Dinamica populaţiei Transilvaniei şi implicit a fostelor scaune secuieşti a fost influenţată de numeroşi factori economici, sociali şi politici care au imprimat un sens ascendent sau un recul, în funcţie de specificul fiecărei comunităţi.
Un prim proces care a influenţat hotărâtor structura etnică şi confesională a spaţiului de referinţă îl constituie procesul de deznaţionalizare şi asimilare a românilor care a avut loc în localitățile etnic mixte din zonă.
Deznaţionalizarea este un proces istoric care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie determinat de dezinteresul sau de lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţile şcolii, bisericii şi a altor instituţii ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin „paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony, din timpul regimului austro-ungar etc.) sau pe o cale violentă de purificare, din care nu lipsesc mijloacele teroriste (cazul extremei violenţe din timpul Dictatului de la Viena). (Ioan Lăcătușu, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita, Editura Universității „Petru Marior”, Târgu Mureș, 2008.)
Asimilarea, ca proces complex, este compus din numeroase faze succesive ce se suprapun unele altora, în timpul cărora are loc renunţarea la propria limbă şi adoptarea alteia în loc, ca un complicat mixaj şi o adaptare a codurilor culturale, caracteristicilor structurii sociale şi specificităţilor afective (Ibidem, p. 105).
Dizolvarea totală în organismele informale ale societăţii acceptate este precedată de etapa aculturalizării, preluarea limbii comunităţii acceptate, însuşirea codurilor culturale de bază, urmate de integrarea structurală şi socială, când în sistemele de relaţii publice mecanismele de integrare devin preponderente faţă de cele antagonice. Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs pe o îndelungată perioadă de timp în întreaga zonă a secuimii (Sandor Olah, Asimilarea românilor în Ţara Secuilor, în Altera, nr. 11/1999, p. 277).
În secolul al XIX-lea, fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat, în localităţiile din zona centrală a așa-zisului „ținut secuiesc”. Despre vechile comunităţi româneşti dispărute prin deznaţionalizare mai vorbesc doar urmele activităţii materiale şi vestigiile documentare. Aproape jumătate din comunităţile româneşti din judeţul Covasna au fost comunităţi mici, sub 200 de membri, iar în Harghita peste 75%, ceea ce a făcut ca acestea să fie foarte „vulnerabile” la procesul de maghiarizare desfăşurat atât pe cale „paşnică” şi legislativă, cât şi violentă (îndeosebi în anii 1848, 1867, 1914-1918, 1940-1944, în timpul experimentului stalinist al regiunii autonome maghiare, 1989-1990) (Mihai Racoviţan, Despre evoluţia secuizării românilor din Arcul Carpatic, în Angvstia, nr. 6, Editura Carpaților Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 2001, p. 21-32).
Dacă urmărim dispersia teritorială a localităţilor monoetnice româneşti şi a celor etnic mixte în care românii nu au fost asimilaţi, constatăm că toate acestea se află la poalele munţilor de curbură, începând de la Breţcu – Zăbala – Covasna – Zagon – Valea Mare – Depresiunea Întorsurii Buzăului – Mărcuş – Dobârlău – Băcel şi terminând cu zona Vâlcele – Araci – Hăghig – aflată în vecinătatea localităţilor româneşti din judeţul Braşov. Toate celelalte comunităţi rurale româneşti situate în interiorul judeţului au fost deznaţionalizate. Grăitoare este şi dispunerea spaţială în cadrul localităţilor etnic-mixte a cartierelor locuite de români, situate, de regulă, la marginea dinspre pădure a satului, împreună cu modestele lor biserici de lemn (Breţcu, Mărtănuş, Ojdula, Ghelinţa, Zăbala, Covasna, Păpăuţi, Zagon, Lisnău, Aita Medie, Belin, Vârghiş ş.a.). (Ioan Lăcătuşu, Habitat şi populaţie. Procese şi structuri demografice în judeţele Covasna şi Harghita, în Angvstia, nr. 4, Editura Carpații Răsăriteni Sf. Gheorghe, 1999, p 403-421).
