PLANURI MAGHIARE PENTRU DEZNAŢIONALIZAREA ROMÂNILOR DIN SECUIME, TRANSILVANIA ŞI UNGARIA
Politica statului maghiar odată cu inaugurarea epocii dualismului austro-ungar a fost aceea de a deznaţionaliza naţionalităţile de pe teritoriul Ungariei prin toate mijloacele prefăcîndu-le într-o singură naţiune unitară „naţunea maghiară”. Bărbaţii de stat, oamenii politici, istoricii, etnografii, statisticienii etc. au activat neobosiţi în această direcţie pe terenul vieţii publice, politice cît şi prin studiile, cercetările şi lucrările de specialitate. Din partea oficialităţii statului au fost întrebuinţate toate metodele şi mijloacele pentru realizarea acestui scop suprem „Ungaria Unitară Maghiară”. Şi fiindcă între naţionalităţile acestui stat noi românii alcătuiam numărul cel mai mare- pericolul „valah” sub raport etnic- contra noastră a fost îndreptată în locul întîi, lupta. Biserica, şcoala, administraţia, armata, instituţiile culturale, presa etc., toate au fost utilizate din plin pentru înfăptuirea acestui ideal.
Primejdia pentru românii din Transilvania şi Ungaria era mare, soarta lor viitoare fiind pusă la grea încercare. Pericolul acesta care ne ameninţa existenţa etnică a fost semnalat nu numai de români ci şi din partea străinilor, scriitori, ziarişti, bărbaţi de stat din multe ţări ale apusului Europei.
În anul 1890 lordul Fritz Maurice prin mai multe articole publicate susţinea şi apăra cauza românilor din Transilvania şi lupta lor pentru drepturi şi libertate, scriind între altele:„ungurii mai ales urmăresc o politică violent şi oarbă faţă de naţionalităţile supuse coroanei ungare, şi în special contra românilor…În Transilvania atitudinea provocatoare a minorităţii maghiare contra românilor poate provoca din o zi pe alta tulburări sîngeroase cu urmări incalculabile”.
În anul 1892 ziarul „Independence Belgique” scria că românii din Transilvania „sunt torturaţi şi trataţi ca paria de rasa stăpînitoare a maghiarilor… vechile privilegii ce le aveau românii au fost desfiinţate, bunurile le-au fost confiscate, ziarele sugrumate, ziariştii lor băgaţi în închisoare, iar învăţătorilor şi preoţilor li s-a făcut viaţa cum nu se poate mai mizerabilă”.
Primejdia naţională şi etnică pe care o prezentau românii din Transilvania şi Ungaria pentru statul maghiar a fost susţinută din partea oficialităţii cu orice prilej căutîndu-se prin diferite acţiuni înlăturarea ei. Această primejdie a fost semnalată- între alţii şi din partea primului ministru al Ungariei, Ştefan Bethlen, care la 1912 recunoştea primejdia pe care o reprezintă românii sub raport etnic pentru statul ungar. „Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decît maghiarii şi decît alte popoare care trăiesc în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică, în trei circumscripţii din Maramureş, în toate circumscripţiile Sălajului, în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad, în întreg ţinutul Caraş-Severin, în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal. Astfel masele româneşti reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi un ocean, o mare, o avalanşă”.
„Planuri” au fost întocmite pentru deznaţionalizarea noastră din partea scriitorilor şi oamenilor politici. Întîiul, Bekshy Gustav în lucrarea întitulată „Maghiarimea şi maghiarizarea” publicată la Budapesta în 1883 a formulat primul plan de maghiarizare a românilor din Transilvania şi Ungaria. Scopul era ca teritoriile locuite de noi să devină maghiare realizîndu-se idealul stat unitar unguresc.
