ORGANIZAREA POLITIC ŞI ADMINISTRATIV A SECUILOR
Secuii, odată cu aşezarea lor în Transilvania, au avut o organizaţie politică, administrativă, socială şi militară deosebită de aceea a maghiarilor, organizaţie pe care şi-au păstrat-o în parte până târziu în secolul al XIX-lea, după alipirea Transilvaniei cu Ungaria (1868). Secuimea a format totdeauna, chiar şi în cadrele Transilvaniei, un corpus separatum şi o naţiune secuiască, o naţiune cu totul independentă de celelalte naţiuni ale ţării „natio siculica”- așa cum o numesc vechile documente latineşti. Ea îşi avea „constituţia proprie”, dieta naţională proprie, organele administrative şi judecătoreşti proprii şi cod civil propriu, cum şi le aveau celelalte naţiuni ale Transilvaniei, cu care naţiunea secuiască se găsea începând cu anul 1437 într-o alianţă statornică, numită „unio trium nationum” alianţă încheiată pentru apărarea împreună a drepturilor şi privilegiilor fiecăreia dintre ele.
Secuii, abia după retragerea din Transilvania reuşesc să pătrundă din bazinul râului Niraj, până la Izvoarele Mureşului şi de la cursul superior al Târnavelor, până la Oituz şi Bicaz, dând întregului ţinut denumirea de ţara secuilor -„Terra Siculorum”.
Nevoile vieţii apropie din ce în ce mai mult pe coloniştii secui de elementul băştinaş românesc al acestui ţinut. Secuii, trăind împreună cu românii vor împrumuta de la aceştia, în cursul veacurilor, o serie de instituţii şi viaţă publică ca şi multe noţiuni luate şi întrebuinţate pentru îndeletnicirile agricole şi pastorale, de la populaţia românească.
Numărul scaunelor secuieşti „sedes” a variat până la anul 1563, când au fost concentrate în cinci scaune:
1) Udvarhely (Odorhei, cu filialele Kerestur) Cristur şi Bardotz.
2) Haromszek (Trei Scaune) alcătuit din Trei Scaune: Szepeşy Kezdi, Orbay, la care s-a adăugat şi scaunul Miklosvár (Micloşoara).
3) Cik (Ciuc), cu Gyergyo (Ghiurgeu) şi Kason (Caşin).
4) Marosvásarhely Odorhei-Târgu Mureş.
5) Aranyos (Arieşului).
Cele cinci scaune secuieşti s-au menţinut până târziu în secolul al XIX-lea, când prin legea ungurească de la 1877 au ajuns comitate.
Înainte de cristalizarea organizării scăunale, în secolul al XIV-lea, unităţile politico-administrative din părţile sud-estice se numeau teritorii, ţinuturi, districte. Astfel, în diploma andreiană se vorbeşte despre pământul Sepsi – teritoriul viitorului scaun Sepsi, acelaşi teritoriu, într-un document din 1334, se numeşte district nume ce se va păstra până la 1349. Nici celelalte unităţi politico-administrative secuieşti nu sunt numite scaune, dar instituţia se subînţelege. Acestea sunt menţionate rând pe rând. La 1240, este pomenită obştea secuilor din Telegd şi Legea secuilor din Telegd, la 1272 şi 1311 se vorbeşte despre obştea secuilor din Chiezd, la 1291 sunt pomeniţi secuii din Arieş şi obştea secuilor statorniciţi pe pământul Arieş. La 1324, secuii din Ciuc şi mai marele obştii din Ciuc, şi tot în acel an, obştea secuilor din Sepsi. De abia la începutul secolului al XV-lea sunt pomenite acele două scaune secuieşti: Mureş – la 1408-1410 şi Orbai – la 1419. Scaunul principal a fost al Telegdului, devenit al Odorheiului, pomenit şi în documente cu numele de scaun, în 1448.
În fruntea fiecărui scaun secuiesc era un jude al locului şi un jude regesc. Cel dintâi, judele locului, sau judele scăunal, era reprezentantul populaţiei locale ales de împuterniciţii acesteia. Judele scăunal avea atribuţiuni judecătoreşti, anume de a prezida scaunul de judecată format din reprezentanţii obştii scăunale propriu-zise, de obicei 12 juraţi sau asesori, asemenea scaunelor de judecată româneşti formate din 12 membri: cnezi, preoţi, şi oameni de rând.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la secui este pomenit, alături de judele scăunal sau al locului şi judele regesc, numit de rege reprezentând interesele acestuia. În această calitate, judele regesc avea atribuţiuni superioare judelui scăunal. La secui era chiar locţiitorul comitetului secuiesc, cu atribuţiuni de control şi supraveghere a activităţii celorlalţi dregători scăunali: lua jurământul judelui scăunal şi avea chiar dreptul de a-l pedepsi nu numai pe acesta, ci şi pe căpitanul scaunului, în caz de nerespectare a legii nescrise. Faţă de puterea şi atribuţiunile judelui regesc, autoritatea şi prerogativele judelui scăunal scad mereu. Acesta devine, cu timpul, un simplu vicejude al celui regesc.
