Zi de zi suntem confruntați cu o multitudine de probleme, greutăți, situații. Uneori acestea devin atât de grave și stresante încât nu mai întrezărim nicio rezolvare și ne cuprinde disperarea. Singurul lucru care ne mai rămâne este să sperăm că se va produce un miracol care ne va salva. Aceasta este Speranța!
O definiție prozaică a termenului „speranță” cuprinsă în dicționar (NDULR) ne spune că aceasta este „sentimentul că o dorință ar putea să se realizeze, să se îndeplinească”, dar și: „încredere în rezultatul favorabil al unei acțiuni”. Așadar, dorință, vis și așteptare.
Legenda spune că speranța este un rezultat al dorinței de răzbunare a mărețului Zeus, care, supărat fiind pe oameni, s-a răzbunat pe ei într-un mod diabolic de frumos, creând-o pe Pandora și dăruindu-i acesteia o cutie frumoasă cu cerința de a o dărui viitorului soț, însă odată ce acest lucru s-a întâmplat și cutia a fost deschisă, din ea au ieșit toate relele lumii, care s-au răspândit pe întregul pământ. În ultima clipă cel care a deschis cutia și a înțeles nenorocirea a trântit la loc capacul, dar ce folos, acum era prea târziu; în fundul lădiței rămăsese doar o făptură mică și slabă care de abia putea zbura, Speranța, doar ea rămăsese să-l ajute pe om să se lupte cu relele acestei lumi. Deci nu ucideți Speranța! Ocrotiți-o, ca să vă poată ajuta, dăruindu-vă mereu împlinirea viselor și bucuria vieții!
Dicționarele dau cuvântului explicații și definiții seci, pentru că așa prevăd normele, însă literații și gânditorii își permit să se exprime mai plastic, apelând nu doar la logica noastră, ci și la simțire. Pentru cititori am ales câteva dintre aceste definiții (sursa: enciclopedie.citatepedia.ro ). Vom începe cu o strofă din poezia „Speranța e ceva cu pene”, de Emily Dickinson: „Speranța e ceva cu pene/ Care-și face cuib în inima-ncercată,/ Și care cântă-o melodie nerostind cuvinte/ Fără-a conteni vreodată.”
Dar niciodată speranța nu va veni la cei adormiți: „Speranța este visul celui treaz.” (Aristotel)
Ea nu este doar așteptare, ci și sentimentul celui care nu vrea să renunțe, căci: „Speranța este o treaptă spre cer; când ai renunțat la următorul pas, deja nu mai exiști…” (Ștefan Radu Mușat).
Nu doar omul, ci lumea întreagă speră, căci speranța este „.. stâlpul care susține lumea” (Pliniu cel Bătrân).
Speranța este și sentimentul celor hotărâți să-și urmeze calea, transformându-și visele într-un mod de a fi: „Speranța nu este un vis, ci un mod de a face visurile să devină realitate.” (L.J. Suenens)
Cei săraci sunt cei mai cuprinși de disperare, și neavând posibilități să se înalțe din prăpastia în care au căzut, se hrănesc totuși cu speranță, ea a devenit „…pâinea omului sărac” (George Herbert).
În opinia unui alt renumit scriitor, Victor Hugo, se spune că „Speranța este cuvântul pe care Dumnezeu l-a scris pe fruntea fiecărui om.”
Multora le este teamă să călătorească cu avionul. Și dacă totuși „își iau inima în dinți” și o fac, pentru ei este valabil un alt citat: „Speranța este un loc undeva între decolare și aterizare.” (Oliver Dykes)
Sunt destui și cei care se tem de întuneric; pe aceștia i-ar ajuta cuvintele lui George Iles: „Speranța este credința care ne ține de mână în întuneric.”