Al doilea a fost planul secret alcătuit din Antal Huszar cu colaboratorii săi în 1907, din ordinul guvernului maghiar, prevăzînd măsurile ce urmau să fie luate referitor la românii din Transilvania, în toate direcţiile pentru deznaţionalizarea lor. Lucrarea a fost publicată numai în cîteva exemplare sub titlul: „A magyar orszagy romanok” (Românii din Ungaria) cu menţiunea „folosire confidenţială”. Lucrarea a fost tipărită pe cheltuiala guvernului din Budapesta şi dedicată contelui Iuliu Andrassy, ministru de interne. Nota de pe coperta volumului „Folosire confidenţială” este completată de autor cu această informaţie: „Această lucrare a fost… exclusiv spre a servi membrilor guvernului ungar, şi ca să fie pusă în mod confidenţial la dispoziţia numai cîtorva miniştri.
Al treilea plan alcătuit în această direcţie a fost al contelui Stefan Bethleen în anii 1912-14, îndreptat contra „pericolului român din Transilvania”.
Al patrulea plan „secret” maghiar a fost întocmit în 1917, în care se propunea alcătuirea unei graniţe etnice de-a lungul Carpaţilor, din Bucovina şi pînă la Dunăre, pentru apărarea istorică şi etnică a statului unguresc.
Toate aceste planuri politice aveau o strînsă legătură între ele şi se completau unele cu altele, alcătuind un plan de ansamblu.
Ele cuprindeau metodele care urmau să fie aplicate pentru maghiarizarea rapidă a românilor din Transilvania, în interesul rasei maghiare.
Contele Stefan Bethleen la 1907 a schiţat şi el un plan referitor la problema deznaţionalizării românilor, plan adus la cunoştinţa opiniei publice. Constatînd că elementul etnic românesc în Transilvania este superior, el pretinde să fie luate măsuri imediate pentru apărarea supremaţiei maghiare prin procesul deznaţionalizării românilor”. „Noi vom fi ultimii –spune el-cari putem îndeplini această datorie. Vom fi învinşi în lupta necruţătoare ce a început între români şi noi, dacă nu vom executa această…restauraţie”.
Planurile acestea aveau să fie executate sistematic şi metodic din partea organelor statului în etape, avîndu-se în vedere raportul numeric dintre populaţia românească şi cea maghiară în diferitele regiuni şi zone ale Transilvaniei şi Ungariei. Acolo unde elementul românesc era mai puţin numeros, înconjurat ori risipit prin diferite localităţi rurale maghiare, avea să fie dezlănţuite întîi opera de deznaţionalizare a românilor pentru a-i îngloba în blocuri etnice ungureşti. Operaţia avea să treacă apoi la alte regiuni şi zone unde neamul nostru era mai numeros, continuîndu-se această acţiune pînă la totala deznaţionalizare a tuturor românilor de pe teritoriul acestui stat.
DEZNAŢIONALIZAREA ROMÂNILOR DIN SECUIME
- Prin Biserică
„Ungaria nu a fost, ci va fi” şi „Ungaria ori va deveni maghiară, ori va pieri” erau lozincile lansate de guvernele acestui stat începînd cu epoca dualismului şi pînă la 1918. Pentru înfăptuirea acestui deziderat politic, naţional şi etnic, au fost întrebuinţate cele mai cumplite şi variate metode organizîndu-se spre realizarea lor întreaga populaţie a statului maghiar, indiferent de starea culturală ori categoria socială căreia aparţineau ungurii. Opera de maghiarizare a românilor din Secuime s-a înfăptuit mai ales prin biserică şi şcoală, cele două bastioane de rezistenţă naţională şi etnică a românilor din Transilvania.
Statul unguresc pînă tîrziu, în secolul al XVIII-lea, n-a avut caracterul unui stat naţional, ci bisericesc. Regele era reprezentantul pontificelui roman primind din mîinile lui coroana apostolică; de pe urma acestor raporturi de dependenţă între regalitatea ungurească şi Sf. Scaun Roman orice nobil, prin actul înnobilării părăsea credinţa răsăriteană, ajungîng un adept al bisericii romane.
„Acestora- ortodocşilor- nu le este iertat să ţină cult dumnezeesc, să-şi zidească biserici sau alte case de închinăciune, iar credincioşilor nu le este iertat să ia parte la astfel de cult Dumnezeesc sau să intre în astfel de biserică. În caz de lipsă să se întrebuinţeze contra acestor preoţi-ortodocşi-forţa brahială”.