Deznaţionalizarea românilor din fostele scaune secuieşti a fost influenţată şi de familiile etnic mixte, căsătoria mixtă a reprezentat şi în acest caz un instrument de alterare a purităţii etnice, de întrepătrundere şi contopire, până la dispariţia caracteristicilor culturale şi antropologice româneşti. (Lily Rain, Familia etnic mixtă. Judeţul Covasna, Editura Arcuş, Sf. Gheorghe, 2001, p. 77)
În spaţiul analizat, fenomenul de asimilare etnică, prin maghiarizare, a cuprins, deopotrivă, atât pe români, cât şi pe ţigani, evrei, armeni, germani ş.a. El a avut drept consecinţă pierderi etnice importante pentru aceste grupuri etnice, pierderi care au contribuit, în timp, la menţinerea unei majorităţi maghiare în zonă, percepută ca un „puternic bloc maghiar”.(Gheorghe Şişeştean, Pierderi etnice româneşti în Transilvania şi partium la începutul secolului al XX-lea, în Limes, anul II/1999, Zalău, p. 78)
Informații importante despre românii ortodocși și greco-catolici sunt cuprinse în conscripțiile confesionale și urbariale din anii: 1699, 1733, 1760, 1766 și 1805.
Din aceste conscripții și din alte documente laice și ecleziastice rezultă că în perioada sec. XVII-XIX, românii din fostele scaune/comitate Ciuc, Odorhei și Treiscaune, pe lângă statutul predominant de iobagi (până la Revoluția din 1848/1849), meseriași și crescători de animale etc. au fost și nobili, negustori, proprietari şi oficiali de stat (Anexa nr. 1).
Datele referitoare la românii din secuime în conscripţia din 1820 premergătoare Revoluţiei de la 1848, prezentate pe larg în lucrarea de față, sunt de o importanţă deosebită, prin marele număr de subiecţi cu nume indiscutabil româneşti, prezenţi ca factori de producţie determinanţi în economia feudală în descompunere şi criteriu de estimare a proporţiei prezenţei lor în Revoluţia de la 1848-1849.
În același timp, conscripția din 1820 este importantă și pentru faptul că ne oferă informații despre românii care ocupau funcții publice în comunitățile lor, după cum urmează: în Chichiș, menționează pe Sos Todor și Baba Gyorgy care erau jurații satului; în Belin, menționează pe Bokor Janos, judele satului; în Avrămești, menționează pe András Stán, judele satului; în Crăciunel, menționează pe Hoszman Miklos și Caşaş Radui, care erau jurații satului; în Merești, menționează pe Ola I. și Flora András, care erau jurații satului; în Tușnad, menționează pe Urszuly Istvan, Boga Joszef, care erau jurații satului; în Sânmartin, menționează pe Bogdany Ferenc, Nedelka Janos, Sorbany Istvan, care erau jurații satului; în Brețcu jurați ai satului erau: Juoan Popovits, Raduly Teakă, Gyorgy Teakă, Dumitru Csura, Opra Csura ș.a; în Dobârlău erau jurații din familiile Virag, Markui, Marin, Savuj, Bukur; în Dobolii de Jos, menționează pe Vasi Gyogy jude și jurați din familiile Neda, Algya, Roka, Nan, Bokor; în Întorsura Buzăului sunt menționați jurați din familiile Florea. Bularca, Munteanu, Timaru, Tohăneanu, Lungu, Aldea și Pop; în Valea Zălanului era jude Dragamer Mihally, iar jurați din familiile Dragamer, Maris, Szerbuj și Niko; în Poian era Ștefan Oprea, Francisc Bucur, Ioan Todor și Mihai Oprea; în satul Simeria (azi Sf. Gheorghe) sunt menționați Boier Gyorgy, Andreas Kurkuj, David Komsa, Johanes Thodor, Nikolaus Gyergyitye, Michael Sztan ș.a.; în Boroșneu Mic (azi Valea Mare), menționează pe Radu Mihai și Andrei Mircea.
