Românii din fostele scaune secuiești, „cei mai expuşi dintre românii ardeleni”, au luat la cunoştință cu îngrijorare despre conținutul şi mesajul proclamațiilor maghiare oficiale, cum este cea din 10 octombrie 1848, coşutiană, şi ea, emisă „înainte de a fi vărsat românii vreo picătură de sânge maghiar”, precizează George Barițiu.
Nimeni nu poate să ignore presiunea pe care o exercitau asemenea discursuri asupra celor mai încercați români, cei din secuime. Câteva momente dramatice trăite atunci de protopopul Petru Pop, din Brețcu, sunt ilustrative. „În timpul revoluției, acesta fugise în păduri, soția îi era bolnavă netransportabil: „(…) de 20 de luni, de când am fost la [alegerea din] Turda (fusese şi la Blaj, n.n.) păzesc pre preoteasa mia în patul zăcerii şi când am fost de naintea focului şi omorâturi, fiica mia, soția susnumitului Ioan Băloiu au păzit-o pe maica lor (…), fiind, de focul şi apa prin care am trecut tare slăbit, (…) carii, în focul cel mai grozav, între ispitele ceale de ucidere am stat în credință nesmintită, atuncea când fui eu jăfuit de toate şi am rămas numai în cămaşă, şi aşa am rătăcit prin munți şi prin crepăturile pământului care a le înşira şi eu mă judic de netrebnic (…).
Asupra românilor s-a acționat pentru a fi lichidați fizic şi slăbiți economic prin mai multe metode, dintre care bande de militari secui scăpate de sub control (dezertori), care jefuiau mai ales satele româneşti din secuime.”
Pomelnicul martirilor români de la 1848-1849, publicat de A. P. Alexi în revista Transilvania din Sibiu, în 1871-1872, cuprinde date şi despre calvarul românilor din secuime. Astfel, prin „tribunalul de sânge unguresc, au fost ucişi 6 bărbați români din Vidacut”, din Zagon „2 bărbați puşcați de insurgenții unguri”, din Chichiş 3 români, din Ozun 1 bărbat şi din Tăureni „au fost ucişi – din ordinul lui Saraşi de la tribunalul de sânge unguresc – Sandu Vulgain, Ioan şi Nicolae Brenceanu, Gheorghe şi Ioan Roşca”.
În memoriul canonicului romano-catolic Raduly, definitivat la Alba Iulia, în 30 decembrie 1848, se menționează: „Noi încă nu ne aflarăm în stare de a putea da o însemnare exactă a tuturor românilor ucişi în rezbelul civil şi a tuturor satelor arse şi prădate”. Cât se ştia până la acea dată era din „isvoare sigure”… la Odorhei la 60 ucişi în felurite chipuri unele sate din țeara Bârsei cam vătămate.
Prin decretul guvernatorului Ludovic de Wolgemuth, din 18 septembrie 1849, s-au înființat „judecătorii cercetătoare”, la Sibiu, Cluj, Alba Iulia, Reteag şi Odorhei, şi „comisiuni curățitoare” <purificatoare>, la Târgu Mureş, Bistrița şi Braşov.
În 23 februarie 1849, a fost emis ordinul comisarului Csány László, privind anchetarea persoanelor şi sechestrarea averilor celor care au făcut parte din tabăra „duşmană” şi a celor care şi-au părăsit domiciliul.
Este singulară, printre altele, şi o poziție „umanitară” a contelui Mikes, care se opunea genocidului antiromânesc dintr-un cu totul alt motiv. Informația provine dintr-o scrisoare a maiorului Czetz către Comitetul apărării naționale (ungare), trimisă la 5 noiembrie 1848. Maiorul Czetz relatează aici că l-a întrebat pe contele Mikes de ce nu-i execută pe cei câțiva „instigatori” români prinşi; contele Mikes i-ar fi răspuns: „dacă va executa cu nemiluita pe români atunci cine va mai lucra moşiile?”
