Note de călătorie în China (11) ♦ Partea cea mai romantică a voiajului în China s-a desfăşurat pe apă. Croaziera pe Fluviul cel Lung – Yangtze a constituit din start, alături de alte câteva repere cu totul speciale, atracţia la care nu am vrut să renunţ nici în ruptul capului. Au existat iniţial nişte tergiversări neplăcute din pricina obţinerii vizelor, de alegerea companiei de zbor. Însă am preferat să amân plecarea, decât să iasă un fiasco şi să sar peste nişte obiective la care ţineam mult.
Opţiuni diverse
Depinde cum vezi lucrurile în viaţă, ce opţiuni ai. Unii se mulţumesc cu orice, numai să fie, acolo ceva. Alţii au preţenţii mai mari, şi dacă tot se înhamă la un proiect, vor să iasă ca lumea.
În ce mă priveşte doream neapărat să ajung la cea mai mare Hidrocentrală de pe Glob aflată în zona Celor Trei Defilee, unde s-a construit imensul Baraj Sanxia, din Provincia Hubei. Obiectivul, unic ca dimensiune, se găseşte chiar în inima Chinei, şi aveam să-l vedem după ce am ieşit din Defileul Xiling, navigând pe Yangtze.
…În dimineaţa cu pricina, agitaţia la bordul navei ajunsese la paroxism. Fiecare pasager ţinea să fie printre primii vizitatori. Am ancorat lin, lipindu-ne din nou de alte trei vase dispuse în paralel. Excursia s-a organizat meticulos, aşa cum procedează mereu chinezii. Am primit fiecare un ecuson albastru pe care ni l-am atârnat de gât. Era trecut mare numele vasului, ca să putem fi identificaţi în puhoiul de turişti. Ne aşteptau pe chei zeci de microbuze ce aveau să ne transporte în ordine la baraj. Fiecare maşină avea lângă şofer o… ghiduşă locală. A „noastră” era tânără şi drăguţă, dar vorbea o limbă imposibilă: englezo-chineză sau… invers. Pronunţa cu incantaţii asiatice, punând accentul anapoda.
Solicitându-i nişte date şi cifre mai ample legate de parametrii barajului şi de performanţele giganticei uzine de producere a energiei electrice, am primit informaţii vagi, aproximative. Ori fătuca nu le ştia, ori fusese instruită să aburească asistenţa…
În sfârşit, important era că ajunsesem la faţa locului şi puteam cuprinde cu privirea colosala construcţie. Ulterior am cumpărat un pliant şi mi-am completat documentaţia.
Pe cel mai mare Baraj de pe Glob
Am ajuns pe platforma uriaşului nod hidrografic. Aglomeraţie ca la… hypermaket de Sărbători. E dimineaţă şi o ceaţă uşoară învăluie împrejurimile. Din loc în loc zărim nişte plăcuţe pe care scrie mare doar atât: 181. Este înălţimea incredibilă la care ne aflăm deasupra fluviului. Barajul e imens, având o lungime de 2,3 km. Blochează o cantitate de apă greu de imaginat, ţinând cont că ocupă peste o mie de km², întinzându-se în amonte pe 660 de km. Centrala asigură un potenţial energetic de circa 18.000 de MW, echivalentul a 15 centrale nucleare!!!
Cifrele ne copleşesc, ca şi ceea ce zărim în jurul nostru. Un parc a fost amenajat în partea cea mai înaltă a complexului hidro. Sunt alei cu flori, bănci, o fântână arteziană (apă fiind destulă sub noi, nu-i aşa?), iar pe un dâmb se găseşte un monument semnificativ: o carte deschisă de culoare albă. Cocoţat în vârf, unde bate un vânt straşnic, se află un punct de observaţie asupra întregului perimetru. Am luat rapid imagini video plus foto şi am coborât fiindcă rafalele erau gata să ne doboare.