Din analiza datelor referitoare la familiile cu gentilice româneşti, cuprinse în conscripția menționată, se desprind și alte concluzii: în scaunele Ciuc, Giurgeu şi Cașin, Odorhei şi Treiscaune, la data efectuării conscripţiei, respectiv 1819-1820, existau 87 de localităţi cu peste 10 familii româneşti, din care: 44 localităţi în Treicaune, 23 de localităţi în Odorhei şi 20 de localităţi în Ciuc; se remarcă o diferenţiere a numărului de familii româneşti între Scaunul Treiscaune şi celelalte două; de menţionat şi diferenţierea localităţilor în cadrul aceluiaşi scaun. Astfel în Scaunul Treiscaune se evidenţiază următoarele localităţi cu un număr însemnat de familii cu gentilice româneşti: Breţcu – 237, Zagon – 107, Întorsura Buzăului – 63, Sf. Gheorghe – 62, Păpăuţi – 59, Cernat – 58, Zăbala – 48, Ghelinţa – 43, Covasna – 40, Mărtănuş – 39, Ozun – 39, Chichiş – 38 ş.a.
Compararea acestor informaţii cu cele cuprinse în sursele eclesiastice şi cu datele recensământului populaţiei din anul 1850 permite punerea în evidenţă, pe de o parte, a mărimii comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar pe de altă parte corelaţia existentă între mărimea comunităţii şi potenţialul uman şi material al acestora de a susţine funcţionarea instituţiilor identitare fundamentale – Biserica şi Şcoala – şi de a putea prezerva şi afirma identitatea românească într-un mediu nu de puţine ori ostil.
O altă sursă importantă de date necesare pentru analiza dimensiunilor cantitative şi calitative ale comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti o reprezintă documentele eclesiastice, categorie de izvoare atent studiate de cercetătoarea Ana Grama din Sibiu.
O preocupare constantă a acesteia a constituit-o studierea fondurilor arhivei ortodoxe din Sibiu. Această arhivă este – după mărturisirea Anei Grama – un „caz” complex, pentru că, deşi arsă (intenţionat) în martie 1849 (acest gest devenind – pe termen lung – unul dintre cele mai condamnabile excese ale revoluţiei), continuă să fie un reper printre tezaurele informaţionale (fie şi numai după octombrie 1849), răspunzând multor necesităţi cultural-ştiinţifice din perimetrul extraecleziastic (Ana Grama, Surse ecleziastice ortodoxe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru cercetarea demografică zonală, în Angvstia, nr. 3, Sf. Gheorghe, 1998, p. 133).
Care este „oferta” Arhivei Miltropoliei Ardealului, în domeniul cercetării demografice? – se întreabă Ana Grama, iar răspunsul este următorul: Conscripţiile „sufletelor” – una sau mai multe în fiecare deceniu; Conscripţiile şcolare – una sau mai multe în fiecare deceniu; Protocoalele matriculare, permanente, începând cu anul 1780 (acum la Arhivele Naţionale Sibiu), care până în anul 1895 au funcţionat ca singurele documente de stare civilă; inventarele de bunuri (care se raportau şi la structura populaţiei locale); evidenţele asociate taxelor parohiale etc( Ibidem, p. 134).
Pentru exemplificare Ana Grama a reţinut primele două aspecte, respectiv acele structuri care nu se regăsesc în conscripţiile „civile” din secolul XIX, din actualul judeţ Covasna.
În judeţul respective (fost Treiscaune), în anul 1850, conform recensământului unde populaţia apare împărţită şi după criteriul naţionalităţii, şi după cel al religiei, acest fapt este evident, numeroşi ţigani fiind reformaţi. Când biserica greco-catolică a avut o perioadă de recul, în anumite zone ea îşi „creează” o populaţie de credincioşi, mai ales din ţiganii pe care-i atrag prin diverse mici favoruri (botezuri, slujbe la casa preotului etc.); oricum greco-catolicii beneficiau, cel puţin teoretic, de o situaţie privilegiată până la 1848.
