DEZNAŢIONALIZAREA ROMÂNILOR DIN SECUIME
1.Prin Biserică
Vorbind despre scaunul Ciucului şi atingînd problema naţionalităţii populaţiei, autorul face următoarele constatări:
„În scaunul Ciucului sînt şi cîteva mii de ortodocşi (de religie ortodoxă). Dintre aceştia cei aduşi de mai de mult (cu deosebire iobagi colonizaţi de către proprietari), aşa de tare s-au secuizat, încît nu mai ştiu româneşte, nici nu voiesc să fie consideraţi de români. Aceia care au venit mai tîrziu, îndeosebi din Moldova, şi s-au aşezat pe arăturile din apropierea trecătorilor, ţin morţiş la naţonalitatea lor, şi deşi au contact zilnic cu secuii şi locuiesc pe pămîntul lor, totuşi ne ignorează total limba”.
„Dacă vrem să-i clasificăm după naţionalitate, sau mai bine zis după limbă, sînt secui cu buze maghiare toţi gr. catolicii 6525. Dintre ortodocşii care locuiesc în vechile sate din Ciuc,atît de mult s-au maghiarizat încît s-ar simţi jigniţi dacă cineva i-ar considera români (valachi). Între aceştia şi secui nu observăm nici o deosebire în ce priveşte limba, portul şi obiceiurile. Aşadar pot fi socotiţi români numai acei locuitori din munţi, colonizaţ mai nou, care şi-au păstrat limba şi portul; numărul acestora însă, după socoteala cea mai imparţială, nu trece de 6000. Prin urmare restul cu siguranţă sînt secui ortodocşi în număr de 7045.
Orban Balázs recunoaşte că în scaunele secuieşti se afla la data cînd a redactat studiul său o serie de sate în care români erau cu totul maghiarizaţi. „În scaunele Odorhei, Ciuc, Treiscaune şi Mureş, numărul acestor fel de secui, de religie răsăriteană, se apropie de 30.000, din care cauză ar fi consult ca prin întemeierea unei episcopii maghiare de rit răsăritean, să fie scoşi de sub autoritatea acelei biserici care se năzuieşte să răspîndească vrajbă şi ură între fraţi şi prin instigaţii absurde voieşte să-i înstrăineze de către alte popoare menite să trăiască împreună în dragoste frăţească.
Vechimea românilor pe teritoriul Scaunelor secuieşti o mărturiseşte la 1879, un alt istoric, cunoscător al acestui ţinut, anume F. Koszma în studiul său „Pămîntul secuimei”, apărut la Budapesta. Iată ce spune între altele, despre populaţia românească din aceste părţi, recunoscînd şi faptul că la data de mai sus cea mai mare parte a neamului nostru era maghiarizată, sau în plin proces de deznaţionalizare.
„Pe românii care trăiesc în Secuime trebuie să-i împărţim în două grupuri, anume: din interior şi de pe graniţă, adică din munţi. Aceştia din urmă trăind mai mult viaţa nomadă de păstori pe marginile moldovalachiceşti, izolaţi din punct de vedere geografic şi social, şi fiind în contact permanent cu consîngenii lor de dincolo de munţi, şi-au menţinut naţionalitatea. Între aceştia trebuie menţionaţi cei din Scaunul (comitatul) Arieşului (jud. Turda) şi cei din Cîmpie (jud. Mureş), care se găsesc ce e drept, în altă parte, dar în general trăiesc în împrejurări similare. Nu la fel stă lucrul cu cei din interior. Măcar că şi aceştia reprezintă o mare şi însemnată parte a numărului total.În judeţul Mureşului de ex. gr. catolicii au 37 parohii matre şi 47 filii, încît aceste formează circumscripţia ecleziastică, protopopiatul lor, al 6-lea, cu numele: al Mureşului, al cărui protopop îşi are sediul de obicei în Tîrgul –Mureş. În judeţul Ciuc, sub un protopop care locuieşte în Gheorgheni gr. catolicii au 16 parohii care în majoritate sînt aşezate în partea de nord-est a Giurgiului.
Cei din judeţul Treiscaune în măsură mai mare sînt de pe graniţă, cei din judeţul Odorhei sînt din interior.
