Cuvânt înainte (redactat de autorul lucrării, Ștefan Manciulea)
Poporul român a vieţuit neîntrerupt pe pământul României, începând din îndepărtatele timpuri ale preistoriei şi până în zilele noastre. Mărturiile arheologice, datorită săpăturilor din ultimele decenii, dovedesc şi întăresc cu prisosinţă aceste adevăruri. Datorită acestor mărturii, oamenii de ştiinţă obiectivi şi cinstiţi – străini, şi alături de ei, români – nu mai trag la îndoială această realitate.
Antropologul Eugen Pitard, vorbind despre vechimea noastră pe aceste meleaguri, recunoaşte că am trăit aici încă din perioada neolitică. Pe lângă mărturiile arheologice, mai vine în ajutorul acestei păreri şi o dovadă etnografică: ceramica nearsă. Tehnica acestei olării nearse a dăinuit în Transilvania până aproape de zilele noastre, în ţinutul unde Mureşul iese din lanţul vulcanic al Carpaţilor Răsăriteni. Faptul acesta arată în chip lămurit şi de netăgăduit, că pătura rurală, cea mai veche din toate, stăruieşte aici încă din vremurile preistorice. (n.n. afirmațiile autorului sunt întărite de rezultatele cercetărilor efectuate după apariția lucrării lui Ștefan Maciulea și publicate într-o formă concisă în volumele „Repetoriul arheologic al județului Covasna”, „Repertoriul arheologic al judeţului Harghita”, îngrijite de dr. Valeriu Cavruc, director general al Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni).
A doua împrejurare care confirmă acest adevăr este nivelul superior al civilizaţiei carpatice. Când negustorii milezieni au început a roi spre gurile Dunării în secolul al VII-lea î. e. n., dacii sau geţii, cum le ziceau grecii – erau plugari temeinici, aşa că puteau exporta cereale. În secolele următoare, creşterea vitelor era la ei atât de înfloritoare, încât vindeau şi altor neamuri caii de prăsilă, erau apoi podgoreni bogaţi, erau pescari harnici, aveau mineri vestiţi prin bogăţia lor de aur.
Dar mai semnificativă era înălţimea culturii lor. Ceea ce uimea mai mult pe colonii greci care pătrunseseră ca negustori în bazinul Dunării de Jos, era sufletul autohtonilor. Herodot, părintele istoriei, geografiei şi etnografiei, care a călătorit mult şi a văzut toate popoarele mai de seamă ale lumii de atunci, ne dă mărturie nu se poate mai caracteristică. La geţi, el nu găsise nici temple uriaşe ca acelea din Egipt, nici palate strălucite ca în Babilon, nici opere de artă ca în oraşele greceşti. Dar găsise altceva: o privire asupra vieţii de o seninătate şi adâncime uimitoare. Cu un singur cuvânt, el îşi arată admirația pe care o păstra strămoşilor noştri „nemuritori” adică, preocupaţi de viaţa de dincolo de mormânt într-o măsură neobişnuit de aiurea.
Statul dacic, atât de important şi organizat temeinic, al lui Burebista şi Decebal, a fost cucerit definitiv din partea romanilor în cele două războaie (101 şi 105-107) purtate de împăratul Traian. Dacia a fost transformată în provincie romană. Organizată şi administrată de către Imperiu, a ajuns una din cele mai înfloritoare provincii, cum o dovedeşte şi titlul care i-a fost acordat „Dacia Felix”. Amestecul între dacii autohtoni şi elementul roman a fost factorul esenţial care a stat şi a rămas la temelia originii şi formării poporului român.
Din pricina, însă, a frământărilor interne din Imperiu, de o parte, şi de altă parte, năvălirilor barbare, împăratul Aurelian, la anul 275 s. n. a luat măsura administrativă şi militară: retragerea legiunilor şi funcţionarilor din Nordul Dunării în Sudul fluviului. Actul acesta a fost apoi întrebuinţat secole de-a rândul din partea duşmanilor poporului român – istorici, filologi, oameni politici şi bărbaţi de stat- odată cu începutul secolului al XIX-lea şi până astăzi, pentru a contesta şi dovedi aşa-zisa „lipsă de continuitate”- autohtonia poporului român pe pământul Daciei Traiane. Atâţia din numărul acestei prezintă în studiile, lucrările şi propaganda pe care o desfăşoară intens şi abil în multe ţări ale pământului, că măsura administrativă a împăratului Aurelian de la 275 a evacuat complet Dacia de locuitori pământul acestei ţări lăsat în voia întâmplărilor istoriei, la îndemâna barbarilor, vreme de secole.
