Pe actriţa Dumitra Guruianu – sau Duţa, cum o știe toată lumea – aţi întâlnit-o pe scena Teatrului „Andrei Mureşanu” (TAM). Pe scena TAM a jucat încă din anul 1989, fiind printre primii actori care a ajuns în ceea ce era la început o simplă secţie a Teatrului „Tamasi Aron”.
După 25 de ani la TAM și un total 36 de ani de teatru, a decis să se retragă de pe scenă.
Actriţa spune că nu este de acord cu sintagma „vârsta e un număr” şi este de părere că tot ceea ce a făcut în aceşti ani a adus valoare cifrei care arată vârsta sa reală.
Pentru 25 de ani pe scena TAM a fost sărbătorită în urmă cu puţină vreme de către actuala conducere şi de către colegi, dar pentru a afla mai multe despre cine a fost şi cine este Duţa Guruianu, am realizat un interviu.
– Spuneţi-ne cum era la început…
– Cum era la început. Ştii, lucrurile bune sunt înlocuite cu cele mai puţin bune şi ni se servesc ca şi cum ar fi cele foarte bune, şi ele nu sunt. Aici mă refer la toată schimbarea pe care eu, abia acum am simţit-o, când m-am dat la o parte să văd tot puzzle-ul.
– Este mai uşor să vedeţi lucrurile de afară?
– Când nu mai sunt în mijlocul vulcanului, în mijlocului fierberii, normal că e mai uşor, dacă este să spunem – uşor sau greu. Dar tristeţea este uneori este apăsătoare. Au fost atâtea în teatru care m-au supărat, m-au necăjit, dar aveam şi atitudine. Nu lăsam să treacă lucrurile pe lângă mine şi eu să nu fac nimic. Ori acum, zic, asta este.
– Acum, că nu mai jucaţi…
– Nu vreau să mai joc. Am renunţat definitiv. Am mai spus, după 30 şi ceva de ani de teatru, sunt un roman fluviu. Nu sunt pesimistă, dar sunt realistă. Nu pot să nu văd că lucrurile sunt spre negru. Noi, ăştia mai în vârstă, trebuie să stăm să fim puşi la un colţ. Aşa că am ieşit eu, ca să nu fiu pusă la colţ. E nu mă mai încadrez în vremea asta a teatrului.
– Deci nu vă referiţi la Teatrul „Andrei Mureşanu”, ci la teatru, în general?
– La tot ce se întâmplă în jur… m-a învăţat teatrul să fac analize pe personaj şi atunci analizez situaţiile şi tot ce se întâmplă în jur. Eu am apucat vremea când era trupă în teatru. Eu vin de la Brăila.
– Să înţeleg că aţi venit chiar când s-a deschis?
– Nu, aici era secţie română, înfiinţată de Constantin Codrescu, care mi-a fost director. Pentru că era el, am venit eu aici. Mi-a fost director şi mentor şi profesor… El m-a apreciat, eu îl apreciam pentru că era Constantin Codrescu – nu ştiu câţi îl mai ştiu pe Constantin Codrescu. Am venit şi pentru că a venit şi un coleg aici şi ni s-a vorbit frumos despre oraşul acesta unde era secţia.
Abia în 1989 (n.r. – am venit), la sfârşitul anului, şi în 1990 ei deja plecau cu toată trupa pe care a adus-o de la Târgu Mureş. Ei au plecat; n-au mai rămas decât doi actori, şi noi, cei care am mai venit încercam din răsputeri să facem teatru. Am fost catalogaţi în fel de fel de cuvinte, dar despre asta nu mai zic.
– Cine făcea parte din trupă, la vremea aceea?
– Care erau atunci? Mulţi dintre ei nu mai sunt…Comănici, Dan Turbatu, Zoe Albani – plecată de mult, nu dintre cei vii, Bogdan Caragea, la fel, plecat, dar nu dintre cei vii, Victor Ianculescu – care nu mai este printre noi, cei vii. Nu mai e nimeni. În 1990 a venit Sergiu (n.r Aliuș). Eu şi Sergiu Aliuş am rămas, care suntem cei mai vechi aici. Ne-a numit cineva, odată, piloni. Eh, piloni dintr-ăştia care se mai clatină (râde).
Au început luptele pentru putere, după ce a plecat Constantin Codrescu, dar nici despre asta nu vreau să spun foarte multe, pentru că sunt şi lucruri urâte. De ce să le păstrăm pe alea urâte? Toţi ştim că ele există, dar le ocolim şi trecem mai departe. Altfel ne împiedicăm, rămânem acolo…
Pe urmă a venit Varodi Matei şi a preluat conducerea. El s-a zbătut ca acest teatru să aibă identitate. Îmi pare rău pentru că atunci când am împlinit 25 de ani de teatru nu a venit.