Majoritatea celor din interior s-au maghiarizat complet, şi într-o măsură mult mai însemnată….Acestora, afară de religie, nimic nu le mai reaminteşte neamul, pentru că pe lîngă limbă, mare parte din ei şi felul de trai şi îmbrăcămintea şi le-au acomodat întru toate cu acelea ale secuilor, familiile li s-au amestecat şi iau în nume de rău dacă nu-i consideri secui curaţi şi buni.În judeţul Odorhei, în privinţa aceasta nu există excepţie, aşa că cine trece prin comunele Săcueni (Ujszékély), Bodogaia de jos (Alsoboldogfalva), Cristur (Szekelykeresztur), Filiaş (Fiatfalva), Beclean (Zugorfalva), Szekelybethlenfalva, cele două Chenduri (Nagy és Kiskend), Kises Nagy Galambfalva, Kecsked, Bezid, (Bőződ), Mugeni, (Bőgőz) Agyagfalva, Odorhei (Szekelyudvarhely), şi prin cele mai multe sate ale celor două Homorade, dacă cineva are de-a face cu poporul şi-i examinează limba, felul de trai şi portul, şi-i caută sentimentele, nu va afla nimic altceva decît secuime curată. Deşi numitele sate, şi încă multe altele din judeţ, sînt semnalate de Lenk ca având populaţie şi secuiască şi românească. La fel stau lucrurile în nenumărate sate din judeţul Treiscaune, Ciuc şi Mureş-Turda, unde astăzi s-ar face de rîs omul dacă din Vârghis, Racoşul de jos, Borlin, Sf. Gheorghe, Ivăneşti, Cernatul de jos şi de sus, în cele două Dobole, în Brateş şi în celelalte, ar ştirici după o populaţie de naţionalitate românească. Există apoi localităţi unde acest progres se înfăptuieşte şi în zilele noastre, de ex. în Zagon, o întreagă parte de sat, pe valurile văii pînă în pădure, e numai românime, dar vorbeşte deja ungureşte, încheie căsătorii mestecate şi există în comună destui care s-au maghiarizat complet. Aşa că, în baza acestor stări faptice, numărul de 47.776 calculat de Keleti pentru românii din Secuime, abia se va putea socoti la 1/3 parte”.
Autorii vastei monografii cu titlul ”Az osztrak magyar Monarchia irasban és képekben”, apărută în 1896 la Budapesta, recunosc că în judeţul Mureş-Turda, pe Valea Nirajului, există o populaţie românească, care însă s-a maghiarizat. Originea ei românească o trădează confesiunea- fiindcă spun autorii- greco-catolicii şi cei de religiunea greco-ortodoxă sînt români (roman ajkuak).
În judeţul Ciucului trăia la această dată de asemeni un însemnat procent de români. Marea majoritatea a populaţiei judeţului era secuiască de religie romano-catolică. Românii erau mai ales spre graniţă şi anume în circumscripţia Tulgheşului.
Majoritatea absolută a Românilor din judeţul Odorhei era maghiarizată la data apariţiei acestui voluminos studiu. Deşi trecuţi în recensăminte ca “secui” autorii monografiei recunosc originea lor românească, manifestată pînă azi în îndeletnicirile legate de viaţa pastorală, şi mai ales în creşterea oilor. “Ca peste tot, diferitele animale domestice şi oile, le pasc în turme comune” cu deosebirea că în timp ce cirezi de vaci şi de boi numai cîte una este în sat, turme de oi sînt 3 şi 4. În trei-patru grupuri se împart gospodarii, şi aşa întovărăşindu-se deosebit, dau oile în grija păstorului.Păstorii aceştia sînt de origine românească, şi în afară de limba maghiară ei altă limbă nu cunosc, dar numirea românească a ocupaţiei lor a rămas. Pakulár- păcurar, este, aici numele oierului, iar numele băiatului de serviciu este “munyator (mînător). În ziua de Sf. Gheorghe, gospodarii dau oile pe mîna păcurarului şi atunci fac mulsul de încercare. Dacă oaia dă cel puţin atîta lapte la o mulsură cît să umple găoacea unui ou, păcurarul, de ziua de Sf. Gheorghe pînă la Sf. Mihai, e dator să dea proprietarului caş în greutate de 9 funţi vechi, şi o cupă de urdă. Caşul ce se adună peste această cantitate rămîne în cîştigul păcurarului la ceea ce se mai adaugă şi ceva plată şi bani pentru sare”.
