DOVEZI ISTORICE
„În Secuime acolo sunt satele secuilor între care sunt, semănate rar, şi ale noastre”. N. Iorga.
Secuii, la data când au pătruns şi au fost aşezaţi în Transilvania, în „Terra Siculorum”, au aflat aici populaţie românească. Realitatea aceasta o confirm, pe lângă dovezile antropogeografice toponimice şi etnice, şi mărturiile istorice şi documentare. Puţinele documente din secolele XIV şi XV referitoare la românii din secuime îi înfăţişează – alături de secuii alcătuind şi ei paza hotarelor. Minoritul Paulinus de Veneţia (+ 1334), afirmă, în cronica lui, că apărarea frontaliilor răsăritene ale Transilvaniei, alcătuia un vechi obicei al românilor din aceste părţi. Tot el afirmă că la 1231, românii şi secuii au închis trecătorile pentru a opri năvala tătarilor dinspre Răsăritul Carpaţilor.
Românii din localitatea Vásárhey sunt amintiţi între anii 1367-75 aparţinând castelului Balvanus. Ei erau datori să ajute cetatea prin limba lor, transportînd lemnele necesare întreţinerii fortificaţiilor ei în bună stare.
Vechimea elementului românesc din secuime în secolul al XIV-lea o arată, între altele, şi un document despre care vorbeşte A. Theiner în „Monumenta Vaticana”, referitor la însemnarea zeciuielilor papale. Actul menţionează veniturile ponfiticale adunate din zeciuielile bisericilor parohiale, care poartă o mulţime de numiri româneşti, ca de exemplu: Bucur, Corund, Cărand şi Pedre Gig, Tarha, Farschad, Daia, Dobar, Villa Carasum-Crăciun, Patac, Soimuş, Sacu ş.a.
În secolul al XIV-lea, se face pomenire tot mai des în ţinutul secuilor despre aşa-numiţii „iobagi băştinaşi” (ősi iobagy), care nu erau decât ţăranii români. Satele populate cu astfel de iobagi erau româneşti şi nicidecum secuieşti, întrucât secuii au fost totdeauna oameni liberi.
Instituţia cnezală apare şi în aceste părţi, estice şi sud-estice ale Transilvaniei. Satele româneşti aveau în fruntea lor astfel de conducători de care asculta întreaga populaţie. Rolul lor era să-i încaseze dările şi să împartă dreptatea între români. Forma aceasta de organizaţie, ca şi viaţa sătească românească, e menţionată în acte la începutul secolului al XV-lea, însă ea a existat din timpuri mult mai vechi.
Dovada trecutului ei o confirmă un act de la 1426. Regele Sigismund, la această dată dăruieşte românilor din satul Breţcu „Villa Valahalis în Beresc”- mai multe privilegii. Populaţia satului trăia sub ascultarea cnezilor români, Ioan şi Radu, ajutaţi la îndeplinirea slujbei şi de câţiva secui fruntaşi, cu care, împreună, judecau neînţelegerile şi conflictele ivite între locuitori. Românii satului, împreună cu cnezii alcătuiau o garnizoană permanentă aşezată pe lângă pasul Oituzului, având misiunea să apere hotarele şi să întreprindă diferite explorări în ţinuturile Moldovei, după cum le-a fost obiceiul lor şi „până aici”. În schimb, regele le păstra şi pe mai departe favorul de a fi judecaţi de către cnezii lor, acordându-le, între altele, îngăduinţe, şi libera trecere din Transilvania în Moldova.
Istoricul Fejér, în colecţia lui de documente referitoare la Ungaria şi Transilvania, afirmă că românii din Breţcu sunt „un mic popor aşezat în partea ameninţată a Transilvaniei”, unde „constituiau încă din vechime o garnizoană permanentă a pasului Oituzului”.
ROMÂNII DIN SECUIME, ÎN SECOLELE XV-XIX
Odată cu începutul secolului al XVIII-lea, izvoarele istorice documentare statistice şi entice referiror la românii din Secuime, devin din ce în ce mai numeroase. Materialul este cu atât mai valoros, întrucât el se găseşte în studiile lucrările şi materialul documentar publicat de autori unguri, germani, saşi şi secui din Transilvania şi Ungaria, cât şi în recensămintele de populaţie înfăptuite de statul maghiar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX şi până la 1910.
Statistica populaţiei din Transilvania, din anii 1760-1762
Românii sunt semnalaţi în toate satele secuimii pe care Bulla Cristifideles Graeci le-a cedat episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorog. Diferitele recensăminte de populaţie din secolul XVIII îi arată pe români ca fiind deosebiţi de secui, atât sub raportul politic, cât şi religios. Date preţioase asupra trecutului românilor din scaunele secuieşti sunt cuprinse în statistica populaţiei din Transilvania, executată de către N. Adolf Baron Buccowx între anii 1760-1762, împreună cu Baronul L.B. de Mőringer şi Baronul Fr. L. Dietrich. Statistica arată numărul preoţilor uniţi şi neuniţi, apoi dă cifra numerică a familiilor greco-catolice şi greco-ortodoxe din fiecare localitate menţionând şi faptul, dacă aceşti credincioşi, au ori nu biserică proprie. Datele pentru parohiile şi filiile care au fost cedate la 1912 episcopiei de Hajdu-Dorog arată numărul preoților Greco-catolici, numărul familiilor greco-catolice și ortodoxe, numărul sufletelor greco-catolice și ortodoxe și dacă există sau nu biserică greco-catolică.
Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare și corectură – Carmen Georgiana Baraboi și Ana Alina Ciorici Costache