Câteva informaţii şi date din această zonă, arondată în 1857 – protopopiatelor Trei Scaune, Braşov II – parţial şi Hăghig, sunt prezentate în studiile semnate de Ana Grama în anuarul Angvstia. Acestea permit o comparație cu recensământul „civil” al anului 1857. Diferenţele între aceste două surse sunt acceptabile şi explicabile; unele diferenţe mai mari se datorează arondării diferite a satelor la anumite comune şi oraşe (în plan „administrativ”) şi a „filiilor” la „materă” în plan ecleziastic (Ibidem, p. 135.).
Faţă de conscripţia urbarială din 1819-1820 se observă o creştere importantă a numărului persoanelor de naţionalitate română, în mod deosebit în comunităţile monoetnice româneşti şi în cele etnic mixte cu un număr mare de români, după cum urmează: Întorsura Buzăului – 1283, Breţcu – 1256, Sita Buzăului – 1252, Poiana Sărată – 1037, Dobârlău – 986, Covasna – 793, Zagon – 617, Doboli de Jos – 582, Chichiş – 483, Mărtănuş – 422 etc.
Registrele parohiale de stare civilă se constituie în alte surse dintre cele mai relevante privind dimensiunile comunităţilor româneşti şi ale procesului de maghiarizare.
Redăm câteva exemple din registrele parohiale catolice ale localităţii Vlăhiţa din secolul trecut, cercetate de arhivistul Aurel Marc: în 1858, la vârsta de 75 de ani, moare Alexandru Oláh – valachus pastor ovium, de religie greco-catolică; în anul 1860 moare Ioan (Joannes), fiul lui Ion Gabor, păstor valah; în 1863, Anton, fiul lui Ioan Bredan, greco-catolic, „metalurgist” român (valachi metallurgi); în 1864, aceluiaşi Ioan Bredan îi moare fiica Iuliana, dar de data aceasta nu mai apare însemnată religia greco-catolică a părinţilor şi nici nu mai scrie „metalurgist român”, ci simplu „metalurgist”; Carolus, fiul lui Iosif Negrea (scris: Jozsefus Nyegre), tot „metalurgist”; în 1867, Melchior, fiul lui Ion Valahul (scris în paranteză Olah), pastoris, romano-catolic, dar nu este înmormântat de preotul catolic Ignat Balint, ci de cel greco-catolic, George Tanko, parohul care este înscris peste tot când este vorba de vreun român (olah); în 1857, Ion Gabor –valachus pastores ovium greco-catolici; prima căsătorie, înscrisă în registrul din 1858, este a lui Ştefan Valahul (Stephanus Olahu) – valachis pastor (păstor, cioban român) şi Elisabeta Ambrus (văduvă) – sicula agricola (ţărancă de neam secuiesc). El se trage din părinţii Ştefan şi Maria Olah, de religie greco-catolică; Cristofor Lorincz, muncitor carbonifer german, se căsătoreşte în 1858 cu Barbara Dregus (Drăguş – nume românesc) – valacha (româncă), de religie greco-catolică, părinţii ei fiind Ion Drăguş şi Ana Simon – valachi Agricola (ţărani români) greco-catolici. (Aurel Marc, Registrele parohiale – sursă documentară deosebit de valoroasă pentru trecutul românesc al harghitei. Conscripţia de la 1784 în Angvstia nr1/1996 p. 149-158)
