În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.
X.4. Protopopi din familia Dimian din Breţcu
În rândul familiilor româneşti din Breţcu, a cunoscuţilor „bârsanii din secuime” şi a prosperilor negustori din Pasul Oituz, un loc de cinste îl ocupă intelectualii din familia DIMIAN: Spiridon Dimian, protopop al Treiscaunelor, între anii 1873-1885, Constantin Dimian, protopop între anii 1903-1920 şi Constantin Dimian jr. (1876-1959), preot în parohia Petrovasala, din Banatul sârbesc.
Preotul Constantin Dimian, protopop al Tractului Treiscaune, inspector al şcolilor confesionale româneşti, preşedinte al Despărţământului ASTRA Treiscaune-Ciuc, este autor al volumului Stupăritul – întocmit pentru popor, pentru începători şi pentru toţi iubitorii de acest ram al economiei, apărut la Tipografia Alexei din Braşov în 1887, şi a studiului Târna populară – pregătită şi descrisă de Constantin Dimian, preot greco-ortodox din Breţcu, editat tot la Braşov, în anul 1889.
Preotul Constantin Dimian jr. s-a născut la 8 aprilie 1876, ca fiu al preotului Constantin Dimian şi al soţiei sale Paraschiva. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi cursurile gimnaziului românesc din Braşov, pe care le termină în anul 1896, şi pe cele ale facultăţii de Teologie din Bucureşti în 1906. Teza sa de licenţă, cu tema Împrejurările în cari a luat început literatura bisericească în limba română, a văzut lumina tiparului în 1906 la Tipografia Speranţa din Bucureşti. Cunoscând mai multe limbi (franceză, germană, maghiară, sârbă) şi având o pregătire teologică solidă, a fost încadrat în rândul personalului Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu. În perioada 1906-1908, cât a lucrat la Sibiu, a colaborat la Telegraful român şi la celelalte publicaţii româneşti din Ardeal. În anul 1908, a fost hirotonit ca slujitor pentru parohia Petrovasala din Banatul sârbesc, unde va sluji până în anul 1953. În toată această perioadă a fost implicat în viaţa culturală locală, în conducerea unor asociaţii culturale şi publicaţii, fiind autorul unei cronici a vieţii parohiei Petrovasala, între anii 1916-1955.
X.5. Preoţi şi protopopi din familia Neagovici (Negoiescu),
din Întorsura Buzăului
Printre preoţii slujitori cunoscuţi ai altarului din Întorsura Buzăului sunt: Gheorghe Neagovici (cel bătrân), care a pus bazele unei „dinastii” de preoţi ce au slujit în Întorsura Buzăului, fiind unul dintre ctitorii bisericii pe care a slujit-o între 1805-1841 (hirotonit ca preot la Arad, a avut de soţie pe Maria şi şase copii); a călătorit mult: Paris, Roma, Milano, Viena, Berlin şi Ierusalim); Gheorghe Neagovici (cel tânăr), fiul lui Gheorghe Neagovici senior, între anii 1841-1867; Alexie Neagovici (Negoiescu), între anii 1867-1903, slujind împreună cu fiul său Gheorghe Neagovici (Negoiescu) jr., care l-a ajutat pe tatăl său din mai 1892 şi a rămas titular din 1914 până în 1938. Din iniţiativa acestor doi preoţi, s-a format un fond din veniturile lor personale, pentru folosul bisericii, ce se va numi „Dania preoţilor Alexe şi Gheorghe Neagovici”; între anii 1917-1924, preotul Gheorghe Neagovici (Negoiescu) a îndeplinit şi misiunea de protopop al judeţului Treiscaune.
Gheorghe Neagovici (cel tânăr) este autorului unei cronici despre viaţa bisericească ortodoxă din Buzăul Ardelean, în perioada Revoluţiei de la 1848/1849, cronică publicată în volumul Depresiunea Întorsurii Buzăului, lucrarea publicată la Braşov, în anul 1947.