Procentul însemnat al elementului românesc din Secuime îl înfăţişează, între altele, şi cifrele recensămîntului unguresc de la 1891. Iată după datele lui repartiţia populaţiei pe naţionalităţi şi confesiuni:
Judeţul Ciuc:Unguri 98.681, germani 384, români: 14. 470. Opera maghiarizării românilor era şi aici în plin progres. Marele Lexicon maghiar “Pallas” recunoaşte, între altele, următoarele: “Elementul maghiar a sporit în 10 ani cu 2437 suflete”. Referitor la elementul românesc de pe teritoriul judeţului, această operă afirmă că el se afla risipit aproape prin toate satele însă în cea mai mare măsură românii erau “deznaţionalizaţi”.
Mulţimea covîrşitoare a românilor trăieşte în circumscripţia Tulgheşului, dar îi găsim amestecaţi şi în celelalte comune secuieşti, de care se mai deosebesc abia prin religie, graiul şi portul este acelaşi, şi toţi sunt patrioţi inexcepţionabili.
Populaţia judeţului era repartizată astfel pe confesiuni la această dată: 93.415 romano-catolici, 18.532 greco-catolici, 729 armeni catolici, 150 evanghelici, 465 unitarieni, 706 evrei.
Diferenţa de 4062, ce rezultă din compararea cifrei populaţiei româneşti cu cea a greco-catolicilor, o alcătuiesc românii maghiarizaţi.
Judeţul Odorhei: Secui-unguri 103.209, germani: 2131, români 3191.Autorii Lexiconului recunosc că, în interval de 10 ani, populaţia maghiară a sporit cu 5300 suflete. Maghiarizarea românilor şi aici era un fapt împlinit pe care-l confirmă acest izvor istoric şi statistic cînd spune:”dintre cei cu buze valache un număr de 4072 vorbesc limba maghiară”. Deznaţionalizarea elementului românesc rezultă din compararea datelor referitoare la naţionalităţi cu cele ale confesiunilor care erau: 37. 287 romano-catolici, 1752 greco-catolici, 4171 greco-ortodocşi, 2777 evanghelici, 37. 826 reformaţi, 25.544 unitarieni şi 768 evrei. Greco-catolici şi greco-ortodocşii, în număr total de 5923, erau cu toţii români maghiarizaţi în o mare măsură.
Judeţul Treiscaune: Unguri-secui 110.749, români 17.360; germani 551, slovaci 251. Elementul unguresc a sporit în interval de 10 ani cu 2349 suflete. Despre români, autorii Lexiconului notează: “Populaţia românească locuieşte îndeosebi în circumscripţiile Szepszi şi Orbai, şi în zonele mai muntoase, pe cînd regiunea de şes este aproape numai secuiască”.
Confesiunile judeţului la această dată erau următoarele: 43.224 romano-cat.; 2404 greco-catolici, 22.529 greco-ortodocşi, 297 reformaţi, 55.868 calvini, 4.985 unitarieni. Diferenţa ce rezultă din cifra naţionalităţilor şi cea a greco-cat. şi greco-ortodocşilor este de 7573 suflete, care reprezintă populaţia românească maghiarizată.
Populaţia judeţului Mureş-Turda era la această dată astfel reprezentată pe naţionalităţi: unguri 102.572, germani 6458, slovaci 140, români 62.179, alte naţionalităţi 6531. Deznaţionalizarea naţionalităţlor o recunosc autorii cînd afirmă. “Dintre cei cu buze valahe, un număr de 23.234 vorbesc limba maghiară”.
Confesiunile judeţului erau: 22 ? romano-catolici, 26787 greco-catolici, 26787 greco-ortodocşi, 5826 luterani, 71.846 reformaţi, 7212 unitarieni şi 3755 evrei.
Originea românească a aşa numiţilor “unguri greco-catolici” precum şi deznaţionalizarea lor o arată îndeosebi, aproape sat de sat, studiul lui Paul Balogh întitulat : “Rasele din Ungaria” apărut la Budapesta în 1902 şi alcătuit pe bazele recensămîntului de la 1900. Vorbind despre populaţia judeţului Ciuc, autorul face următoarele constatări:”Înainte cu o jumătate de veac-aici pe Valea Oltului, Fişagului şi Caşinului- a apărut o minorittae interesantă românească, dar de atunci a dispărut. Numai în două localităţi şi printre credincioşii greco-catolici din unele sate secuieşti, a rămas ceva urme despre ei. Cei mai mulţi ţin legea valahă în următoarele sate curat ungureşti: Tomeşti, Ciceu, Şoimeni (10-20%) şi Lăzăreşti (30-40%). Acestea –credem- sînt elemente maghiarizate de origine românească.