– Când s-au oprit „luptele”? Sau mai bine spus, când s-a făcut linişte în Teatru?
– Linişte nu s-a făcut niciodată. Luptele sunt tot timpul, chiar şi acum. Actorii oricum îşi văd de treaba lor…mai vociferează la început, dar după aceea îşi vede fiecare de felie, sau aşa ar trebui să fie. Până când ne-am despărţit de teatrul maghiar au ţinut luptele. A venit Radu Macrinici, cu el s-a făcut despărţirea asta. El a adus actori din Moldova ca să populeze teatrul; atunci am fost vreun an de zile plecată la Brăilă din cauza unei poveşti de amor. Sfârşitul poveştii m-a făcut să mă reîntorc. Poate că vedeam şi eu lucrurile altfel atunci. Acum, parcă le simt altfel, spre rău. Mi-e greu să spun tot, să răscolesc trecutul.
Toate instituţiile le avem; poate că nu avem instituţia respectului. Dacă nu suntem capabili să iubim, nici să respectăm nu putem. Nu că m-am obişnuit, dar trebuie să accept că aşa stau lucrurile. Eu am încercat să schimb în jurul meu cât am putut. Probabil, fiind şi lider de sindicat, m-am zbătut şi eu acolo. Nu mi-au reuşit toate şi am luat hotărârea să nu mai joc deloc, pur şi simplu să nu mai fiu actriţă. Uite aşa!
– Nu cred că puteţi să vă deziceţi de la ceva ce aţi făcut o viaţă întreagă.
– Sunt o privitoare avizată, care mă pot pricepe la ce fac domnii aceia pe scenă. Se ivesc în viaţă momente care pot fi de răscruce şi care te hotărăsc să schimbi, pur şi simplu direcţia. Am stat, mi-am făcut analiză şi e bună hotărârea pe care am luat-o.
– Dacă aţi fi avut toate aceste informaţii pe care le aveţi acum, atunci când v-aţi apucat de actorie, aţi mai fi ales acelaşi drum?
– Timpul este ireversibil. Să facem poveşti…m-am cam săturat de poveşti. Noi, actorii, cu atâtea măşti pe care le purtăm uneori nici nu mai ştim care sunt alea pentru viaţă şi când trebuie să le dăm jos pe toate, pentru că nu ştii câte măşti are un actor. Mie, în general nu mi-a plăcut să îmi confund viaţa privată cu teatrul. Nu am luat citate din piese să le folosesc. Am avut şi ştiu colegi care fac lucrurile astea. Nu ştiu dacă e bine sau dacă e rău, dar eu nu am ales aşa ceva. Am delimitat concret, viaţa, de teatru. Am delimitat-o pentru că la un moment dat trebuie să le facem un bilanţ. Şi în instituţii, la sfârşit de an se face un bilanţ. Mie nu mi-a plăcut să confund lucrurile. Am umor, informaţii, atât câte avem informaţii, lecturi, tot atâtea câte avem fiecare. Eu, lecturile nu le-am luat ca pe o etichetă, ca să arăt ce lecturi am eu, celorlalţi. Toate lecturile mi-au folosit mie.
De aceea am putut, detaşat, la un bilanţ al vieţii mele, să spun stop. Mi-am spus mie că am crezut că teatrul este viaţa mea, dragostea mea, dar nu a fost aşa.
– V-aţi dat seama la sfârşit, sau pe parcurs?
– Nu mi-a venit într-o zi, ci în urma unor analize pe care le făceam. În general, noi, actorii, analizăm, pentru că nu poţi altfel să fii actor. Dacă nu-ţi analizezi personajul dacă nu-l diseci, ca să poţi să-l cunoşti, nu îl poţi interpreta. Mi-am analizat toată viaţa mea în teatru.