Pe lângă aceşti diregători, între diregătorii mai importanţi ai scaunelor secuieşti era căpitanul, atestat mai întâi documentar, în 1324 în scaunul Ciuc. Era comandantul oştilor dintr-un scaun oarecare şi, totodată, cel mai însemnat diregător administrativ şi judiciar din scaunul respectiv. Când prezida scaunul de judecată, căpitanul era asistat de judele scăunal şi de cel regesc, împreună cu 24 asesori juraţi. În această postură şi calitate, situaţia căpitanului era superioară celui de simplu comandant de oaste, chiar şi titlul indică această schimbare calitativă: capitaneus major exercitus capitalis judex belliductor et judex.
Diregătorul cel mai important la secui era comitele, ca reprezentant al autorităţii centrale, comes siculorum. Aceşti înalţi diregători erau numiţi de rege dintre oamenii săi cei mai de credinţă. De multe ori, dregătoria de comite ale secuilor era ocupată de însuşi voievodul Transilvaniei. Cei dintâi dintre voievozii Transilvaniei care au cucerit dregătoria de comite a fost puternicul Toma de Szecseny, iar cel dintâi voievod care deţine şi demnitatea de comite al secuilor a fost Iancu de Hundeoara. Comiţii secuilor aveau atribuţiuni importante şi multiple politice militare, administrative, judiciare, în calitate de cei mai înalţi dregători administrativi. Dregătorii scăunali şi cei suprascăunali erau ajutaţi în conducerea scaunelor de o adunare obştească scăunală sau teritorială. La aceste adunări participau reprezentanţii tuturor locuitorilor unui scaun oarecare, sau ai tuturor scaunelor, atât ai oamenilor de rând, ai ţăranilor liberi, cât şi ai păturilor superioare. Pe măsura diferenţierii scăunale tot mai accentuate, reprezentanţii oamenilor de rând au fost eliminaţi din aceste adunări transformându-se acestea tot mai mult în instituţii cu caracter de clasă.
Care este originea acestei organizaţii scăunale secuieşti şi săseşti? Nu se cunoaşte nicio dispoziţie a puterii centrale prin care s-ar fi constituit asemenea instituţii în teritoriul de aşezare a secuilor şi de colonizare a saşilor, nu se cunoaşte nici măcar amintirea scrisă sau orală a vreunei dispoziţii asemănătoare. Cercetătorii acestei probleme, căutând anume vreo legătură cauzală între organizarea scăunală a secuilor şi a saşilor n-au găsit nicio legătură de acest fel, deoarece asemenea legături nu pot fi aduse doar din numele instituţiilor: scaun-sedes, care semnifică înainte de toate atribuţiunile principale ale scaunului, cele judecătoreşti, scaun de judecată. Cercetătorii problemei n-au găsit vreo urmă de organizaţie scăunală în teritoriile de origine ale coloniştilor germani şi nici în Panonia, de-au fost aduşi sau au venit secuii, după cum n-au găsit asemenea urmă nici la popoarele germanice, şi nici la unguri sau înaintaşii secuilor.
În această situaţie, este firesc ca gândul istoricilor să se fi îndreptat spre instituţiuni similare care au putut fi găsite de secui şi de saşi în momentul aşezării acestora în teritoriile de aşezare şi colonizare. Asemenea instituţii, asemenea scaune de judecată erau proprii poporului român în frunte cu juri-judices (o moştenire a romanităţii) şi cnezi – kenezii – (un împrumut de la slavi). După organizarea scăunală a populaţiei băştinaşe a putut fi copiată organizarea scăunală a secuilor şi saşilor. Instituţiile politice, administrative secuieşti şi săseşti au fost adăugate împrumuturilor din scaunele de judecată româneşti unele elemente noi specifice modului de judecată şi de viaţă al acestor populaţii, rezultând astfel anumite particularităţi deosebitoare, suprapuse peste fondul comun băştinaş.