Populaţia românească a judeţului Treiscaune după datele acestui autor era astfel repartizată: “În localităţile Ghelniţa şi Lisnău (10%), iar prin 1830-40 românii erau semnalaţi în localităţile Poian, Lemnia, Boroşneul Mare, Turia, Ilieni şi Arcuş”.După ce încearcă să înfăţişeze elementul românesc din Treiscaune ca fiind coborît din Moldova şi aşezat abia numai de un veac, autorul continuă: “Pe acolo –Vama Oituzului-elemntuul emigrant a ajuns numai pînă la Breţcu şi Mărtinuş, în vecinătatea imediată a localităţii Poiana-Sărată, ceea ce dovedeşte şi minoritatea considerată aproape? românească /30-40%/ mai înspre interior spre Orbo minorităţile sînt risipite şi dispar înspre Kézdi. Înainte cu o jumătate de veac şi comuna Estelnic de aici a avut o majoritate românească şi de la Poiana pînă la Ojdula, aproape în tot locul, au apărut minorităţi considerabile româneşti. Dar această rasă nu şi-a putut înfige rădăcini în pămîntul secuiesc de la Kézdi. Azi, Estelnic este o comună curat ungurească şi numai religia greco-catolică sau greco-ortodoxă a unor fracţiuni ale elementului etnic maghiar amintesc despre românii emigranţi din împrejurimile ei.” Referitor la credinţa religioasă a populaţiei – care-i trădează totdeauna şi originea etnică –autorul face următoarea constatare: “Secuiul din Sepsi şi cei din Orbo, de la localitatea Zabola pînă la Zágon, este reformat. Elementul românesc este de religie greco-orientală şi numai ici-colo există urme de românii maghiarizaţi greco-catolici”.
Deznaţionalizarea elementului românesc prin biserică o recunoaşte autorul atunci cînd afirmă despre populaţia Treiscaunelor aflătoare pe valea Oltului din acest judeţ:”Pe harta statisticii vechi întîlnim 23 de localităţi ungureşti care aveau puternice minorităţi româneşti. Astăzi nu sînt decît în trei localităţi: Doboli de Jos, Reci şi Ariuşd/30-40%).
Populaţia românească emigrantă s-a maghiarizat în multe comune fapt ce se poate dovedi pe baza raportului dintre confesiuni. Nicoleştii este localitatea curat ungurească, însă majoritatea confesională este cea ortodoxă. Maghiarizate în parte sînt localităţile : Bicsad, Belani, Aita mare, Aita mică, Zălanului şi Bătănii-mari, însă în toate avem minorităţi considerabile (10-20-40-50%) gr. orientali, şi gr. catolici, pe cînd neamuri cu buze valahe abia se întîlnesc.
Prezenţa elementului românesc în judeţul Odorheiului o recunoaşte acest autor atunci cînd face constatarea: “Cele două comune: Vlăhiţa şi Căpîlniţa, cum dovedeşte şi numele Oláhfalu, au fost la origine aşezări româneşti, azi însă sînt curat ungureşti. Românii care au emigrat s-au deznaţionalizat. Soarta aceasta au putut-o avea şi minorităţile româneşti pe care colonelul Lenk le-a întîlnit în 22 localităţi maghiare, însă după aceea au dispărut.Rămăşiţele lor slabe ni se pare că le putem întîlni în fracţiunile secuilor de lege gr. catolică şi gr.orientală. Numărul lor este în Tăureni şi Aldea 20-30%. Mereşti, Băţanii mici şi Doboşeni 10-20%.
Aceeaşi soartă au avut-o şi românii de pe Văile Niraj, Tîrnava Mică, şi Mare. Marea statistică a colonelului Lenk- spune Balogh- arată 27 de localităţi secuieşti în care se aflau pe atunci români.Recensămîntul trecut deja nu i-a mai întîlnit. Localitatea Ilieni era atunci românească, azi e curat ungurească, numai majoritatea confesiunii gr.catolice îi dovedeşte originea.În Sângeorgiul de Pădure curat unguresc, este o minoritate confesională ortodoxă de 40%.