Teatrul a fost calea care m-a dus să cunosc ce înseamnă dragostea. Deoarece, contrar tuturor tulburărilor care sunt în jur, în noi, dragostea este. Dragostea există, dar o confundăm cu o relaţie mai serioasă, cu sexul sau cu ambele. Dragostea este asta, plus. De fiecare dată, plus. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că măcar teatrul a fost calea care m-a dus să cunosc dragostea. De asta am şi reuşit să fac paşii ăştia înapoi, ca să pot să văd puzzle-ul în totalitate. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot să iert mult mai uşor, pot să trec peste lucrurile urâte – pentru ceea ce s-a întâmplat acum, în vară, am stat şi am analizat. Nu vreau să vorbesc despre Mădălin (n.red.- fiul său), pentru că vorbeşte el, despre el. Ştii că de fapt noi vorbim despre noi. Nu trebuie să vorbească cineva. Noi, faptele noastre. Noi ne cunoaştem pe noi şi din ceea ce simţim, dar asta numai noi ştim. Noi şi Dumnezeu.
– Cum v-a afectat ceea ce s-a întâmplat, în vară, în TAM?
– M-a afectat. Chiar dacă nu era vorba neapărat despre Mădălin. Când ştiu şi când văd câte poate să facă un om, dezinteresat. Ştii Maricela, iubirea asta nu înseamnă că faci lucruri pentru tine, ci că faci pentru ceilalţi. Că dacă ar fi să faci pentru tine, ea ar muri odată cu tine, ori ea trebuie să rămână. Şi rămâne. De aia există acea împărtăşire a iubirii.
– Dar câteodată iubirea este neînţeleasă sau interpretată greşit…
– Păi sigur. Nu este cunoscută de către celălalt. Şi atunci noi trebuie să avem şi metode. Când spunem că iubim, trebuie să deţinem şi metodele prin care îl aducem pe celălalt spre noi, spre iubire de fapt, nu spre noi, neapărat. Trebuie să avem metodele, uneltele adecvate, nu numai bâtă şi bici.
– Având în vedere contextul în care ne aflăm în momentul de faţă, de vreo câţiva ani, tindem să ne protejăm, să formăm o „bulă” şi să nu avem încredere „din oficiu”. Avem nevoie de timp pentru a cunoaşte realele intenţii ale celuilalt…
– De aia am ajuns în conjunctura asta de tristeţe, de melancolie parcă nesfârşită. Hai să spunem că omul nu mai ştie cum e iubirea, dar respectul, dar instituţia asta a respectului de ce să nu o ştim? Ea este la îndemâna noastră. Acum, când unii dintre noi, ăştia de o anumită vârstă, vorbesc despre valori, principii, parcă suntem ciumaţi. Aşa se adaugă tristeţe peste tristeţe. Eu sunt, totuşi, o optimistă, pentru că am aşteptări şi nădejdi.
– Ne-aţi povestit despre greutăţile din teatru, tristeţi, neîncredere, dar care au fost cele mai frumoase momente de care aţi avut parte de-a lungul acestor ani?
– Au fost multe, că dacă nu ar fi fost multe momente frumoase, nu aş fi ajuns să le văd pe cele urâte. Prin contrast înţelegem şi vedem lucrurile. Numai când e lumină vedem întunericul, cam aşa este. În primul rând că am jucat cu o dăruire totală şi rolurile mi s-au oferit. Eu nu ştiu dacă am cerut roluri, am jucat ce mi s-a cerut. Meseria asta, meşteşugul ăsta al nostru este ofertant, dar trebuie să simţi că vrei să dăruieşti. Mai e un paradox la noi, actorii, să nu mă exclud (zâmbeşte): noi ar trebui să fim maeştri ai relaţiilor, pentru că noi, pe baza relaţiilor construim personajele respective. Stabilim relaţii cu textul, cu regizorul, cu colegul, cu spectatorii. Şi totuşi, noi între noi nu ştim să stabilim relaţii. Nu e trist? Şi atunci nu sunt nişte măşti pe care le purtăm? Ar trebui să ni le dăm pe toate jos ca să ne putem vedea cine suntem. Ne place să ne lăudăm între noi, să fiu „eu cel mai bun”.
– Credeţi că asta este o caracteristică a tinerilor actori?
– În general, da.
– Şi de ce credeţi că simt nevoia să se laude?
– Pentru că mulţi dintre ei sunt buni. Se zice dă-i putere omului şi atunci îl vezi dacă mai este om sau nu. E mare lucru vanitatea asta; uităm de noi din cauza ei. Şi eu am făcut parte din acest grup, nu mă exclud.
– Să înţeleg că aceasta este o etapă?
