi în agenţi benevoli ai serviciilor secrete de dincoace de Carpaţi.
– Ţineţi minte unde vedeţi tunuri, mitraliere sau trupe ungureşti şi încercaţi să le număraţi, le spuneau ofiţerii români oierilor. Povestiţi-ne tot ce aţi văzut de-a lungul călatoriei, chiar dacă vouă nu vi se pare important. Iar când plecaţi luaţi cărţile astea şi ziarele şi împărţiţi-le oamenilor, să citească şi să ştie că nu i-am abandonat!
Pentru un flăcăiandru ca bunicul toate astea păreau o glumă şi se achita cu entuziasm de noile îndatoriri. Cine ştie câte din sutele de Scripturi şi cărţi ale lui Eminescu şi Creangă, pe care românii ardeleni buchiseau ca să înveţe a citi şi scrie în limba natală, au călătorit în samarele măgarilor săi?
Totul până când într-o primăvară, pe când bunicul era cu oile la o stână din munte, aproape de Covasna, pe la miezul nopții în casa părintească au năvălit cenderii, jandarmii maghiari cu până la pălărie, spaima localităților cu populație românească.
-Unde este Guiu Ion?, a întrebat sergentul lor, bătând cu patul puștii în podea.
-Nu este acasă, domnule dragă, a răspuns străbunicul meu, Niță Guiu, în timp ce străbunica Parascheva se făcea mică sub plapumă. Este plecat cu oile la păscut, la câmpie.
-A plecat deja la câmpie? Așa devreme? Bineeee, când se întoarce să vină imediat la postul de jandarmi, dar imediat – ai auzit moșule?
Și jandarmii au plecat furioși, în căutarea altor victime.
Bunicul a așteptat un ceas-două, ca să fie sigur că nu se mai întorc, apoi i-a spus celuilalt fiu, lui Gheorghe:
-Te duci la stână la Ionică și îi spui că acasă nu mai are ce căuta, până când nu i-om da noi veste, că l-au dibuit ungurii ce face. Să rupă 100 de oi din turmă și să plece cu ele în Regat. Să-i dai și banii ăștia, iar maică-ta i-a pregătit de mâncare pentru drum. Să caute să-și facă un rost acolo, dar nu prea departe de munte. Și să ne dea de știre despre locul ăla unde s-o opri, ca să știm unde l-om găși când o fi nevoie. Iar tu rămâi la stână în locul lui și fii cu ochii pe ciobani, să-și facă treaba cum trebuie!
Lucrurile s-au întâmplat așa cum le-a rânduit străbunicul, iar fiul cel mare a ajuns să-și facă stâna în Regat, în zona Buzăului, lângă apă mâloasă cunoscută drept Balta Albă. Acolo într-o zi a cunoscut-o el pe bunica, Chira a lu’ Palașcă din Vâlcelele, femeie frumoasă și deosebit de vrednică, cu care a făcut casă și doi copii, Costică și Sofita, aceasta din urmă fiind mama mea. Dar până să ajungă la însurătoare și la copii, bunicul a luat pușca în mână și a luptat în primul război mondial, alături de ruși, împotriva nemților și austro-ungarilor.
Continuarea o puteți citi accesând acest link: https://macrineanu.ro/2010/04/23/amintiri-din-copilaria-meaepisodul-8-despre-cum-pot-rusii-sa-te-omoare-chiar-si-cu-limba/.
Probabil că ar mai fi trecut timp până când povestea lui Ion Guiu ar fi ajuns în atenția cititorilor Mesagerului de Covasna, dacă postarea de pe o rețea de socializare a nepotului Silviu Măcrineanu, din data de 15 august, nu m-ar fi convins să fac asta acum.
Ion Guiu, născut în Voineștii Covasnei, „în ziua de Sântă Măria a anului 1895”, este astfel evocat de nepotul său: „Deși simplu păstor, era cunoscător de carte, așa cum erau mulți din bacii covăsneni, care-și țineau evidențele laptelui și cașului într-un mod organizat. Pentru că transporta cărți românești în desagile samarelor de pe spinările măgarilor săi, peste muntele ce-i despărțea pe românii trăitori în două țări diferite, a trebuit să fugă în Regat la 18 ani, departe de pușcăriile maghiare. Peste doar trei ani se înrola voluntar în Armata Română, ajungând până în Basarabia și Ucraina, purtat de meandrele războiului mondial. Ca și el, multe sute de mii de oameni simpli își puneau viața în pericol pentru binele țării. Mulți dintre ei udând cu sângele lor și îngrășând cu oasele lor pământul acesteia.”
În finalul postării sale, Silviu Măcrineanu adaugă:
„Istoria este de multe ori nerecunoscătoare cu oamenii aceștia, amintindu-i doar ca cifre seci în statistici. Este nevoie ca pana vreunui nepot, pasionat de istorie și de trecutul familiei, să-i zugrăvească în paginile unei cărți, ca să fie scoși din anonimat. Eu am făcut asta pentru bunicul meu. Romanul proaspăt terminat îl are drept unul dintre eroii principali. Dar nu e nevoie să fii musai talentat la scris, ca să duci mai departe poveștile familiei tale și imaginea oamenilor de altadată. E suficient să le povestești copiilor și nepoților despre ei, ca ei să știe din ce oameni se trag. Cu bunele și cu relele fiecăruia. Mlădițele noastre vor reține unele dintre povești și le vor spune, la rândul lor, mai departe. Pentru neuitare…”
Îl admir și îl felicit pe Silviu Măcrineanu pentru ceea ce face: își scoate strămoșii din anonimat, duce mai departe poveștile familiei sale. Este ceea ce încearcă și subsemnata să realizeze, punând în fața cititorilor povești din Voineștii Covasnei, o îndeletnicire pe care o consideră ca pe o îndatorire de conștiință față de înaintași.
Florentina Teacă