Aşezaţi la graniţa răsăriteană a Ungariei, expuşi mai mult invaziilor duşmane, secuii au avut în tot timpul istoriei lor, un rol de grăniceri, care a fost şi rostul aşezării lor aici şi a situaţiei privilegiate pe care au avut-o. Obligaţiile lor militare au fost stabilite amănunţit din partea regilor. Pe secui, la început îi găsim diferenţiaţi în trei clase: fruntaşi, poporul de rând şi cavaleri. Clasa fruntaşilor era alcătuită din aceia care aveau trei delniţi de pământ, cavalerii erau aceia care dispuneau de atâta avere, încât erau în stare să cumpere un cal pentru război, iar clasa a treia o formau săracii numiţi „puşcaşi”, iar mai târziu, dorobanţi.
Multe neînţelegeri care se vor ivi cu timpul între aceste trei clase vor da naştere la o alta, aceea a săracilor legaţi de pământ nevoiţi să locuiască pe moşia celor bogaţi. Membrii acestei clase se deosebesc de iobagi întrucât aveau libertatea personală şi se puteau muta liberi de pe o moşie pe alta.
Secuii, în întâile vremuri ale colonizării lor, erau scutiţi de dări. Mai târziu, au început să plătească darea aşa numită „însemnarea boilor (signatura boum). Acesta era un tribut benevol ce se dădea cu prilejul încoronării sau căsătoriei regelui, precum şi la naşterea celui dintâi principe. Cu vremea, acest tribut s-a schimbat în un impozit obişnuit. Secuii, conform dispoziţiilor regelui Vladislav II, din 13 iulie 1499 – care, însă, numai codifică unele dispoziţii mai vechi – aveau următoarele atribuţii militare: la război aveau îndatorirea să meargă în fruntea armatelor regale, când acestea porneau la atac, iar la întoarcere, să meargă în urma ei. Secuii formau o armată specială care era condusă de comandantul lor, iar comunităţile scaunelor, de către comandanţii acestora.
Ultimele resturi ale vechii autonomii secuieşti, ale vechilor drepturi şi privilegii au fost nimicite de către guvernele ungureşti după ce Transilvania s-a unit la 1867 cu Ungaria. Organizaţia lor seculară administrativă şi judecătorească a fost desfiinţată, autorităţile centrale au fost transferate la Budapesta, de unde li se trimitea partea cea mai mare a funcţionarilor, pe care nu-i mai alegeau ei. Dieta Transilvaniei, în care naţiunea secuiască a avut totdeauna un rol hotărâtor a fost şi ea desfiinţată. Astfel, „natio siculica” a încetat a mai exista ca atare, legea nr. 44 din anul 1868 recunoscând în Ungaria o singură naţiune, „naţiunea maghiară”.
VECHIMEA ROMANILOR DIN SECUIME
DOVEZI TOPONIMICE, ONOMASTICE ȘI ETNOGRAFICE
Istoricii şi etnografii unguri care s-au ocupat şi studiat trecutul ţinutului şi evoluţia populaţiei din secuime, au încercat să dovedească faptul că un număr însemnat de sate din această regiune au fost populate în secolul al XIII-lea, fie de pecenegi fie de ruşi. Aceste populaţii au fost foarte puţin numeroase, căci altfel s-ar fi păstrat până astăzi. Secuii, la data colonizării lor în aceste părţi, au ocupat îndeosebi zonele de lunci şi regiunile mai joase din preajma apelor, unde pământul era mai bun, pe când zonele marginale ale ţinutului, precum şi întinsele posesiuni ale Coroanei le ocupa pe atunci un însemnat procent de populaţie românească. Dovada acestei realităţi istorice este, între altele şi toponimia, onomastica şi etnografia regiunii secuieşti.
Numiri toponimice aflate în ţinutul secuilor sunt, într-o mare măsură, de origine românească sau româno-slavă. Vârfurile cele mai înalte de munţi şi multe din dealurile aflătoare în bazinul Giurgeului sunt româneşti, ca de pildă: Harghita (Arghita), Bucksin (Bucin), Putna, Szaka (Saca), Csugus (Ciuguş), Geinuse (Găinuşa), Punga Dregus (Drăguş), Roman (Roman), Megura (Măgura), Batrina (Bătrâna) şi altele, toate din munţii ce se găsesc la apusul Giurgeului. Apoi şi: Katalina (Cătălina), Plepiş (Plopiş), Szendel (Sandul), Karmatura (Cîrmătura), Feţele Putnei, (Lok), Loc, Vadul, Făgeţel şi altele aflătoare în grupul acestor munţi.
Numirile crestelor celor mai însemnate din munţii Bodocului, în preajma cărora nu se mai află astăzi nici urmă de element românesc, încă sînt de origine românească, ca de exemplu: Ciomagul, Titelu, Moara Mare, Vârful Bordei, Gogan, Vârtej ş.a.
Numirile din estul ţinutului secuilor şi mai ales din Carpaţii Orientali, aproape toate au origine românească, dovadă incontestabilă că elementul românesc care a fost lipit de munte a vieţuit aici nu numai mult înainte, ci şi după colonizarea secuilor.