– Ce bine ar fi să fie numai o etapă! Poate că nu am vrut să confund actoria cu privatul. Dacă nu te ”îmbolnăveşti” de meseria asta, parcă nu poţi să o faci bine. Eu, spre sfârşitul carierei mi-am văzut ”boala” asta. Când eşti acolo, în vulcan, nu-ţi dai seama. De aceea mă simt împlinită, din punctul ăsta de vedere. Am făcut diferite personaje; tot ce mi-am dorit, cred, şi fără să-mi doresc, neapărat. Am fost şi apreciată, am fost şi hulită şi invidiată, cum este un om în viaţa lui. Aşa şi trebuie. Este foarte bine când ajungi să te cunoşti. Trebuie să te cunoşti. E aşa de trist când ajung să vadă alţii defectele tale şi tu să nu ţi le vezi. Doamne, ce trist e! Ce trist e! Şi le văd, dar mai bine nu le-aş mai vedea. Pe ale mele e bine că le văd pentru că mi le pot corecta, dar pe ale altora… Ştii care e cea mai mare tristeţe? Oricât le-ai spune nu şi le corectează.
– Care a fost cea mai frumoasă perioadă din TAM, pentru dumneavoastră?
– Cea mai frumoasă perioadă în teatru a fost când era director Radu Macrinici. Sigur că şi el avea destule de corectat, ca şi noi, de altfel, dar noi aveam pretenţii de la el, pentru că el era conducătorul instituţiei. Pe atunci eram lider de sindicat şi eram o revoltată; lucrurile trebuiau să iasă perfecte, dacă se putea. Multe mi le reproşez, încerc să mi le corectez pe cele care le-am făcut greşit, pentru că am regrete, am reproşuri. Eu nu pot să spun că nu aş corecta nimic şi că aş lua-o de la capăt la fel. Nu! Aş corecta foarte multe la mine. Trebuie să ne mulţumim cu aplauzele şi cu florile şi pupicii. Ar trebui să avem demnitate, nu orgoliu. Şi asta am constatat-o tot spre sfârşitul carierei. Este diferenţă între a avea demnitate şi a avea orgoliu. Orgoliul are aroganţă, vanitate, ori demnitatea are lumină. Dacă nu ajungem măcar la o anumită vârstă să avem lucrul ăsta, am făcut degeaba meseria asta. De aceea, teatrul a fost calea care m-a condus şi îi mulţumesc lui Dumnezeu! M-aş fi gândit că pot să fac ziaristică; la asta mă gândeam eu. Jurist, ceva în drept. Dar nu, eu asta a trebuit să fiu pentru că mi-a acordat şi o libertate în acţiune, în gândire.
– Deci, nu vă pare rău că aţi urmat acest curs al vieții?
– Sigur că nu îmi pare rău. Cum să-mi pară rău? Calea asta m-a adus să înţeleg ce înseamnă de fapt dragostea.
– Dacă aţi avea posibilitatea să alegeţi din nou, ipotetic vorbind, aţi mai alege actoria?
– Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aş mai fi eu, ar fi altă fiinţă. Aş fiinţa altfel pe Pământ, dacă aş lua-o de la capăt. Cum să fac aceleaşi lucruri?
– Care sunt proiectele de suflet pe care le-aţi făcut în această perioadă?
– Am făcut nişte spectacole pentru copii. Am avut o trupă particulară pentru copii. Mi-au plăcut foarte mult spectacolele pentru copii. Eu nu am avut, cum să le numesc, ifose intelectuale: eu nu joc acolo, eu nu la copii, eu nu babe, eu nu urâte. Ştii cât de mâhnită sunt când văd colegi, colege care trebuie să joace frumoşi sau frumoase, neapărat? Şi când joacă urâţi sau urâte, trebuie să fie frumoşi. Ne punem măşti. Să nu-ţi imaginezi că nu am spus lucrurile astea colegilor cu care mi-am permis. N-am o problemă numai cu cei tineri. Asta am făcut cu trupa mea particulară. Am fost printre primele trupe particulare care am mers în Braşov.
– Câţi ani a ţinut această trupă?
– A ţinut. Cu Mădălin am început acest proiect. Eu făceam texte, ne corectam unul pe celălalt, făceam costume, jucam, regizam, făceam organizare. Eu nu am avut niciun fel de teamă de a lucra cu publicul. Am luat contact direct cu oamenii. Tare drag îmi era. Cred că vreo cinci ani am făcut lucrul ăsta. Eu sunt scorpion şi îmi place ca atunci când pornesc la un drum să-l fac bine pentru că ştiu că aia trebuie să fac. Plus că eu sunt parolistă, punctuală, îmi place să îmi respect cuvântul. Şi nu e o laudă; aşa trebuie să fie, aşa trebuie să fim toţi, nu este o aroganţă. Ne-am înţelege mult mai bine dacă am fi aşa. Din acest motiv, nu mă ”asortez” cu toţi din jur.
