Personalitate culturală de excepţie, cărturar în spiritul sfârşitului secolului al XVIII-lea european, Samuil Micu a fost istoric, filolog, traducător. Om al „luminilor”, înglobează în personalitatea sa toate sentimentele şi idealurile ce definesc Şcoala Ardeleană, conform „Dicţionarului scriitorilor români” (Bucureşti, Editura Albatros, 2001).
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae
Sursa foto: mnlr.ro
Originar din Sad (azi Sadu), regiunea Sibiu, Maniu Micu, ulterior Samuil Micu, s-a născut în septembrie 1745, fiind fiu de protopop şi nepotul episcopului greco-catolic Ioan Inochentie Micu, luptător pentru emanciparea românilor transilvăneni. În urma înnobilării episcopului Ioan Inochentie, fratele tatălui său, familia Micu a primit numele Klein (Clain) potrivit lucrării lui Al. Piru „Istoria literaturii române de la origini până la 1830″ (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977) şi „Dicţionarului general al literaturii române” (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005).
A învăţat mai întâi în satul natal, pe urmă la Blaj (studii gimnaziale), unde a fost călugărit sub numele Samuil. Bursier la Institutul Pazmany, a studiat filosofia şi teologia la Universitatea din Viena (1766-1772).
În 1772, a revenit la Blaj, unde a înfiinţat, împreună cu Ştefan Pop, clasa de filosofie la gimnaziu, Micu fiind aici primul profesor de etică şi aritmetică. În paralel, a inventariat bibliotecile din mai multe localităţi transilvănene, informându-se, dar şi răspândind învăţătură prin predicile sale.
Pleacă din nou la Viena ca „prefect de studii” la „Colegiul Sfânta Barbara” (1777-1783), perioadă în care începe să elaboreze primele lucrări.
În 1779 a debutat editorial cu o „Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin”, tipărită la Viena.
Reîntors la Blaj, între 1783-1804 s-a dedicat în întregime preocupărilor cărturăreşti.
În 1804 a reuşit să plece la Buda, unde fusese numit cenzor al cărţilor româneşti la Tipografia Universităţii. La Buda, în ziua de 13 mai 1806, închidea ochii, înainte de a-şi fi văzut tipărite operele pentru care ostenise o viaţă, se arată în „Istoria literaturii române de la origini până la 1830″ semnată de Al. Piru.
A fost un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene. Implicat prin întreaga sa activitate în mişcarea de emancipare naţională a românilor, a alcătuit argumentaţia istorică pentru susţinerea drepturilor revendicate în memoriul din 1791 intitulat „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte.
De la Micu a rămas un număr mare de lucrări, originale sau traduse. Cele mai multe dintre operele lui s-au conservat în manuscrise, puţine s-au tipărit complet în timpul vieţii sale. A scris în domenii diverse: teologie şi teologie morală, filosofie, filologie şi lexicografie, istorie.
Scrierile sale teologice numără peste 40 de titluri: opere originale – dizertaţiile în limba latină despre căsătorie şi despre posturi la greco-catolici; tălmăciri din Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, din Thomas a Kempis, Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Teodor Studitul, Ioan Damaschinul şi alţii. Însă cea mai importantă traducere este „Biblia, adecă Dumneazeiasca Scriptură a legii vechi şi a ceii noao”, apărută la Blaj, în 1795. Micu a tradus din nou „Biblia”, nu numai pentru că aceea de la Bucureşti, publicată cu peste un secol în urmă, era de mult epuizată, dar şi pentru că găsise în aceasta, după cum susţine într-o prefaţă, „o foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc”. Micu a simţit că limbajul traducătorilor „Bibliei de la Bucureşti” (1688) trebuia împrospătat şi că unele pasaje puteau fi clarificate.
Activitatea istorică a lui Micu a avut ca scop atât informarea străinilor, cât şi a conaţionalilor asupra adevărurilor despre originea şi fiinţa poporului român. Între 1800 şi 1806, a alcătuit marea sa operă, „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor” (patru volume, în manuscris). Scriind istoria tuturor românilor, Micu a avut în vedere demonstrarea tezelor fundamentale ale Şcolii Ardelene – originea, continuitatea şi unitatea poporului român, aducând şi argumente lingvistice, toponimice, etnografice, arată „Dicţionarul general al literaturii române” (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005).
Cultivarea limbii române, necesitatea promovării acesteia ca instrument de cultură, trecerea la scrierea cu caractere latine au fost abordate în lucrările sale. Activitatea lingvistică a lui Micu s-a manifestat prin scrieri precum „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, prima gramatică tipărită a limbii române, scoasă în colaborare cu Gh. Şincai la 1780. De asemenea, a iniţiat o mare lucrare lexicografică, concepută întâi ca un dicţionar român-latin (publicat postum, în 1944), însă extins ulterior la un „Dictionarium valachico-latino-germanico-hungaricum”, aşa cum apărea într-un prospect apărut în 1806 la Buda. Lucrarea, îmbunătăţită şi amplificată de mai mulţi cărturari – printre care Petru Maior, a fost nucleul „Lexiconului de la Buda” (1825).
AGERPRES