Originea românească a secuilor greco-catolici şi greco-ort.o mărturiseşte acest autor în rîndurile ce urmează în traducere: „Ungurimea ortodoxă în Transilvania –peste tot- este populaţie românească maghiarizată. Dar unde ungurimea de rasă sărăceşte şi scade, iar românimea se întăreşte şi extinde, acolo se contopeşte din nou în etnicul românesc, nu numai această pătură maghiarizată de români, ci se românizează şi unguri de rasă. Pe aceştia îi leagă adesea de români: raporturi de căsătorie, de rudenie, de avere şi firele unei legături morale. Drumul românizării duce în general prin bisericile româneşti de cînd legea a recunoscut religia ortodoxă şi a deschis poartă tuturor bisericilor pentru orişicine. Secuiul căsătorit în familie românească merge la liturghia românească, copiii rup limba ungurească şi mai tîrziu o uită complet. Acesta e tabloul pretutindeni unde se întîlnesc slabe majorităţi ungureşti cu puternice minorităţi româneşti şi unde majoritatea confesională a populaţiei e gr. catolică sau ortodoxă. Aşa a fost cazul în comunele : secuieşti din Valea Mureşului şi asemănătoare acestora este astăzi situaţia în Apalină, Foldal, unde majoritatea etnică este cea ungurească, iar minoritatea etnică românească în vigoare de 40-50%, dar majoritatea confesională este gr. catolică, mai departe în Sîncraiul de Mureş, Cristeşti şi Remetea unde majoritatea etnică e ungurească, iar minoritatea etnică este românească, dar majoritatea confesională este ortodoxă”.
Hotarul etnic românesc, trasat pe temeiul recensămîntului unguresc de la 1900, după datele acestui autor, intră sub o formă sinuoasă pînă în adîncul blocului secuiesc pe teritoriul judeţelor: Mureş, Ciuc şi Odorhei. Opera puternică de maghiarizare a elementului românesc prin biserică s-a săvîrşit în aceleaşi proporţii şi pe teritoriul judeţelor Satu Mare, Bihor, Sălaj şi Szabolocs, unde în cursul secolului al XIX-lea, în multe din centrele rurale, populaţia românească a dispărut aproape cu totul. Existenţa românilor o vădeşte astăzi doar confesiunea gr. catolică sau greco-ortodoxă a credincioşilor.
Şovinismul unguresc ascunzîndu-şi intenţiile motivînd că doreşte să grupeze sub o singură autoritate bisericească pe toţi ungurii greco-catolici, prin anul 1868 a iniţiat o acţiune în acest sens, atît în Secuime cît şi în judeţele de la nord şi nord-estul Ungariei. Rezultatul acţiunii a fost că în anul 1883 a luat fiinţă un „vicariat” greco-catolic maghiar cu reşedinţa în localitatea Hajdu-Dorogh.Baronul Banffi, îmbrăţişînd cu entuziasm această idee în anul 1896, a reuşit să asocieze cît mai numeroş maghiari la această mişcare. În vara acestui an o delegaţie de maghiari „greco-catolici” din Hajdu-Dorogh s-a prezentat în audienţă, întîi la primul ministru, apoi la ministrul instrucţiunii publice şi la preşedintele Camerei deputaţilor, înaintîndu-le un memoriu. Memoriul arată, că în Ungaria locuiesc mai mult de 200.000 „maghiari greco-catolici care stau sub jurisdicţia episcopilor români şi ruteni. Delegaţia solicita pentru aceşti unguri înfiinţarea unei episcopii, în care la serviciile divine să fie utilizate cărţi rituale traduse în limba maghiară.În anul 1890 a luat fiinţă la Budapesta aşa numita „Comisie regnicolară a maghiarilor de rit grecesc sub preşedenţia magnatului Szabo Jenǒ. Scopul primordial al Comisiei era să introducă şi păstreze la toate actele cultului divin numai limba maghiară, ridicînd-o din starea „tolerată” de pînă atunci la treapta de limbă oficială de cult. Acest lucru este cerut şi pretins de interesele religioase şi culturale ale “maghiarilor greco-catolici” din Ungaria Szabó Jenő cu acest prilej a publicat o broşură şi un apel încercînd să dovedească faptul că toţi aceşti unguri „greco-catolici” au fost trecuţi şi încorporaţi în rîndul credincioşilor aparţinători diferitelor dieceze sub numirea de „ruteni ori valahi”.
Pentru a-i readuce din nou în sînul maghiarimei este nevoie neapărată să fie întemeiată pe seama lor o “episcopie greco-catolică maghiară”.
