Pentru cei care nu ați reținut sau nu ați știut niciodată, subliniez faptul că Myanmar este a doua țară ca mărime din Asia de Sud-Est. Centrul administrativ are un nume imposibil – Naypyidaw – fiind relativ nou și purtând porecla de „Metropola fantomă”. În episodul 3 (în găsiți pe Facebook) am explicat de ce.
Cel mai mare oraş, cu peste șase milioane de locuitori, a rămas vechiul Yangon (Ragoon), fost până în 2005 adevărata Capitală, cunoscută ca atare în întreaga lume.
Vreme de 139 de ani Birmania a fost colonie a Imperiului britanic, ca atare mai întâlnești în vechile orașe urme ale elegantei arhitecturi englezești. Mai ales la Yangon mi-am desfătat privirile admirând clădiri cu parfum arhaic. Persoanele foarte în etate își mai amintesc ca prin ceață cuvintele cheie din limba lui Shakespeare, „Yes” și „No”.
Limba oficială este birmaneza. Cu „inglișul de baltă” te descurci pe la hoteluri, magazinele mari. Ușor se „comunică” cu ajutorul…mâinilor. Tineretul se străduiește. Bătrânetul tace și dă afirmativ din cap orice l-ai întreba. Dar indiferent de vârstă, toată lumea zâmbește și este amabilă.
La Mandalay am cunoscut o familie numerosă alcătuită din…patru generații, un străbunic apucase perioada domniei Coroanei britanice. Mi-a spus că perioada colonială s-a încheiat în 1948, dar în loc de libertate poporul s-a trezit cu dictatură militară pe cap. Adică „au ajuns din lac, în puț”. Bine, bătrânul nu s-a exprimat atât de plastic, am zis-o de la mine…
Teritoriul se împarte în șapte regiuni, în care predomină băștinașii birmanezi, plus grupurile etnice principale – rakhin, shan, mon, karen, chinezii, indienii, etc.
Nefiind un stat cu o forță armată semnificativă, deși de…generali nu duce lipsă (exact ca la noi!) Birmania a avut și are noroc că beneficiază la graniță de masive lanțuri muntoase, care o apără în mod natural de invaziile puternicilor săi megieși, cu o populație câtă „frunză și iarbă”. Piscurile înconjoară zona centrală joasă, străbătută de Râul Ayeyarwady, al cărui nume, de asemenea, nu l-am putut memora (nici o pagubă, veți zice), curs de apă important ce formează o deltă fertilă. Cel mai jos punct al Myanmarului este Oceanul Indian; Cel mai înalt – Piscul Hkakabo Razi, de 5.881 metri.
Decimarea elefanților
O gravă problemă de bionomie ce se poate transforma într-un dezastru ecologic vizează decimarea elefanților sălbatici. Autoritățile abia intuiesc pericolul, iar oamenilor de rând nu le pasă! Potrivit unei organizații ecologiste locale populația acestor mamifere gigantice este în Myanmar de până la 2.000 de exemplare, ceea ce o face a doua rezervație de pachiderme din Asia de Sud-Est, după Thailanda.
Numărul de elefanți sălbatici a fost redus dramatic la jumătate în mai puțin de un deceniu din pricina vănătorii și a distrugerii habitatului natural. La care s-a adaugat goana după fildeș, piele și anumite părți ale corpului utilizate în medicina tradițională pentru prepararea unor unguente considerate miraculoase.
Potrivit experților, mare parte din acest comerț ilegal are loc în estul țării, controlat de rețele finanțate de traficanții chinezi.
Deși vânarea unui animal pe cale de dispariție este ilegală în Myanmar, țară semnatară a Convenției privind comerțul internațional cu specii de faună și floră amenințate cu extincția, amenda maximă nu depășește… 60 de dolari. Doar în cazuri excepționale se declanșează urmărirea penală. Sau pe românește, „Vax albina!”
Față de alte state din regiune precum Cambodgia, Thailanda, Laos, unde turismul reprezintă o industrie puternică și plimbările pe eleganți sunt incluse în tururi făcând deliciul oaspeților (și eu l-am savurat), în Birmania nu se practică așa ceva.
Dejun pe cinste
După o dimineață ultra-aglomerată petrecută în căldură și umiditate, m-am trezit la prânz rupt de oboseală ca un asin, lihnit de foame precum un lup și însetat ca o cămilă. Ghidul mi-a spus că aceste caracteristici…zoologice pot fi domolite doar dacă mergem la un restaurant tradițional de elită. Când am intrat nu era clar cine va plăti. La ieșire, da.
Cu o zi înainte fusesem în Parcul Kandawgyi, unde pe malul unui lac superb se află o copie din beton a Barjei Regale.Acolo a fost amenajat cel mai elegant restaurant din Yangon. Etichetă. Bun gust, la propriu și figurat. Nu m-am plâns de nimic.
Azi am ales alt local celebru – Rangoon. Înăuntru era răcoare, mese libere se mai găseau și chelnărițele de vârstă indefinită se mișcau repede.
Prânzul ce avea să fie „sardanpalic”, a debut cu…temenelile șefului de sală, care m-a dibuit că sunt „strenger”. Mă mir, fiindcă nu ieșisem cu nici un detaliu în evidență. Doar că eram înalt, solid, aveam ten deschis, ochii ca două safire, părul sur și nu purtam șlapi! În semn de respect ne-a adus din partea casei o gustare crocantă numită „tempura” – un aluat prăjit în care se aflau carne și legume, agrementate cu sos de ardei iute, lămâie și usturoi pisat. Au venit la pachet și niște tarte picante.