X.6. Protopopi din familia Rafiroiu din Araci
O genealogie a familiei Rafiroiu, intitulată „Familia Rafiroiu şi înrudirile sale” a fost finalizată în anul 2011, la Cluj-Napoca de ing. Radu Rafiroiu. După mărturisirea autorului, lucrarea, care se doreşte a fi un „omagiu strămoşilor şi părinţilor noştri”, valorifică primele încercări privind genealogia familiei, ce aparţin lui Iosif Rafiroiu, concretizate sub forma unui arbore genealogic, elaborat în anul 1978. În „Scurta istorie” a familiei Rafiroiu, autorul menţionează: „Înrudirea cu familiile Colan, Cioflec şi Nistor din Araci a sporit preocupările părinţilor noştri pentru educaţie, cultură şi respect faţă de moştenirea strămoşească. (…) Fraţii bunicului nostru, Gheorghe Rafiroiu, au fost personalităţi marcante, între ei distingându-se protopopul Ion Rafiroiu şi preotul Iosif Rafiroiu, care sunt, şi astăzi, vii în amintirea comunităţilor de la Tg. Secuiesc, Poiana Sărată şi de la Mărtănuş. Membrii familiei noastre lărgite se găsesc, acum, în multe locuri din ţară şi din străinătate: Germania, Franţa, Anglia, Spania, Canada, Statele Unite ale Americii şi Brazilia. Între aceştia, se regăsesc intelectuali din mai multe specialităţi: mulţi ingineri, medici, arhitecţi, preoţi, muzicieni, profesori, avocaţi. Valoarea profesio-
nală a multora a fost confirmată în mediul academic, ca profesori universitari şi, în mod particular, ca membrii ai Academiei Române.”
X.6.1. Protopopul Ioan Rafiroiu (1882-1948)
Preotul Ioan Rafiroius-a născut la Araci, în anul 1882, fiind unul dintre cei cinci copii ai familiei Rafiroiu. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursurile liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. A optat pentru vocaţia de preot absolvind Institutul Teologic din Sibiu. În timpul studenţiei, a scris lucrarea Care e chemarea şi misiunea unui preot român. La terminarea studiilor teologice, deşi putea să aleagă o parohie mare, optează pentru una cu populaţie secuizată, la Cernatul de Jos, propunându-şi să oprească opera de maghiarizare ce avea loc în această localitate. În anul 1913, este ales preot la Poiana Sărată, pe Valea Oituzului unde va desfăşura o activitate pastorală, socială şi culturală de peste 35 de ani. În timpul Primului Război Mondial, Ioan Rafiroiu s-a înrolat ca preot voluntar, fiind decorat cu ordinele şi medaliile Coroana României cu spade, Crucea comemorativă etc. Împreună cu obştea satului, a reuşit să ridice în 1930 biserica din Poiana Sărată, numită „biserica neamului”, închinată eroilor de la Oituz. În 1926, i-a fost încredinţată conducerea protopopiatului Oituz. Din iniţiativa şi cu sprijinul său au fost reparate vechi biserici şi au fost zidite altele noi. Construieşte 13 case parohiale, opt capele în parohiile maghiarizate şi tot atâtea troiţe şi clopotniţe. În toată perioada cât a condus Despărţământul ASTRA Târgu Secuiesc, a încurajat înfiinţarea cercurilor culturale în toate localităţile protopopiatului, organizarea manifestărilor naţional-culturale, procurarea de publicaţii şi cărţi româneşti şi înfiinţarea de bogate biblioteci parohiale. A publicat articole în Telegraful Român, Revista teologică, Gazeta Transilvaniei şi în publicaţiile ce apăreau în judeţ.