Atunci când aceştia s-au aşezat în bazinele joase, populaţia românească s-a retras înspre munte, din care pricină în depresiunile ţinutului secuiesc, numirile româneşti se găsesc rare, pe când în zonele muntoase sunt din ce în ce mai multe.
Numirile de ape sunt, de asemenea, în bună parte, româno-slave. Aşa, de pildă: Oltul, Mureşul, Târnava, Putna, Bistricioara, toate au fost primite de români de la slavi. Dar avem şi numiri curat româneşti în astfel de regiuni, unde azi sunt în majoritate sau peste tot numai secui, ca de pildă: Alba-Mică, Părul, Sîncele, Găini, Foiu, Rîrscu, Galata, Gemenii, Goran, Letea Mare, Letea Mică, Sec, Bodeni, Raţa şi altele, toate întâlnite pe ambii versanți ai Harghitei şi munţii Bodocului.
Nume de persoane: se găsesc răspândite în toate satele secuimii, alcătuind una din cele mai puternice dovezi ale vechimii românilor aici, care ulterior s-au secuizat în cursul veacurilor.
În secuime se întâlnesc cuvinte de primă necessitate, adoptate de secui din graiul românesc. Multe din ele au fost împrumutate şi de români din limba slavă, limbă care până la venirea secuilor în Transilvania a fost asimilată de elementul românesc. Astfel sunt cuvintele: bărbat, fărtat, batjocură, colindă, afină, aer, cenuşe, ardei, cer, linte, amestec, descîntec, berbece, baraboi, crăciun, păgîn şi altele.
Secuii, prin români au împrumutat din graiul traco-dac sau de la slavi, cuvintele: bucin, făină, brazdă, hotar, livadă, crintă, grindă, grindei, iesle, brînză, gherghină, lobodă, muşcată, mărar, borş, bujor, buboi, bai, bălan, borangic, greblă, ciupercă, ciocan şi altele.
În legătură cu numirile toponimice şi onomastice din ţinutul secuimii – adăugând şi cele etnografice – Nicolae Iorga scrie:
„Dacă străbate cineva secuimea, constată tot felul de tipuri amestecate, către Carpaţi sunt oameni mărunţi, cu faţa pătrată, asemănător cu finezii de la Marea Baltică, deşi originea lor este alta. Iar în partea dinspre Ţara Bârsei sunt oameni înalţi, voinici, blonzi, care nu se deosebesc întru nimic de tipul săsesc. În sfârşit, o mare parte din locuitorii de acolo au toate trăsăturile populaţiei româneşti şi arată astfel originea lor adevărată… Secuii au în vocabularul lor, cum este cazul şi la saşi, o mulţime de elemente care sunt întru totul asemănătoare cu acelea care se întâlnesc la ţăranii români şi acestea în aşa mare măsură, încât trebuie să fie un cunoscător de la faţa locului ca să poată face deosebire între acestea trei elemente ale populaţiei ardeleneşti.
Secuii au în ce priveşte elementele casei, în ce priveşte rostul curţii, în ce priveşte planul de a o împrejmui, cu toate elementele unei arte care nu are de-a face cu zambila caracteristică ungurească, ci cu vechiul sistem de împodobire tracic, constând din elemente geometrice, o continuitate cu ai noştri, care nu se pot explica decât prin aceea că ei, secuii, ca şi saşii, s-au aşezat într-o regiune în care condiţiile de climă au impus acelaşi fel de locuinţă şi de îmbrăcăminte.
Mai departe, în poveştile, legendele şi superstiţiile lor – secuilor- cred că n-ar fi greu să se constate acelaşi aport etnic ca şi aceea ce posedă în acest domeniu românii. Nu numai că este vorba de un împrumut foarte vechi, dar se adaugă şi altele mai noi… întâlnim datinele, colindele noastre cu părţi în româneşte, de câte ori acela care vorbeşte sub fereastra caselor luminate de Ajunul Crăciunului este un „Moş sau un cioban”.
Răspândirea extraordinar de întinsă a numirilor româneşti în toate satele din ţinutul secuilor, este dovadă de marele număr de români care s-au secuizat ulterior în acest ţinut. Mai aflăm şi azi comune numeroase în ţinutul secuilor în care mai bine de jumătate din numărul locuitorilor, – astăzi secui- au încă nume româneşti, cum este prin comunele risipite prin toată regiunea, dovadă numărul însemnat al românilor din trecut şi deznaţionalizarea lor etnică, până în timpurile noastre.
Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare și corectură – Carmen Georgiana Baraboi și Ana Alina Costache Ciorici