Ideea înfiinţării unei episcopii greco-catolice maghiare a fost îmbrăţişată apoi şi susţinută cu entuziasm şi căldură din partea guvernelor care s-au perindat la cîrma Statului maghiar. Ministrul de culte Zicky a declarat:„Guvernul va avea cea mai ardentă preocupare să înfăptuiască această episcopie,cît mai grabnic”. Ea avea să slujească îndeosebi la deznaţionalizarea românilor din Secuime.
Cu toate memoriile, adunările de protest şi acţiunea dezlănţuită prin presă din partea ierarhilor bisericii greco-catolice române, a clerului şi întregului nostru popor, totuşi „episcopia greco-catolică maghiară a luat fiinţă la 1 iulie 1912 prin bulla: Cristifideles Graeci”. Oficialitatea statului maghiar acum şi-a dat arama pe faţă declarînd că „Noua episcopie va fi o puternică citadelă pentru apărarea naţională. Va fi un punct de încercare în readucerea pe seama statului unguresc a ungurilor”. Această episcopie este o “cauză naţională nu confesională”: tocmai în interesul limbii maghiare şi a maghiarismului, după o luptă neîntreruptă se înfiinţează episcopia greco-catolică maghiară de Hajdu-Dorogh.
Guvernele şi presa ungurească, în lupta lor pentru întemeierea acestei episcopii, au încercat la timpul său să aducă tot felul de argumente pentru a dovedi existenţa aşa numiţilor unguri gr.catolici, ca astfel să-i poată scoate de sub jurisdicţia bisericii gr. catolice române şi rutene, cărora le aparţineau aceşti credincioşi pînă la 1912. Adevărul este că toţi ungurii gr. catolici nu sînt altceva decît ruteni şi români deznaţionalizaţi, pe care oficialitatea statului maghiar a căutat, după 1850, să-i treacă în rîndul ungurilor veritabili.
Bulele papale ca şi diferitele acte ale Scaunului Apostolic roman, înaintate clerului catolic din Ungaria pînă la 1910, nu fac nici o pomenire despre faptul că pe teritoriul acestui stat s-ar afla unguri de legea grecească, care ar fi de dorit să fie convertiţi la catolicism. Neexistenţa acestor unguri o dovedeşte şi diploma împăratului Leopold I de la 1 martie 1701 apoi Bula Papei Inocenţiu XII de la 1721 şi a Papei Pius IX de la 1853 cu titlul „Ecclesiam Christi”.
N-au existat, de altă parte, niciodată pe teritoriul Ungariei, nici aşa numiţii unguri gr. ortodocşi. Acest adevăr rezultă din modul de inarticulare a bisericii ortodoxe din Transilvania şi Ungaria, făcută la 1867, unde sînt amintite numai două biserici cu acest titlu: „Biserica ortodocsă română şi biserica ortodoxă sîrbească” fără să se pomenească ceva despre biserica ungurească. Lucru neadmisibil în cazul cînd ea ar fi existat, cînd ar fi avut organizaţia ei aparte, credincioşii şi păstorii ei spirituali.
Ungurii din Secuime şi Transilvania – aşa numiţii “greco-catolici“ nu sînt altceva decît români deznaţionalizaţi total sau aproape total în decursul vremilor, declaraţi maghiari veritabili prin politica Statului şi a bisericii romano-catolice maghiare. Rolul lor era, să mărească procentul maghiarilor în Secuime micşorînd pînă la totală dispariţie etnică pe al românilor de pe aceste meleaguri.
Deznaţionalizarea românilor din Secuime s-a datorat şi faptului sărăciei neamului nostru. Credincioşii greco-catolici săraci, nu aveau posibilitatea să-şi plătească preoţi decît în comunele unde locuiau în mai mare număr. Aşa numitele „filii” aveau credincioşi puţini şi pentru satisfacerea nevoilor de ordin sufletesc erau nevoiţi să bată drumul la mari depărtări pentru a chema pe duhovnicul român, pe care de cele mai multe ori nu era în stare-din pricina sărăciei – să-i achite taxele cuvenite. Atunci bieţii români erau nevoiţi să apeleze la preotul ungur din comună: romano-catolic, calvin sau unitarian. Acesta bucuros îşi oferea serviciile, dar pe respectivii români îi trecea în matricolele bisericii lor, drept unguri. Prin acest procedeu s-au pierdut de asemenea în cursul vremii zeci şi sute de familii şi credincioşi români greco-catolici şi greco-ortodocşi în marea masă a secuilor, pierduţi pentru totdeauna pentru neamul nostru.
Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare – Carmen Georgiana Baraboi