Aflați în „cea mai critică situație”, izolați de frații lor de peste Olt, românii din fostele scaune secuieşti au trecut, şi în anii Revoluției de la 1848/1849, prin clipe deosebit de grele. Curajul de a se declara solidari cu idealurile tuturor românilor ardeleni a însemnat suportarea unor evidente atacuri, însoțite de jafuri sau părăsirea locuințelor.
Pe teritoriul comunei Chichiş, în 1848, s-au dat lupte între trupele ruseşti, austriece şi cele ale secuilor conduşi de Gábor Áron. Este consemnat faptul că, între 23 iunie şi 2 iulie 1849, cazacii au înfrânt orice rezistență în calea lor şi au dat foc satului. În perioada 21-28 iunie 1849, au fost împuşcați şi ucişi 3 bărbați români din Chichiş de către „revoluționarii” unguri (conform A. P. Alexi, care a publicat „pomelnicul martirilor români români de la 1848-49”, în revista Transilvania de la Sibiu, în anul 1871).
Deoarece românii din Buzăul Ardelean au luptat, în timpul Revoluției de la 1848, sub comanda unui căpitan braşovean, în anul 1849 au suportat „tratamentul” detaşamentelor de represiune secuieşti, care au devastat bisericile şi şcolile româneşti şi au maltratat populația din zonă. Comitele Francisc Haller, fost căpitan de husari secui, a terorizat populația din bazinul Buzăului Ardelean, devastând toate bisericile ortodoxe din zonă. În iunie 1861, aflat la apele minerale de la Vâlcele, „s-a lăudat – în fața lui George Bariț – că el împuşcase trei preoți români, iară nu numai pe unul”, precum ştiuseră – George Bariț – în octombrie 1848. Aceste nenorociri şi nedreptăți suferite de românii de la izvoarele Buzăului sunt cuprinse foarte bine într-un Memoriu adresat de aceştia Mitropolitului Andrei Şaguna, la 24 iulie 1848.
În zilele „rebeliei – la parohia ortodoxă din Întorsura Buzăului –, s-au prăpădit toate însemnările veniturilor şi ale cheltuielilor încă şi acest protocol şi mai multe protocoale şi cărți bisericeşti, deci de nimic nemaiputându-se da seama”. Din darea de seamă pe perioada de la 1850, prezentată de gocimanul Nicolae Cristea, la 6 februarie 1854, cu prilejul vizitei canonice a protopopului, rezultă că biserica cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe din Întorsura Buzăului „din vremea revoluției fiind mult stricată”, primise unele reparații, dar mai erau necesare şi altele, acestea rămânând în sarcina gocimanilor, a juraților şi a parohului.
Cheltuielile făcute cu reparația bisericii distruse de insurgenții secui au fost de 309 fl. r., 5 creițari, strânşi cu discul, „pre 22 de foi sau câştigat”, dar s-au făcut şi „din dăruirea înaltului nostru împărat, la anul 1852, mai 30, spre despăgubirea sfintei noastre biserici din vremea revoluției” (200 fl. r.).
În noiembrie 1848, un bărbat român din Buzăul Ardelean a fost ucis de „revoluționarii” unguri în mod „tirăneşte” (cum se precizează în „pomelnicul martirilor români de la 1848-1849”, publicat de A. P. Alexi, în revista Transylvanian de la Sibiu, în 1871
NOTA: Text preluat din lucrarea de doctorat Românii din scaunele secuiești, în Revoluția de la 1848/1849, susținută de către pr. dr. Sebastian Lucian PÂRVU, la INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIȚIU” al Academiei Române, Cluj-Napoca, 2014, conducător științific cercetător dr. Gelu NEAMȚU. Textul integral al lucrării poate fi lecturat pe Biblioteca digitală Eurocarpatica (eurocarpatica.ro) a Centrului European de Studii Covasna și Harghita, asociație cultural-științifică, ce funcționează sub egida Academiei Române.
Selecția textului: dr. Ioan Lăcătușu.
Foto: Monumentul „Gábor Áron” din Târgu Secuiesc