Persecuţiile contra preoţilor şi poporului român au continuat şi mai departe. Regele Sigismund la anul 1428 a dat poruncă să fie despoiaţi de avere toţi nobilii şi cnezii cari au pe moşiile lor preoţi de rit oriental, deoarece aceştia duc poporul în rătăcire. Preoţilor români să li se confişte averea şi să fie expulzaţi din ţară. Căsătoriile dintre ortodocşi şi cei de legea latină sunt oprite să se încheie, pînă ce ortodocşii nu se vor boteza de către un preot catolic. Preoţilor răsăriteni cari vor boteza vre-un copil în legea răsăriteană, să le fie confiscată averea. Urmare acestor măsuri şi prigoane dezlănţuite contra românilor au fost că mulţi dintre ei şi-au părăsit credinţa strămoşească trecînd la religia catolică.
Persecuţiile religioase îndreptate împotriva poporului nostru au continuat în Transilvania şi în timpul stăpînirii principilor calvini.Dovadă între altele este şi hotărîrea Dietei din Sibiu care a avut loc la anul 1566 în care se spune:
„Eresul adică legea răsăriteană să se lapede mai vîrtos între români, ai căror păstori fiind aleşi, povăţuiesc pe orbi şi aşa şi pe sine şi poporul îl duc spre pieire. Acelora cari nu ar vrea să asculte adevărul să poruncească Principele, ca cu episcopul şi superintendentul Gheorghe, să se discute din Biblie, şi dacă tot nu ar voi să treacă la religiunea cea ortodoxă-adică la calvinism-unii ca aceştia, fie episcopi români, fie preoţi sau călugări, să fie scoşi din ţară”.
Dacă pînă la anul 1700 o parte din populaţia românească care locuia în secuime a fost maghiarizată, după această dată deznaţionalizarea ei a fost săvîrşită într-un ritm mult mai accelerat. Statisticile din secolul XVIII şi XIX, apoi diferitele studii istorice şi etnografice publicate de autori unguri şi germani recunosc adevărul, că o bună parte a populaţiei româneşti care trăia amestecată prin satele secuieşti, s-a maghiarizat complect după anii 1800 şi pînă la 1918.
Secuii atunci cînd au fost colonizaţi în depresiunea Mureşului şi Oltului de către regii Ungariei în secolele XI-XII, au întîlnit aici o populaţie românească, care-este drept, mai… – locuia risipită în toată regiunea. Românii îşi aveau religiunea lor care pînă astăzi este numită din partea secuilor „Olahvallas” religiunea valahă. Noii veniţi-secuii- au adus aici cu ei religiunea catolică. Religiunea românească pînă astăzi este mai strîns legată de zonele muntoase- o dovadă puternică a vechimii ei aici –pe cînd religiunea catolică domină în bazinurile Jurjeului şi Ciucului. Secuii veniţi aici deşi au ajuns sub influenţa religioasă a românilor, totuşi dominantă a rămas religia romano-catolică în tot acest ţinut în timpul reformaţiunii. Reformaţiunea îmbrăţişată cu căldură de către saşii din Transilvania, a pătruns şi între secui sub o formă nouă aceea a calvinismului.
Locurile principale şi zonele mai importante de infiltrare ale calvinismului au rămas văile Mureşului şi Tîrnavelor, de unde această confesiune a înaintat înspre Olt pînă la Treiscaune. Aproape odată cu pătrunderea calvinismului între secui, în Odorhei s-a răspîndit mai ales învăţătura unitariană. Din urmărirea în spaţiu a repartiţiilor religiunilor întîlnite pe teritoriul secuiesc, şi din identificarea lor cu populaţiile care le-au primit, se desprinde concluzia următoare: cu cît înaintăm mai adînc dinspre depresiuni către zonele muntoase întîlnim religii şi deci şi populaţii- mai vechi ca aşezare, pe cînd în depresiuni religiunile au pătruns la o dată mai nouă, şi deci şi populaţiile care le-au primit au origine mai recentă.