Și dacă tot am pomenit despre Dumnezeu și credință, să mergem la sursa crestinortodox.ro , unde vom găsi un articol cu titlul „Speranța”, semnat de Livia Popescu. Autoarea încearcă să ne demonstreze „Cum speră creștinii”: „Speranța creștinului nu este o minciună spusă celor slabi: nu sperăm că o să câștigăm la loterie, pentru a nu munci toată viața, nu sperăm ca un bogat să ne dea atunci când suntem săraci, nu sperăm că vom fi tratați cu respect când nu am făcut nimic pentru a-l câștiga, nu sperăm să ne aducă cineva pacea, când noi plănuim să omorâm adversarul, pentru a câștiga războiul.” Adâncindu-și gândul, autoarea precizează: „Sperăm de multe ori astfel de lucruri, crezând că ceva sau cineva ne așteaptă la finalul unui tunel pe care singuri l-am săpat în întuneric, în loc să ne ducem viața în lumină. Speranța despre care se vorbește în Biblie, speranța despre care ne vorbește Iisus, este cea care ajută pe cei virtuoși, aflați la ananghie.”
Drept e și aceea, că există destui și cei care doar visează și așteaptă sperând, fără însă a se strădui să facă ceva pentru ca speranța lor să nu fie deșartă. Nu poți să stai sub pom așteptând și sperând să-ți cadă mărul drept în gură, pentru că ți-e lene să întinzi mâna după el. Pământul nostru e plin de roade, însă pentru a le culege, trebuie să muncești, să muncești și să transpiri, căci păcătuind în rai, omul a fost pedepsit de Dumnezeu: „…blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale” (Geneza, 3.17), și i-a mai zis Domnul: „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat…” (Geneza, 3.19).
Dar odată ce relele s-au înmulțit pe pământ, cine să mai țină seama de spusele Domnului? Unii nici măcar nu cred în El. Sunt prea mulți și cei care nu vor să transpire muncind, ăștia preferă să fure bunul altuia, roadele unei munci pentru care ei n-au depus niciun efort. Acum au apărut și hoții inteligenți; ei nu mai riscă să fie prinși de vreun gospodar, în cămara căruia ar fi intrat să-i fure porcul pus la afumat, așa că ei fură banii cu cardul de la bancomat, oricum în Rai tot nu existau bancomate, deci ce și-au zis ei, lumea s-a schimbat mult, iar Dumnezeu are destulă altă treabă, nu să ne urmărească pe noi, deci de ce și-ar face probleme de conștiință…
Alții, mai sus puși, fură cu milioanele de euro, pentru care depun un efort și mai mic, adică o simplă semnătură, și adesea acestea sunt iertați, adică „absolviți de păcate” în mod „oficial”.
Mai „sus” nu mergem că „intrăm în păcat”, atâta doar că, măcar cu gândul, nu-i putem ierta pe hoți, indiferent dacă aceștia sunt de „categoria grea” sau „ușoară”, căci, vorba vine, „toți suntem egali în fața legii”, adică ar trebui să fim egali, numai că unora pur și simplu nu le pasă dacă sunt egali sau nu, ei își văd ne/liniștiți de treaba lor…
Observați, dragi cititori, că am pomenit aici doar o „specie” umană, însă pământul e plin de alte numeroase specii de tot felul și de toate categoriile…
Și revenind la biata speranță, oare care sunt relele cu care trebuie să lupte ea? Păi tocmai cele care au zburat primele din cutia Pandorei: minciuna, invidia, dușmănia, ura, gâlceava, grija, necazul, durerea, suferința, foamea, bolile, moartea, căci acum toate ne aparțin nouă, încât noi înșine am devenit propriul nostru dușman, și doar credința și speranța ne mai pot salva, de aceea nu trebuie să ucideți Speranța niciodată!
Mai ales cei care conduceți destinul unei societăți, nu ucideți speranța poporului, faceți ce ați promis pentru binele semenilor, căci nerespectându-vă cuvântul și ucigând speranța oamenilor, veți suferi efectele cauzelor pe care le creați! Dumnezeu să vă lumineze calea și să vă ajute să luați cele mai bune decizii care să ducă la un viitor mai bun pentru noi toți…
Mihai Trifoi