Majoritatea acestor scriitori şi istorici socotesc că retragerea legiunilor sub împăratul Aurelian a fost o catastrofă pentru Dacia. Realitatea este însă cu totul alta. Retragerea legiunilor, a funcţionarilor şi administraţiei a fost o adevărată uşurare pentru populaţia din cuprinsul Daciei. „Pax Romana” încetase de mult. După moartea lui Traian a urmat multe nemulţumiri atât în armată, cât şi în lumea administrativă. Acestora li s-au adăugat apoi năvălirile barbarilor în Imperiu. Prin retragerea legiunilor în Sudul Dunării, strămoşii noştri au ajuns să aibă o viaţă mult mai uşoară. Cei legaţi de pământ prin agricultură, păstorie şi podgorie, nu numai că nu s-au grăbit să urmeze legiunile şi perceptorii statului, dar s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat: populaţiile dimprejur căutau adăpost în Dacia. „Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii… Și apoi să fie mândri că nu pot fi învinşi goţii, când ţăranii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi”, afirmă mărturia unui contemporan. De altă parte, nu ar fi fost cu putinţă să încapă întreaga populaţie din stepa sciticii şi panonică – un ţinut de peste 300.000 km.p. – în o mică provincie ca Dacia Aureliană.
Istoricii, – filologii, şi arheologii străini, atunci când au tratat în studiile şi lucrările lor problema părăsirii Daciei la 275, au recunoscut că n-a fost vorba de o evacuare totală a provinciei de locuitori, ci numai de retragerea legiunilor, a funcţionarilor şi administraţiei. Populaţia băştinaşă a rămas aici legată de pământul strămoşesc. Vom pomeni doar câteva mărturii ale acestor oameni de ştiinţă respectuoşi în afirmarea şi confirmarea acestui adevăr.
„Aurelian nu a evacuat doar câteva cetăţi întărite şi mai sigure, cu deosebire între Temeş şi Dunăre”. (T. Momsen???).
„Pe când toate limbile romanice au primit în ele în o măsură mai mare sau mai mică vechi elemente germane şi le-au prefăcut după caracterul lor, numai limbii româneşti îi lipsesc într-un chip uimitor acele amintiri din perioada rătăcirii popoarelor”. (R. Röaler)
„Nu toţi au trecut peste apă şi că o parte din populaţia inferioară a rămas în ţară: micii negustori, meseriaşi, ţărani şi ciobani”. (Tomasech).
„Aurelian n-a strămutat decât o parte din populaţie”. (Schlater).
„Aurelian trebuise să lase ca pradă goţilor Dacia posesiune lui Traian. Înainte de aceasta, însă, şi în regiunile cele mai puţin ameninţate trebuie să fi fost şi aici o foarte însemnată cultură romană, ale cărei acţiuni asupra acestui pământ cu totul răscolit de rătăcirea popoarelor n-au putut fi şterse şi, de exemplu, se recunosc încă în limba română a Valahilor. Viaţa romană aici întrece ca bogăţie şi însemnătate pe aceea de la Rin… când vreodată mâini moderne vor trebui să înlăture de pe vechile cetăţi dunărene gunoiul slav şi turcesc, şi viaţa romană a acelor regiuni va ieşi la suprafaţă”. (Bruchardt).
La 275 nu a fost plecarea „unei mari părţi din populaţia de la ţară, micul podgorean şi crescător de vite, lucrătorii de la câmp şi ciobanii s-au retras la munte”. (Budinschy).
„Fructificată de un popor de înaltă cultură, sămânţa s-a dezvoltat foarte măreţ, şi numai acum după ce a biruit o perioadă de boli ale copilăriei care au ţinut mai bine de o mie de ani, poporul român să stă azi în deplina putere a tinereţii cu adevărat curaj de tînăr însufleţit de dorinţa de a cuceri lumea”- (Briebrechcs).