Că într-adevăr religiunea românească a fost în cursul secolelor mult mai întinsă în tot ţinutul secuilor se poate dovedi cu cifrele şi datele statistice referitoare la această regiune, material documentar mai ales din secolul XVIII. În Odorhei la mijlocul secolului al XVIII-lea cifrele arată că era o populaţie în 35% de lege românească, scăzînd prin anii 1844 la 25%, iar la 1910 înregistra abia 3-4%. În curs de un secol şi jumătate au fost cîştigate deci 30% din românii acestui judeţ pentru diferitele biserici ungureşti. Fenomenul s-a întîmplat în aceleaşi împrejurări în toată secuimea.”
Trecerea populaţiei româneşti la bisericile ungureşti din secuime începută odată cu secolul al XVIII-lea a urmat neîntrerupt pînă la 1918.
Populaţia din Secuime de religie gr. catolică arătată de către oficialitatea statului şi de statisticile ungureşti alcătuite după 1900, ca avînd origine maghiară, este recunoscută de mulţi dintre scriitorii unguri că era alcătuită din români maghiarizaţi. Oameni de ştiinţă ai acestui neam, care s-au ocupat cu problema naţionalităţilor din Secuime au încercat însă, pătimaş de atîtea ori, să-i prezinte pe românii maghiarizaţi ca fiind veniţi aici dinspre Muntenia sau Moldova, şi încă la o dată recentă.
Orban Balázs, în studiul său monografic referitor la pămîntul secuiesc, vorbind despre Scaunul Odorheiului la 1867, face următoarele constatări: „Iar aceste 96.929 suflete toţi sunt secui, căci pe cei de religia răsăriteană, al căror număr se ridică numai la 3901 suflete, nu-i putem numi Valachi ci numai Secui de religie răsăriteană din Secuime, după cum dovedesc ei înşişi, îi înşir între fraţii noştri”.
Populaţia din comuna aflătoare în acest Scaun, anume: Căpîlniţa şi Vlăhiţa, autorul este nevoit să recunoască că este de origine română, nu uită să spună că azi s-a maghiarizat cu totul, contopindu-se în masa secuiască.
Referitor la naţionalitatea populaţiei din Treiscaune, autorul acesta scrie: „Locuitorii Treiscaunelor, cu puţine excepţii, sînt cu toţii secui, fiindcă şi cei de religie orientală din Treiscaune, în înţeles mai strîns, s-au secuizat şi-i putem considera drept secui de origine orientală. Numărul acelora care în timpul din urmă s-au strecurat din Ţara Românească în satele din apropierea frontierei, şi care aparţin naţionalităţii lor, şi îi putem numi români, abia se ridică la 5000”.
Populaţia Scaunului Mureşului, autorul după izvoarele folosite mai sus, o repartizează pe confesiuni în modul următor:
Reformaţi 48.034; greco-catolici 12.641; Romano-catolici 15.697; Unitari 7.116; Greco-ortodocşi 5.520; Evrei 944; Luterani 285; Străini 771.
Constatările autorului referitoare la naţionalitatea locuitorilor din Scaunul Mureşului, sînt cuprinse în următoarele:
„Cea mai mare parte a acestei populaţii este secuiască, deoarece toţi reformaţii, catolicii, unitarii, luteranii, evreii şi străinii colonizaţi, din punct de vedere al naţionalităţii sînt unguri. O foarte mare parte a acelora de religie orientală atît de mult s-au maghiarizat, încît altă limbă nu vorbesc: din cauza aceasta şi preoţii lor sînt nevoiţi să predice ungureşte. Numai români nu pot fi aceştia, – de altcum nici ei nu vor să fie- ci mai curînd secui de origine orientală, fiindcă religia nu formează naţionalitatea. Sînt însă în satele Cîmpiei , locuitori de religie orientală, care vorbesc şi româneşte, ba chiar şi de aceia care cunosc limba ungurească puţin. Dacă pe aceştia, cu bunăvoinţă, îi socotim români, numărul lor nici atunci nu trece de 6200, deci e vădit că în Scaunul Mureşului sînt 84.809 secui şi 6.200 români”.
Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare – Carmen Georgiana Baraboi