La rândul său, arhivistul şi istoricul Liviu Boar din Târgu Mureş, folosind aceleaşi surse eclesiastice reconstituie configuraţia parohiilor şi a preoţilor greco-catolici din protopopiatul Giurgeului după cum urmează: „I. Parohiile şi preoţii greco-catolici din Eparhia Giurgeului în anul 1865: 1. Alfalău (Joseni) – Georgiu Ciobotariu; 2. Bicaz-Dămuc Solomonu Cotta; 3. Bilbor – Georgiu Fűlep; 4. Cason (Casin) – Ioane Siolnai; 5. Ciucu S. Dominicu (Sândominic) – vacant; 6. Ciucu S. Georgiu (Ciucsângeorgiu) – vacant; 7. Corbu – Gregoriu Ciobotariu; 8. Giurgiu S. Nicolau (Gheorgheni) – Arone Boieriu, protopop, 9. Ghimeş – Gabriel Ciobotariu; 10. Lázárfalva (Lăzăreşti) – Georgiu Boieriu; 11. Salamasiu (Sărmaş) – Gabriele Ţiaranu; 12. Szepviz (Frumoasa-Ciuc) – vacant; 13. Tulgheş – Michaele Dobranu; 14. Valea Jidanului – Michaele Teslovanu; 15. Várviz (Subcetate) – Petru Dobranu; 16. Vaşlab (Voşlobeni) – Teodoru Ciobotariu. Cf. Siematismulu Veneratului Cleru Catholicu de Ritulu Orientale alu Archi-Diecesei Metropolitane a Albei-Julie pre Anulu dela Nascerea lui Christosu 1865 éra dela S. Uniune cu Baserica Romei Vechi alu 163-le, Blasiu, Cu Tipariulu Seminariului Archi-Diecesanu, p. 117-120”.(Liviu Boar, Românii din scunele Ciuc, Giurgeu şi Casin în secolul al XIX-lea, Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2004, p. 93.)
Un exemplu punctual îl prezintă cercetătoarea Ioana Cristache-Panait, din Bucureşti: „În 1835 au fost înregistrate, la Tomeşti, 207 suflete de români, cu toate acestea, patru ani mai târziu, satul este înscris în rândul localităţilor ungureşti, eroare în care se insistă. În 1900, în satul „curat unguresc”, se constată însă numărul cel mai mare de locuitori de confesiune română, în raport cu alte sate.( Ioana Cristache-Panait, Realităţi istorice din sud-estul Transilvaniei, în I.I. Russu, Românii și secuii, p. 56.)
În 1900, Şematismul de Blaj (p. 338) înscria 284 de greco-catolici, afiliaţi la Sândominic, şi 3801 romano-catolici (în care se asimilaseră mulţi români). În 1932 se menţiona numărul de 345 greco-catolici şi 2740 de romano-catolici (cf. Şematism, 1932, p. 106). Necropola de la Tomeşti, mai sus prezentată, se constituie într-un argument tulburător împotriva omogenităţii ungureşti a aşezării, susţinând fără drept de apel mulţimea românilor, stăruitori în credinţa lor.( Ibidem, p. 57.)
Din informaţiile cuprinse în conscripţii confesionale ortodoxe şi greco-catolice, din perioada 1805-1835, se poate evidenţia evoluţia demografică a principalelor comunităţi româneşti din fostele scaune secuieşti, după cum urmează: I. Scaunul Treiscaune: Breţcu – 1130, Zagon – 420, Bixad – 410, Dobolii de Jos – 300, Dobârlău – 255, Mărtănuş – 255,Turia – 250, Araci – 250, Bicfalău – 225, Aita Medie – 210, Cernat – 200, Boroşneu Mic (azi Valea Mare) – 190, Chichiş – 190, Valea Mare – 190, Vîrghiş – 185, Doboleni – 181, Ilieni – 170, Păpăuţi – 160, Sf. Gheorghe – 160, Baraolt – 145, Valea Zălanului – 148, Zăbala – 115, Boroşneu Mare – 114, Valea Crşilui – 112, Poian – 110, Aita Mare – 110, Ariuşd – 105, Aita Seacă – 100 ş.a. II. Scaunul Odorhei: Mereşti – 368, Vidacut – 315, Cristuru Secuiesc – 115, Eliseni – 190, Şoimuşu Mare – 110, Goagiu – 101 ş.a. III. Scaunul Ciuc: Subcetate – 755, Voşlobeni – 605, Tomeşti – 207, Ciucsângiorgiu – 134, Sândominic – 121. (va urma)
Dr. Ioan Lăcătușu
Ing. Ciprian Hugianu
