Comunitatea Europeană, care își propune egalizarea între și pentru statele Europei, nu face altceva decât să apropie statele, să le niveleze asperitățile specifice ce țin de identitatea națională, sub frontispiciul „egalizării”, dar, cu cât ne apropiem de gândirea comunității europene, cu atât ne îndepărtăm de cea a noastră, de identitatea și senzorialitatea genetică a poporului nostru și nu doar noi suntem în această situație. Apropiindu-ne de Europa riscăm, dacă nu suntem atenți, să ne înstrăinam de identitatea noastră genetică, de neam și matcă. Aceasta este paradigma egalității versus paradigma înstrăinării. Cunoștințele care compun caracterul social alienat al epocii noastre: agresivitate, toleranță, plasticitate, ambiție, toate au amprenta unei îndepărtări a individualității de social.
Unul dintre cei mai eminenți psihanaliști ai epocii, H.S. Sullivan, a susținut lipsa sentimentului de individualitate la omul alienat (înstrăinat). Influența gândirii alienate este clară în concepția lui H.S. Sullivan. Astfel, el formulează nevoile esențiale ale omului: nevoia de securitate, nevoia unei vieți intime etc. Evoluția societății moderne a făcut din om o ființă singură, lăsată în seama ei, în responsabilitatea ei. Dorința de independență alienează individul modern, de fapt. Omul are nevoie de relația socială și doar în felul acesta se probează și se tonifică individualitatea într-o relație, în interacțiunea cu mai mulți indivizi. Fără acestea individualitatea se diluează, omul se înstrăinează de sine ca individualitate distinctă. Orice persoană cu o individualitate accentuată are și o sensibilitate proprie accentuată, ori, orice persoană cu o sensibilitate anormală este fatalmente destinată să cunoască tristețea și amărăciunea de un anumit număr de ori în viață. La individualizarea și sensibilizarea accentuată destinația certă este către depresie, cu gradele și riscurile ei. Acestea sunt efectele colaterale ale individualizării și ale sensibilizării specifice acestei atitudini (stări). O formă de individualizare (înstrăinare socială) este și cea născută din renunțarea la exercitarea diferitelor forme de libertate. Războaiele, revoltele, mișcările sociale, reprezintă exerciții de defulare sau refulare față de încărcătura de stres, care orientează mintea și gândirea spre obiective perfide și periculoase. Dar și renunțări la diferite forme de eliberare. Primul Război Mondial a fost considerat ca o ultimă luptă, iar sfârșitul războiului ca o victorie deplină a libertății. Însă istoria a prezentat o fațetă falsă a acestei idei. Din contră, numeroși germani au fost dornici să renunțe la libertate și căutau mijloace să scape de ea, îndreptându-se deliberat spre unicul conducător. Există, așadar, persoane cărora, în anumite conjuncturi, nu le trebuie libertatea, se simt mai în siguranță în afara libertății, lângă un șef, chiar și lângă un dictator. Nu suportă ideea de libertate, se pierd în libertate.
Dar și invers, interesul individual al unicului conducător reprezintă, de asemenea, o formă de înstrăinare: urmându-și interesul, conducătorul unic este izolat în propria individualitate, cu formele sale diferite de manifestare a libertății, corelate cu forme diferite de percepție și existență ale înstrăinării.
Sentimentul de inferioritate și complexul de vinovăție exprimă forme și efecte de înstrăinare.
Negăsindu-și locul, rostul, destinația în societate, sentimentele lor sunt recunoașteri ale unor defecte și slăbiciuni, ele trădează o accentuată tendință de subapreciere. Acești oameni, până la urmă, dobândesc o dependență nu de societatea de care sunt înstrăinați accentuat, ci de forțele exterioare lor. Așa apare tendința de subordonare, de căutare a unui conducător care să-i protejeze, să-i coordoneze. Astfel, ei deviază spre o atitudine de autosuficiență, de mulțumire suficientă precară, se ignoră atât de mult încât se auto-supun suferinței, devin masochiști. Atitudinea de subapreciere, de lipsă a stimei de sine, de auto-condamnare, de înstrăinare de la viața și activitatea cotidiană, contrapune tendințe îndreptate împotriva propriului eu: „mă pedepsesc pentru că sunt un robot social” sau un rebut social. Acest individ poate găsi modele culturale care-i satisfac tendința de auto-pedepsire (supunerea față de Führer). Oricum, această formă a înstrăinării, psiho-înstrăinare, această nevoie de a scăpa de propriul eu, de propria libertate în sens negativ[1], de pierdere pe sine, reprezintă ultima sută de metri a înstrăinării contemporane, înainte de clacarea personală.