Ca să ne potolim „arsura” am dat pe gât o bere locală foarte bună, la sticlă de jumătate, aburindă. Apoi încă una. Localnicii doar asta beau, considerând-o (și ei) „pâine lichidă”. Dumnealor se abțin să bea tării și să facă orgii bahice din pricina interdicțiilor religioase.
Primul fel tradițional s-a numit „Nangyi thoke” (am notat pe un șervețel cum i-a zis). Am dibuit în farfurie niște tăiței rotunzi și groși din orez, felii din carne de pui, peste care torni, după gust, o zeamă condimentată făcută – țineți-vă bine – din ghimbir, tamarin, ardei iute, curcuma, sare, piper, coriandru, chimion amar, cuișoare, cardamom, nucșoară. La care se mai pot adăuga fenicul, ginseng, busuioc uscat, boabe de muștar, scorțișoară. Mai lipsește vreun ingredient în cartea de bucate???
A sosit apoi un platou cu pește. L-a secondat o tavă cu legume fierte, porumb prăjit și ierburi parfumate. De asemenea, s-a adus și un blid plin cu creveți prăjiți în ulei. Puah!!!
Să știți că în Asia porțiile sunt mici – ca și mesenii – dar sortimentele sunt multe și se succed cu viteză. Felul principal l-a reprezentat o bucată măricică de carne de porc sau pui, la alegere (aici nu se consumă…câini, șerpi, gândaci ca prin țările vecine!) cu garnitură de vinete la cuptor în sos de soia. Iar ca pâine – orez. Cât încape.
Spre final primim câte un castronaș cu supă de bulion pentru spălarea (nu și…uscarea) tubului digestiv bine gonflat, gata-gata să se înfunde. Cu ultimul fel, gazdele nu se complică. Desertul e reprezentat de fructe exotice, mango, papaia, avocado, rambutan, ananas. Cei mai năzuroși pot comanda banane calde îndulcite cu sevă de palmier!
Cât am stat la taclale ni s-a adus ceai verde, care este mult mai tare decât cafeaua.
În concluzie, mâncarea birmaneză mi s-a părut gustoasă. Totuși cam uleioasă și neavând savoarea bucătăriei din Vietnam. Deși, bucătarii se străduieseră să țină în balans cele patru arome primare: acru, sărat, picant și amar.
Poate or fi fost și alte specialități pe masă, habar n-am. Cert e că la un moment dat nu am mai ținut evidența amestecului mult prea abundent de legume.
La plecare a apărut din nou șeful de sală, care m-a întrebat îndatoritor:
-V-a plăcut mâncarea noastră, sir?
-A fost excelentă, mulțumesc. Complimente…grădinarului!?
„Avion cu motor”
… Dar nu v-am terminat povestirea începută într-un episod anterior legată de deplasarea aeriană în Myanmar, relatarea fiind cam lungă. Ca și zborul în sine.
Deci plecasem din București spre Dubai, unde urma să schimbăm avionul spre Yangon, via Chiang Mai. Pe durata escalei de vreo trei ore în uriașul aeroport din Emirate, am numărat (până m-am plictisit) zeci de mastodonți cu patru motoare „A380”, ce treceau unul după altul prin fața uriașelor geamuri ale sălii de îmbarcare, lunecând spre zona de unde decolau. N-am văzut în viața mea o asemenea densitate de super-aeronave înșirate ca mărgele pe ață. La Otopeni – niciodată! Cred că nici nu ar putea ateriza un asemenea gigant, pista neavând dimensiunile necesare.
Sunteți curioși cam cât a durat tot drumul? Ziceți acolo o cifră, să vedem dacă vă apropiați. Să începem: două ore formalități pe „Henri Coandă”. Cinci ceasuri jumate de zbor până la Dubai + alte trei escală. O oră pe breteaua ce ducea la pista principală pe care se avansa ca melcul din pricina avioanelor din fața noastră (culmea este că decolarea efectivă durează sub…două minute!?) Din nou în văzduh pentru alte șase ore. Oprire de două ore în Nordul Thailandei. Zburăm alte două și iată-ne rupți-ferfeniță la destinația finală. Stați că n-am terminat. Pe Aeroportul din Yangon am mai petrecut câteva zeci de minute pentru efectuarea formalităților de viză, sosirea bagajelor și încă de cca. o oră pentru transferul la hotel.
Per total, aproape o zi și o noapte doar la dus !!! În acest răstimp grija mea era doar să mut limbile ceasului după noile fuse orare. Ca să știu pe ce lume trăiesc.
…Și ca să încheiem într-o notă veselă, redau conversația comandantului unei aeronave de pasageri cu operatorul turnului de control dintr-o insulă din Pacific:
– Ne auziți? Comunicaţi-ne, vă rugăm, ora locală.
– Da, vă auzim. Dacă este avion al Companiei americane „Delta” vă comunicăm cu respect că este ora 18:02. Pentru „British Airways” vă informăm 6:02 p.m. Dacă sunteți nemții de la „Lufthansa” cronometrul arată fix 18:02:33.
– Noi suntem „Moldavia (in)Air”.
– Cine??? Pentru voi e… joi spre seară. (Va urma).
Horia C.Deliu