Dacia părăsită de romani a cunoscut năvălirea goţilor, şi în secolul următor pe aceea a hunilor. Populaţia daco-romană a rămas în acest timp legată de cetatea carpatică şi de împrejurimile ei din mai multe motive. Între acestea, a fost că populaţia era mult mai numeroasă decât barbarii care treceau pe aici şi era raportată la un spaţiu foarte întins. Năvălitorii reprezentau doar un fel de armată în marş, iar după ce poposeau, stăpânirea lor peste ţinutul dimprejur, era mai mult cu numele. Singura legătură a strămoşilor cu stăpânitorii a fost dijma (n.n. după decembrie 1989, medicul româno-american Napoleon Săvescu a fondat organizațiile „Dacia Revival International Society” și „The Romanian Medical Society of New York”; începând din anul 2000, organizează anual câte un congres de dacologie).
Autohtonii, apoi, aveau o cultură mult superioară faţă de a barbarilor. Viaţa urbană scăzuse încă din timpul Imperiului. Odată pustiite şi arse de barbari, oraşele nu s-au mai putut ridica. În schimb, satele – mai ales acelea care nu se aflau în calea năvăitorilor – îşi duceau viaţa ca şi mai înainte. Odată cu dispariţia vieţii orăşeneşti în Dacia – dispariţie provocată mai ales de năvălirile barbare, s-a putut dezvolta în o relativă linişte, numai la sate, viaţa şi civilizaţia autohtonilor. Aici, la agricultura şi păstoritul, ocupaţiuni predilecte ale strămoşilor noştri, s-au întors ei cu drag după căderea civilizaţiei romane. În Dacia cu atâţia munţi, cu atâtea văi, cu atâţia codri, păstorii de pe plaiurile carpatice, muncitorii de pământ, pescarii, podgorenii, altă lume măruntă, oricât de strâmtorată ar fi fost, reprezenta totuşi ceva mai mult decât năvălitorii nelipiţi de glie. În faţa nenumăratelor năvăliri barbare care au trecut secole de-a rândul, puhoi peste pământul ţării noastre, poporul român a rămas legat de munţi, de văi, de dealuri, de coline, ba chiar de aspectele deosebite ale câmpiei. Peste tot, din vârful Retezatului şi al Pietrosului, din Maramureş până la Rarău şi mai departe, până la „Marea cea Mare”, ochiul românului a întâlnit peste tot un orizont clar. Neamul nostru a trăit în ţinuturile Carpato-Danubiene în legătură de mare şi veche intimitate cu o natură blândă, prietena lui de mii de ani, de la huni până la pecinegi, cumani şi tătari, românii au văzut topindu-se sub ochii lor pe toţi aceia care nu erau potriviţi cu pământul lor, pe când neamul vechi de zile nu s-a clintit deloc. „Iar noi locului ne ţinem. Cum am fost aşa rămânem”. Faţă de barbarii puţini, inculţi şi nestatornici, autohtonii din neamurile primitive, elemente de cultură şi-au putut păstra rosturile vieţii materiale ale traiului de toate zilele, sub forma de mici organizări locale administrative, cnezate, voievodate şi judeţe.
Duşmanii poporului român – şi avem încă pe faţa globului pămîntesc – nesocotind aceste adevăruri elementare, arheologice, istorice, geografice, antropogeografice şi entice –îşi revendică prin propaganda neostenită şi abil desfăşurată prin toate mijloacele, dreptul de stăpânire integrală asupra întregii Transilvanii, îndeosebi. Aceştia afirmă fără de încetare în faţa opiniei publice mondiale, că poporul român nu este băştinaş pe aceste meleaguri, că el s-a format în Sudul Dunării, datorită părăsirii Daciei de către împăratul Aurelian, la 275. Aici în Peninsula Balcanică, în secolele VII şi VIII a luat fiinţă poporul nostru- afirmă ei- sămânţă de buruiană rea spulberată de furtunile istoriei, a trecut în nordul fluviului strecurându-se, apoi, prin pasurile Carpaţilor în Transilvania, în secolele X-XI, când regii Ungariei ocupaseră de mult această provincie, organizând-o sub raport politic, administrativ şi religios.