Istoric vorbind, organizarea, globalizarea și creșterea complexității acestor manifestări sociale, au făcut ca nevoia de a fi extravertit să ajungă la un grad de calitate imperios necesară. Înainte, punctul central era caracterul; apoi, cultura personalității. Înstrăinarea individului uman reprezenta o consecință a introvertirii individului uman.
Într-o lume a economicului, mai ales în cea a comerțului online, în fața calculatorului sau a telefonului, introvertiții au capacitatea de a asculta mai mult clienții și, ca atare, de a pune întrebări puține și țintite, renunțând la o relație interactivă interpersonală, vie. Dar, marii introvertiți erau niște singuratici, de fapt, niște înstrăinați: Ghandi, Einstein, Maica Tereza, Bill Gates, Churchill, Steve Jobs ș.a.m.d. și, cu cât trăim într-o lume mai extrovertită, cu atât mai mult închiderea în sine, înstrăinarea, se accentuează. Acesta este paradoxul lumii aglomerate, postmoderniste unde, de fapt, aglomerația înstrăinează, conduce la o tipologie umană de introvertire.
Moralitatea lumii exterioare, cu degradarea socio-umană propusă și adusă de tehnologizarea vieții, implică o serie de avantaje ale auto-înstrăinării umane ale introvertitului: de gândire aprofundată, gândire analitică, responsabilizare, autoevaluare, independență etc.
Într-o lume a vitezei excesive de distribuire a informației, a instabilității impuse de progresul tehnologic-informațional, care acoperă din ce în ce mai multe domenii, membrii familiei unui cuplu pot să-și întărească relația de coabitare. Astfel, soția introvertită sporește șansele de fericire pe termen mai lung. Femeia introvertită ascultă cu adevărat, este mai statornică. Mai mult de o treime din jumătate de populație este sau tinde spre introvertire, „înstrăinare”, autoizolare. Această tipologie de manifestare, nedorită, afectează și alterează comunicarea, socializarea. Însă, așa cum aminteam, forma comunicării este una virtuală, translativă, electronic informațională, care nu face altceva decât să amplifice cadrul existențial al introvertirii, al izolării, al înstrăinării umane. Conversația de astăzi nu implică existența unei relații sociale vii, bazată pe participarea fizică, fiziologică, plină de stări emoționale, ci este o lume care comunică de la o distanță tot mai mare, mai steril și neimplicat.
Relațiile nenaturale, desfășurate prin intermediul mediului virtual al vremurilor noastre, alunecă spre o componentă mascată: deși pare că individul înstrăinat se rupe de celelalte persoane ale grupului coexistent în mod real, el reactivează grupul folosind Facebook-ul, Instagram-ul și celelalte mijloace de comunicare la ne-vedere, care presupun „lipsa prezenței fizice” a „celuilalt” cu care se întâlnește în „înstrăinarea lui fizică” și, oricum, și psihică…
Asistăm, astfel, la o relație interpersonală perversă: „Trăiesc viața numai când vreau, estompându-mi instinctele, aspirațiile, dorințele rebele, dar naturale”. Riscul enorm există în dobândirea unei practici a unui obicei de devitalizare a comunicării interumane.
Relația interpersonală a acestei tipologii reprezintă o relație dedublată, în care nu se observă naturalețea individului uman. Lucrurile, activitățile (din dorința de a fi comod, de a fi acolo unde vrea, unde îi face plăcere) se organizează din ce în ce mai mult, se efectuează de la distanță mai mică sau mai mare, oamenii îndepărtându-se de ei, între ei, iar pe plan individual, îndepărtându-se de ei înșiși, de complexul senzorial, natural, specific relaționării sociale. În acest fel, dacă toate se fac și se desfac prin fluxul informațional-algoritmic, în virtutea consemnării comodității și a confortului, omului nu i rămâne decât să se dedice activităților statice, psihedelice, „introvertizante”. (va urma)
Viorel SĂLĂGEAN
