Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
În episodul 14 al „Jertfei de seară”, publicat în „Mesagerul de Covasna” nr.1854 din 22 mai 2017, părintele Ioan Tămaș Delavâlcere ne prezintă câteva „cugetări” despre moarte din opera Sfinților Părinți bisericești, a filozofilor creștini, și biblice. Intenție lăudabilă, la care dorim să ne „asociem”, nu cu un punct de vedere diferit, ci cu o intenție de completare.
Și spune părintele că trebuie să te pregătești din vreme pentru moarte, ceea ce este foarte adevărat: „Adică să-ți tai legăturile cu păcatul, să te eliberezi de grijile cele lumești, să te lepezi de ispitele și plăcerile trupești care țin sufletul închis într-o temniță și fac moartea să fie dureroasă, amară și grea”, dar, spunem noi, dacă oamenii ar putea face acest lucru în timpul cât trăiesc, atunci pământul ar fi locuit numai de sfinți, însă păcatul, grijile lumești, ispitele și plăcerile trupești despre care vorbește părintele Tămaș fac parte din ființa umană și oricât am vrea noi să scăpăm de ele, nu putem, mai ales când chiar și unii „sfinții” îndrumători spre bine și credință păcătuiesc. Când trăiești într-o societate imperfectă, aceste rele te înconjoară din toate părțile și „temnița” în care ești ferecat nu se mai deschide decât în ceasul marii „treceri” spre cele veșnice. Ceea ce putem noi face, însă, este ca pe calea vieții să încercăm mereu să diminuăm răul din noi și din cei din jurul nostru și să semănăm ogorul viețuirii cu faptele noastre cele bune.
Ce frumos și bine o spune părintele: „Dacă am fi fără păcate, sau ne-am căi de ele, dacă ne-am pregăti de ea ca și Sfinții, prin post, rugăciune și milostenie, am primi-o cu bucurie, căci ar pune capăt luptei cu diavolul”. Dar întrebăm noi: oare sunt cu adevărat oameni fără de păcate?! Greu de crezut, însă putem crede că există mulți oameni conștienți care se străduiesc să nu păcătuiască „nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul” și, chiar dacă nu reușesc în totalitate, aceștia se tem mai puțin de pedeapsa divină, pentru că în primul rând ei se luptă cu „diavolul” din ei precum un căruțaș priceput știe să-și strunească bidivii pe care-i conduce. Dar mai sunt și dintre aceia care se declară buni credincioși, care țin post „ca Sfinții”, merg pe la toate mănăstirile și parastasele, își fac cruce la fiecare pas, și în același timp fac o mulțime de păcate în cursul săptămânii, și trăiesc liniștiți, pentru că se apropie duminica, se duc la Biserică, se spovedesc și sunt stăpâniți de convingerea că preotul, hărăzitul Domnului pe pământ, îi iartă de păcate, și așa ei se întorc acasă fericiți și curați, deci pot face altele în zilele ce urmează. Să luăm, de pildă, un păcat foarte frecvent: înjurătura sau „a păcătui cu vorba”. Sunt oameni care într-o singură zi rostesc mii de înjurături, își înjură nevasta, copiii, prietenul, vecinul, dușmanul, înjură calul, câinele, ploaia sau vântul, înjură tot ce-i iese în cale și nu-l mulțumește, dar duminica ei se îmbracă frumos și merge la Biserică, ascultând cu evlavie „ce frumos ține slujba popa”, și se întorc acasă mulțumiți și ușurați, dacă bineînțeles nu se opresc la vreo bodegă să mai stea de vorbă cu prietenii, un alt bun prilej de a înjura din nou… Și așa cu păcatele, încât preotul are mereu de lucru cu îndreptarea sufletului și minții celor necuviincioși…
Sunt adevărate și cuvintele lui Horațiu, la care face trimitere părintele Tămaș, precum că „Nimic din tot ce adunăm pe pământ nu ducem cu noi, decât un de haine și un coșciug pe care ni-l dau alții”. Ba nici pe acela nu-l ducem cu noi, căci și scândurile între care suntem băgați putrezesc în pământ împreună cu trupul îngropat, dar dacă totuși avem un spirit care se eliberează după moarte, acesta va duce cu el faptele noastre cele bune sau rele, după care vom fi judecați. Și te întrebi atunci de ce-și construiesc unii oameni cavouri imense în cimitir, niște construcții fără rost, dar foarte costisitoare. Oare nu tocmai de teama morții? Dar de fapt de ce se tem ei? Probabil chiar de multele lor păcate din timpul vieții. Cu cât e mai păcătos omul, cu atât este mai temător și crede că, ascuns în cavou, moartea nu-l va găsi… Totuși, dacă vrem să lăsăm ceva bun pe acest pământ când plecăm, atunci să sădim un pom, să educăm un copil, să ajutăm un bătrân sau un nevoiaș, dacă suntem mai bogați să construim o școală, o biserică, un spital, să răspândim știința și credința, să luptăm împotriva răului ce cuprinde pământul, căci există mai multe șanse ca aceste fapte generoase sau caritabile să ne salveze sufletul…
Și dacă e așa cum spune părintele Tămaș, că moartea care este „legea destinului uman” și „umbră a păcatului strămoșesc”, dar că „nu este ultima țintă a vieții omenești”, atunci trebuie să căutăm „ultima țintă”. Deci precum o spune cucernicul părinte, moartea este un „hotar de trecere între două vieți”, un „prag de trecere în nemurire”. Ei, aici chestia cu nemurirea este cam nelămurită, pentru că diversele curente religioase îi dau o interpretare diferită, în funcție de sistemul religios pe care-l promovează fiecare. Unii cred, alții nu cred în „viața de apoi”. Cât despre „o viață nouă” în rai sau în iad, după faptele noastre din viața pământească, iarăși sunt discuții interminabile. Ba se mai zice că iadul și raiul sunt aici pe pământ și e greu să-i contrazici pe cei care afirmă acest lucru. Dar ce te faci cu aceia care cred în reincarnare și trăirea multor vieți pe pământ, până când sufletul se purifică pentru a fi demn să trăiască în lumea celor drepți, și aceștia sunt „copiii Domnului” și nu credem că Dumnezeu nu-i iubește și că-i va pedepsi la veșnicia iadului pe toți, probabil câteva miliarde. Dar cu cei mulți care încă mai cred în zei sau cu cei care nu cred în nimic? Chiar și marea diversitate religioasă este derutantă pentru mulți semeni de-ai noștri, care nu știu unde este Adevărul.
Adevărul este că fiecare trebuie să creadă în Dumnezeu sau în ceva care să-i dea speranță și putere să trăiască viața așa cum este ea, cu bune și cu rele, și că fiecare trebuie să-și iubească semenii și să încerce împreună să construiască pe Pământul nostru un Paradis terestru în care să ne simțim bine cu toții, într-o lume a păcii, lipsită de dușmănie și de ură, abia atunci vom putea visa la veșnicia ei…
Nu putem încheia acest „dialog” fără a lăuda bunele intenții ale părintelui Ioan Tămaș Delavâlcele, de a-i readuce pe cei rătăciți la calea cea bună și a-i îndemna spre iubire și credință.
Mihai Trifoi