Originea noastră, formarea ca popor în ţinuturile din sudul Dunării, a fost susţinută şi afirmată cu căldură chiar şi din partea unor şefi de state. În luna septembrie 1940, când Transilvania de Nord, prin arbitrajul de la Viena a fost cedată Ungariei, un conducător de stat afirma, în discursul rostit la Cluj, următoarele, despre trecutul nostru istoric şi autohtonia în Transilvania: „În decursul veacurilor s-au infiltrat în această ţară a Ardealului unguresc minorităţi primite de strămoşii noştri. În urma, Ardealul ne-a fost răpit în numele protecţiei, din cauza acestor minorităţi”.
Aşezarea românilor în Transilvania, afirmă duşmanii noştri, s-a datorat unor factori de ordin economic. Regii Ungariei stăpâneau provincia, având în posesiunea lor aproape întreg pământul. Moşiile erau întinse, iar braţele de muncă – puţine. Regalitatea, clerul înalt şi nobilimea au fost bucuroşi să primească pe aceşti „venetici fără de ţară” pe proprietăţile lor care reclamau numeroase braţe de muncă. Cu timpul, ciobanii rătăcitori s-au sporit atât de mult încât au ocupat aproape întreaga Transilvanie. Odată cu secolul al XVIII-lea, prin conducătorii lor au inaugurat lupta politică, cerând drepturi şi libertăţi întru totul egale cu acelea pe care le aveau clasele privilegiate ale Transilvaniei medievale: ungurii, secuii şi saşi.
Propaganda aceasta iniţiată cu scopul vădit de a dezmembra teritoriul României, a început îndată după Primul Război Mondial, întâi în Anglia, apoi a trecut în alte ţări ale Europei, ajungând astăzi la o violenţă nebănuită în Statele Unite ale Americii. Tuturor acestor propovăduitori ai neadevărului istoric referitor la originea autohtonia şi continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste plaiuri, le vom răspunde cu afirmarea făcută de cel de-al treilea luceafăr al Şcolii ardelene, „cumintele alcătuitor de teorii, Petru Maior” la începutul secolului al XIX-lea, publicate în „Cuvînt înainte” scris la nepreţuita lui lucrare „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, apărută la 1812. „Zburdare aşa nedumerită în mulţi din cei străini scriitori este, de a vomi cu condeiul asupra românilor strănepoţilor romanilor celor vechi, orice le şopteşte lor spiritul acela carele mai demult spre aceea îi întărîta pre barbari, ca pre romani sau pre domnii lor să-i urască, sau lor ca pre a vitejilor biruitori a toată lumea să le pizmuiască: cît şi cînd fără nici o dovadă iscodesc ceva, sau şi minciuni apriate (apriat, arh. pt. evident, clar, limpede) spun asupra românilor, încă socotesc că lumea toată e datoare să creadă nălucirilor lor, ba de o bucată de timp, precum măgariu pre măgariu scarpină, aşa unii de la alţii împrumutînd defăimările, fără de nici o cercare a adevărului, de nou le dau la stampă: ci cu cît românii mai adînc tac, nemica răspunzînd nedrepţilor defăimători, cu atîta ei mai vîrtos se impulpă (împulpá, împulpéz, (reg.) a prinde putere, a prinde curaj, a-și face inimă, a cuteza, a îndrăzni), pre români a-i micşora, şi cu voinicie a-i batjocori”.
În paginile acestui studiu vom căuta – sine ira et studio (din Lat. fără ură și părtinire) să înfăţişăm împrejurările istorice şi sociale care au determinat pătrunderea, aşezarea şi colonizarea secuilor în actuala Secuime. Vom dovedi că la această data, în secolele XII-XIV, aici se afla şi populaţie românească trăind în formele ei vechi de organizare cnezală şi voievodală. Vom insista asupra dovezilor toponimice, onomastice, etnografice, statistice şi documentare, începând din secolul al XIV-lea, până în al XIX-lea, care afirmă şi confirmă prezenţa noastră fără putinţă de tăgadă, în acest ţinut „Terra Siculorum” (din Lat. Ținutul Secuiesc).
Partea finală a studiului o vom închina planurilor şi metodelor întrebuinţate din partea statului ungar îndeosebi în epoca dualismului (1868-1918), de a deznaţionaliza, prin orice căi şi mijloace, pe românii din Secuime, înglobându-i sub raport etnic definitiv în cadrul „naţiunii unitare maghiare”.
Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare – Carmen Georgiana Baraboi