Una dintre minunile lumii contemporane
Falnicul obiectiv energetic este de importanţă vitală pentru dinamica economie chineză. A fost denumit una dintre noile minuni ale lumii contemporane. Până nu de mult în topul celor mai mari construcţii de acest fel din lume figura Hidrocentrala Itaipu, de la granița dintre Brazilia şi Paraguay. Numai că ambiţioşii chinezi vor uşor, uşor să deţintă supremaţia în toate cele.
Pentru a se duce la bun sfârşit incredibila investiţie şi a permite realizarea uriaşei acumulări de apă, în jur de 160 de oraşe, plus „n” localităţi mici au trebuit strămutate la înălţime, iar altele au dispărut pur şi simplu înghiţite de fluviu. Proiectul a primit numeroase critici din partea ecologiştilor occidentali. Ei au deplâns deteriorarea mediului, a faunei (în Yangtze trăiesc circa 300 specii de peşti, inclusiv delfini de apă dulce) şi a florei cu multe exemplare rare. Arheologii, istoricii, antropologii din diferite ţări dezvoltate au potestat că situri de sute şi mii de ani au dispărut, iar acest leagăn al civilizaţiei mondiale a fost văduvit de piese rarisime, inestimabile pentru cultura planetei.
Cu gândul la Insula Fortăreaţă
Cititorii mai în vârstă îşi amintesc că la fel s-a întâmplat şi la noi, dar la dimensiuni reduse. Mă refer la dispariţia cochetei Insule Ada Kaleh în Dunăre, atunci când s-a amenajat bazinul de acumulare al Hidrocentralei de la Porţile de Fier. Unii am avut şansa să vizităm această bijuterie arheologică, arhitectonică şi turistică, un paradis dintr-o lume apusă. În limba turcă Ada Kaleh înseamnă Insula Fortăreață, şi atrăgea o mulţime de vizitatori datorită exotismului ei. Se găsea la circa 3 km în aval de Orșova și era de dimensiuni modeste: 1,7 km lungime şi jumătate de km. lățime. Se ajungea acolo cu barca, mulţi vilegiaturişti (aşa li se spuneau excursioniştilor pe vremea aceea) mergând să guste delicatese orientale, bijuterii, obiecte de artizanat,tabac, parfum. Ostrovul era vestit pentru cultivarea trandafirilor, producându-se artisanal ulei și esenţe.
Din păcate şi Ada Kaleh a dispărut înghiţită de ape, preţul plătit pentru progres fiind incomensurabil, mai cu seamă în plan cultural.
…Revenind la subiectul principal, trebuie spus că autorităţile centrale şi locale chineze nici nu au vrut să audă de cârcoteli, de observaţii „dusmănoase” ale vesticilor, considerându-le răutăcioase şi deplasate. Oficialităţile sunt fericite că au înfăptuit finalmente o operă inginerească magnifică, de dimensiuni faraonice ; „O adevărată mândrie naţională”, cum sună un slogan.
Explicaţiile lor sunt simple: numai procedând astfel se putea obţine energie în cantităţi mari. De asemenea, s-a regularizat cursul fluviului, ce a produs de-a lungul vremii catastrofe de neimaginat.
Inundaţiile catastrofale nu se vor mai repeta
Citisem şi vizionasem înainte de a porni la drum documentare despre uriaşele lucrări ce se efectuaseră pentru regularizarea Fluviului Yagtze. Inundaţiile erau înainte ceva frecvent, iar câteva au devenit celebre, intrând în istoria marilor tragedii umane şi ecologice. Cea mai devastatoare „potopenie” avusese loc în anul 1870, provocând disparţia a aproape un sfert de milion de suflete. Pagubele materiale nici nu au putut fi calculate. Tot impresionante, cu consecințe fatale, s-au dovedit și revărsările din anul 1954 şi mai recent în 1998. Ultima este socotită cea mai mare inundație a secolului trecut, lăsând fără case şi bunuri o populaţie cât a Croaţiei, Bulgariei şi Ungariei la un loc!!!
Ca atare, guvernanţii au decis să treacă fără alte comentarii la măsuri radicale de regularizare, îndiguire şi ameliorare, iar rezultatele le-am văzut în toată splendoarea lor.