– Vorbiți-ne despre unul dintre personajele pe care l-aţi interpretat cu drag! . .
– ”Zoe”, din „O scrisoare pierdută”. A fost o piesă cu cerere, dar au plecat din colegi – regizorul care a făcut spectacolul ăsta a trebuit să intre el în locul unui actor care a plecat. Pe urmă a plecat şi el şi gata, spectacolul a murit. A fost un spectacol care a avut mare priză la public.
– Ce puteţi să ne spuneţi despre pasiunile dumneavoastră?
– Ce pasiuni am? O pasiune a fost cititul, pe care cred că i-am insuflat-o şi lui Madi (nr- Mădălin, fiul său). Termenul de pasiuni trebuie redefinit. Nu ştiu unde ne duc şi pasiunile astea ale noastre. Cred că ar trebui să căutăm înţelepciune, cum să ajung acolo. Pasiunea mea cea mai mare a fost teatrul, nu dragostea, dar pasiunea cea mai mare. Nu am ştiut că nu e dragoste. Mai am nişte îndeletniciri manufacturale. Îmi place desenul, îmi place să fac fel de fel de lucruri. Am fost o îndrăgostită de poezie. Acum nu mai sunt, nu-mi mai place poezia. Lucru pe care cei din jur nu-l înţeleg. Probabil că realitatea m-a făcut să îmi schimb gusturile.
– Ce planuri aveţi de acum încolo, că tot aţi ieşit de un an la pensie?
– Acum, experimentez dragostea, sub toate formele. Nu cu sex şi altele. La asta s-a renunţat; asta e o latură a transformării mele. Mă bucur de tot ce am acumulat şi, ca un alchimist, transform totul ca să dau valoare anilor pe care i-am adunat şi anilor pe care îi mai am. Concepţii şi drumuri greşite pe care le alegem, cuvinte şi expresii greşite…am auzit asta cu: vârsta e un număr. Cum să fie vârsta un număr? Mi se pare aşa o prostie. Păi unde e valoarea? Noi trebuie să dăm valoare la vârstă, că dacă nu punem valoare, e un număr.
– Cum aţi ales actoria şi când v-aţi dat seama că vă place să jucaţi pe scenă?
– E o problemă de destin. Cred că ne-am ales reciproc. Mie îmi plăcea poezia, îmi plăcea să joc teatru din şcoală. Până să am carte de muncă în teatru, am jucat fără angajare.
– Nu v-a fost greu când aţi venit în Sfântu Gheorghe? Aţi lăsat un copil acasă, la Brăila şi aţi pus bazele unei noi vieţi aici.
– Nimic nu este greu. Mai aud expresii că actorul stă noaptea. Şi ce dacă stă? E o plăcere. Când faci o cu plăcere lucrurile te bucuri. Cum să nu stai dacă vrei să-ţi iasă, vrei să transmiţi ceva celui care te ascultă şi te vede. O mare împlinire a mea este Mădălin. Nici nu am ştiut că o să ajung să învăţ de la el, multe. Am crezut că noi îi învăţăm, dar probabil că îi învăţăm când sunt ei mai mici. Eu am învăţat odată cu el, pentru că eram şi tânără când l-am avut. Mădălin a fost un matur de mic. Noi ne-am înţeles foarte bine. Am şi spus lucrul acesta de nenumărate ori. Le doresc tuturor un copil cu l-am avut eu pe Madi, când era copil. Cu el m-am înţeles ca şi cu un matur. Nu a avut aiureli de adolescent, în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, comportamentul, de nimic de genul ăsta. Dar Madi se prezintă el singur prin ceea ce este şi prin faptele lui, pentru că ar spune toţi că sunt subiectivă, ca orice mamă.
– Ce sfat le-aţi da tinerilor actori sau celor care vor să se apuce de actorie?
– Eu să dau sfaturi? Dar cine îţi ascultă sfaturile? Celor care vor să se apuce de actorie: să se apuce de actorie (râde). Dacă nu simţi în tine ceva, nu are niciun rost. Nu te vei transforma niciodată într-un fluture. Putem să facem tehnic, putem să fim şi maeştri pe scenă, tehnic, şi să nu transmiţi nimic în sală. Noi trebuie să avem emoţie. Am fost cam tristă în dimineaţa asta, aşa-i? Eu sunt totuşi o optimistă. Ştii cum sunt acum? Ştii omida care crede că, gata, a ajuns la maturitate şi de fapt se transformă într-un fluture? Cam aşa…
Maricela Dan