După Dictatul de la Viena, Protopopul Ioan Rafiroiu, împreună cu majoritatea preoţilor şi credincioşilor din protopopiatele Oituz şi Sf. Gheorghe a fost nevoit să ia calea bejeniei. Deşi plecat din zonă, cunoştea situaţia din fiecare parohie în parte. Astfel, într-un memoriu adresat Arhiepiscopiei din Sibiu, în anul 1943, relata noi episoade ale dramei trăite de credincioşii români din fostul judeţ Treiscaune, după Dictatul de la Viena: „Prea Cucernice Părinte, Cu referire la ordinul P.C. Voastre Nr. 934/943 am onoarea a Vă raporta următoarele: Parohia Belini fost protopopiatul. Sf. Gheorghe, astăzi tot cu numele Belini vin ştiri de acolo, prin cei ce trec la lucru prin români;în parohie erau români curaţi şi 4 familii români maghiarizaţi; nr. sufletelor înainte de ocupaţie era de 854 suflete; nr. sufletelor azi este de 22 suflete; nrul sufletelor înainte de ocupaţie în parohia Tg. Săcuesc 326; nrul sufletelor azi este în Tg. Săcuesc de 7; nrul sufletelor în Cernatul de Jos înainte de ocupaţie era 178; nrul sufletelor astăzi după ocupaţie este de 8. Biserica din parohia Belini cea nouă construită dar nesfiinţită încă are geamurile sparte, iconostasul distrus, iar în interior murdărie de om. Mai există în parte biserica veche. Obiecte de cult sunt în parte. Preot nu este, cântăreţ nu este. Epitrop este, dar nu poate administra în mod liber. Slujbă nu se face şi stau închise. În parohia Belini s-a slujit de Paşti de preotul din Vălcele la care au luat parte toţi credincioşii ce mai există, dar agentul secret Szekelyhidi a luat parte la slujbă notând pe toţi ce au luat parte la slujbă şi au fost duşi apoi la primărie unde au fost puşi în genunchi pe boabe de porumb. Preotului i s-a pus în vedere să nu mai ţină slujbă în comună, fiind alungat în miezul nopţii prin pădure la Vâlcele. Biserica este închisă. Biserica din Chepeţ (Căpeni – n.n.) distrusă până în temelii. Biserica din Racoşul de Sus este la fel. Biserica din Biborţeni este la fel.Biserica din Cernatul de Jos este închisă cu geamurile sparte şi iconostasul distrus. Biserica din Tg. Săcuesc închisă. În ambele biserici nu s-a mai ţinut slujbă nefiind preot, cântăreţ, epitropi etc.
În parohia Belini toţi bărbaţii au fost închişi timp de trei zile, ziua şi noaptea punându-li-se în vedere să-şi părăsească religia. Acei ce nu vor trece nu li se va da voie să-şi mai scoată vitele în păşunea comunală. În parohia Cernatul de Jos la fel prin tot felul de teroare să treacă la cultele străine, altfel vor suferi rigori. Au rămas la credinţa străbună în proporţie de 5% şi mai puţin. Fraţii noştri trăiesc foarte greu cu nici o posibilitate de îmbunătăţire. N-au nimic din punct de vedere cultural, religios, economic. Nu li se permite absolut nimic, decât în cadrul strict maghiar. Dorinţa lor unanimă este să fie realipiţi la patria mumă şi să devină liberi. Au nevoie de obiecte de cult absolut indispensabile, de preot şi de libertate mai mare în credinţă şi limbă.
Ar fi foarte necesar din partea autorităţilor noastre, a se face demersuri ca preoţii din jurul graniţei să fie lăsaţi liberi a merge în aceste parohii cel puţin o dată pe lună să facă serviciul divin în biserici, să li se facă servicii divine cele necesare: la naşteri, căsătorii, înmormântare, să aibă preotul din parohia vecină acest drept de trecere cu un cântăreţ, cu carnet şi să organizeze viaţa religioasă. Să se dea de stat obiectele necesare de cult care au nevoie bisericile. Desigur ca să fie o garanţie din partea statului maghiar că nu vor fi împiedicaţi să-şi ţină slujbele sau să fie maltrataţi. Această chestiune să fie tratată de la stat la stat, sau dacă nu, să li se dea voie la preoţi să se stabilească în anumite parohii din jurul graniţei, cu toată încrederea fiind subvenţionaţi de statul român. Aceste date am avut a le comunica absolut sigure ce le avem de la oamenii noştri din Belini, precum şi de la parohienii din Cernatul de Jos şi Tg. Săcuesc, care au fost pe acolo sau au venit pe la noi în trecere în mod clandestini şi cu paşaport. Preot Ioan I. Rafiroiu.”
La terminarea războiului, persecuţiile, torturile, umilinţele şi insultele reprezentanţilor administraţiei locale au continuat, mărindu-i suferinţa cu care a intrat în mormânt, în ziua de 21 februarie 1948. În articolul „La mormântul protopopului Ioan Rafiroiu”, apărut în ziarul „Universul”, din 5 aprilie 1948, se spune „Protopopul Oituzului, Ioan Rafiroiu, a plecat pe calea cea fără de întoarcere. Trupul său trudit şi obosit, odihneşte în cimitirul satului natal, iar sufletul său ia zborul spre zările veşniciei. Faptele şi realizările sale sunt grăitoare despre ceea ce a însemnat păstorul sufletesc în viaţa parohiei şi mai ales despre contribuţia protopopului devotat poporului şi promovării culturii în ţinuturile secuimii”.
Erich-Mihail Broanăr
Ioan Lăcătuşu
Sebastian Pârvu