Fireşte, şi contestatarii proiectului au partea lor de dreptate, însă „Nu poţi face omletă, dacă nu spargi ouăle”, şi-au spus liderii de la Beijing.
Spectacolul fascinant al ecluzării
Într-un târziu ne-am înapoiat pe vapor şi am plecat. A urmat la scurt timp o altă experienţă interesantă – ecluzarea. Trăisem cu mai mulţi ani în urmă o asemenea experienţă pe Nil, îmi plăcuse, numai că aceea era un fleac comparativ cu ce se petrecea aici. Urma să traversăm nu una, ci o suită de ecluze gigantice, care suiau, respectiv coborau navele la nişte cote incredibile dincolo şi dincoace de baraj. Cum am mai pomenit într-un episod al acestui jurnal, parcă şi acum aud scrâşnetul lugubru al indicatoarelor de nivel, ce se înălţau odată cu noi când pătrundea apa în „sas”. Câh…
Din nou toată lumea se bulucise pe punte. Bliţurile scânteiau continuu. Exclamaţiile de uimire nu se mai opreau. Urmăream fascinaţi cum se ridica lin nava în incinta betonată, după închiderea colosalei porţi din spatele nostru. Priveam spre brâul neagru produs de umezeala rămasă pe pereţii de beton aflaţi doar la câţiva centimetri de navă, realizând cât de sus vom ajunge în final. În jur ambarcaţiunile de mici dimensiuni păreau nişte coji de nucă, fiind bine legate de vapoarele mari.
Operaţiunile de închidere a stăvilarelor metalice, umplerea rând pe rând a „sas”-urilor şi apoi deschiderea următoarelor porţi decurgeau cu o mare precizie, în deplină siguranţă, după ceas.
Când s-a efectuat prima ecluzare eram fiecare destul de stresaţi. Ne gândeam cu groază ce s-ar fi întâmplat dacă ceda vreo poartă şi năvălea imensa cantitate de apă peste noi? Doamne fereşte!
„Next level”
…Treptat ne-am obişnuit. Era un neîncetat du-te-vino pe puntea superioară. Ba ne precipitam în spatele navei să asistăm la obturarea căii de navigaţie, apoi treceam în faţă să vedem cum se deschide următoarea „gate”, ce trona deasupra noastră. Operaţiunile de închidere-deschidere se realizau cu ajutorul unor pistoane gigantice. Ele împingeau cele două componente ale fiecărei porţi, apropiindu-le încet una de alta, până se lipeau etanş. Când nu se mai vedea nici o dâră de lumină printre ele, manevra era încheiată şi se aprindea în partea de sus o lumină roşie. Urma pătrunderea apei în dreptunghiul de beton şi, implicit, ridicarea navei într-un ritm abia perceptibil.
De nu s-ar fi auzit uruitul acela dizgraţios de fiare care scrâşnesc, zgomot produs de suporţii altimetrelor ce se freacă de zid, nici nu am fi realizat ce se întâmplă. Uşor, cam într-o jumătate de oră se ajungea la nivelul următor. Lumina roşie de pe opritorul din faţă se preschimba în verde, iar poarta începea să se deschidă, permiţându-ne trecerea la „next level”.
Şi tot aşa s-au succedat lucrurile de vreo şase-şapte ori. Obosisem de atâta trambalare. Nici nu mai ţin minte exact de câte ori s-au repetat ecluzările, ştiu doar că se înserase binişor.
A meritat sau nu?
…Pe malurile fluviului defilau luminile aşezărilor din vecinătate. Locuitorii se găsesc acum în siguranţă, iar casele lor sunt ferite de furia revărsării giganticului fluviu. Stăteam în cabină şi priveam gânditor la spectacolul de afară. Oare a meritat sau nu să se întreprindă o asemenea „nebunie” de proporţii nemaiîntâlnite? Dumneavoastră, ce credeţi? (Va urma)
Horia C. Deliu
