Foto: Silviu M.d.C
Pentru deliciul cititorilor, vom comenta azi rubrica „Dincolo de cuvinte (71) – Meditaţii”, apărută în edițiile din 2 martie şi 4 martie a.c. a unui cotidian local, sub semnătura părintelui Ioan Tămaş Delavâlcele, iubitor de Dumnezeu şi de oameni şi cărturar înclinat spre meditaţie.
Poate că n-am fi ales acest subiect, dar fiind vorba de „omenie”, care în ultima vreme a cam început să dispară din viaţa oamenilor precum patriotismul căzut în desuetudine, credem că e bine să stăruim puţin mai mult asupra acestor lucruri, căci de atâta încrâncenare ne-am înrăit şi am început să uităm de cele sfinte şi drepte care au îndrumat acest popor prin veacuri de istorie până în zilele noastre.
Şi zice părintele Tămaş că [„Omenia” nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţie de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sunt podoaba omeniei” (Meditaţii 71)]
Iubire de străini, frumos spus, numai că lumea nu mai e cum o ştiam, ea s-a schimbat mult, iar străinii nu-ţi vor întotdeauna binele şi nu ştii ce intenţii au, pentru că adesea sunt mânaţi de gânduri obscure, iar oamenii au învăţat să fie mai prevăzători şi mai rezervaţi în a le deschide uşa. Cât priveşte „ţinerea cuvântului dat”, ce să mai zicem? Uitaţi-vă la politicienii noştri şi spuneţi câţi dintre ei şi-au ţinut cuvântul dat oamenilor înainte de alegeri, când toţi îşi dau cuvântul şi promit câte-n lună şi-n stele?! După alegeri şi instalarea în funcţii călduţe, majoritatea se lipesc de scaune şi uită ce-au promis, iar noi rămânem doar cu vechea lozincă-urare proverbială: „Să trăiţi bine!” Sentimentul onoarei? Care onoare, părinte?! Păi, dacă ar avea onoare, s-ar ţine de cuvântul dat. Dacă ar avea onoare, n-ar mai trebui să calce pragul DNA-ului, pentru că ar trăi în „spiritul dreptăţii”, al mărinimiei, modestiei şi credinţei în Dumnezeu. Dar de unde atâta modestie? Priviţi pe ecranele televizoarelor şi vă veţi lămuri repede cum stăm cu modestia, mai ales când pe unele semene de-ale noastre de-abia se mai ţin hainele pe ele de atâta dezinvoltură, iar prin cluburi, mai mult sau mai puţin deocheate, mai-mai că-ţi vine să-ţi faci cruce de ceea ce ţi-e dat să vezi! Mărinimie au, ce-i drept, mulţi dintre cei care ne dirijează vieţile, dar numai pentru ei şi ai lor, iar „dispoziţia de jertfă” despre care vorbiţi este şi ea o realitate, numai că ei nu se jertfesc pentru popor, ci pentru propriile interese, cum ar fi salariile imense (faţă de omul de rând), averi fabuloase şi „pensii speciale”, pentru că ei se cred cu adevărat „speciali” şi tocmai de aceea nu pot avea „podoaba omeniei”, un lucru atât de banal şi învechit încât nu mai merită băgat în seamă. Credinţa în Dumnezeu, o au şi pe aceasta, în special când depun jurământul de investire „cu mâna pe Biblie” şi când se afişează pe la marile sărbători religioase ca să-i mai vadă lumea, în fond este o problemă de imagine. Rămâne totuşi acea afirmaţie a jurământului: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”- pe care cei care au jurat strâmb o mai simt uneori „pe propria piele”, când intră şi ei la…meditaţie.
Dar să mergem mai departe şi să vedem ce mai spune părintele Tămaş în cugetările sale:
[„Străinul călător, când vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte… Pentru român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui”.]
Drepte vorbe, venite din timpuri străvechi, dar tocmai de aceea ele nu prea se mai potrivesc cu starea de spirit a oamenilor de azi, când de atâtea rele lumea s-a ticăloşit şi nici nu ştii cine şi cu ce gânduri îţi intră pe poartă. Nu de puţine ori mass-media ne aduce la cunoştinţă ştiri cutremurătoare despre de furturi, jafuri, violuri, crime săvârşite de cunoscuţi, dar şi de străini care intră în casă cu gânduri necurate. Ba unii, după ce i-ai primit în casă, fac ce fac şi apoi te dau pe tine afară. E bine însă că nu toţi semenii noştri au uitat vechile obiceiuri şi tradiţii şi şi-au păstrat în egală măsură sentimentul omeniei. Dar şi mai bine este să-l „citeşti” pe omul care te vizitează şi să nu te încrezi în oricine, căci gândurile omului nu întotdeauna i se oglindesc pe faţă; viclenia şi reaua credinţă se pot ascunde şi după zâmbete curtenitoare, căci sunt mulţi şi oamenii care una spun şi alta fac.
Părintele Tămaş mai vorbeşte şi despre „facerea de bine”, izvorâtă tot din omenie: [„Binele numai atunci îşi merită numele când nu este cu socoteală ascunsă. Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: „Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita în veci”] Bine zis, dar depinde ce înţelege fiecare prin „bine”. De pildă, cei care dau mită cuiva sus-pus pentru a obţine anumite favoruri îi fac acestuia un bine, şi nici nu uită, iar cel care primeşte ar vrea să uite, dar nu poate căci, dac-ar uita, cel care i-a făcut „binele” i-ar aduce mereu aminte şi aşa nici unul dintre ei n-ar fi liniştiţi. Acest „bine” prost înţeles se poate întoarce la ei cu faţa lui urâtă. Aşadar, este de preferat să înţelegem corect noţiunea binelui şi să veghem ca acesta să nu fie „cu socoteală ascunsă”, pentru ca pacea să domnească în sufletul şi conştiinţa noastră.
Şi ne mai spune preotul cărturar că omul de omenie are inimă mare şi trebuie să fie mărinimos, căci: [Inima omului de omenie e logodită cu iertarea: „Iertarea poart-o în sân, ca s-o ai la îndemână”. Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om.]
Acestea, de asemenea, sunt cuvinte şi sfaturi frumoase, dar în realitate, când pe planetă trăiesc şi activează în jur de 7 miliarde de oameni, oricât ai vrea să fii de mărinimos şi iertător, nu poţi. Ar trebui să desfiinţezi toate închisorile, să laşi în libertate pe toţi infractorii şi criminalii, iar lumea ar deveni un haos. Deci există cazuri şi cazuri şi nu poţi ierta întotdeauna răul făcut, altfel el s-ar întinde pe pământ şi ar sufoca viaţa. Trebuie să existe şi Poliţie, şi închisori, tribunale, Justiţie, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna cum ni le-am dori noi, pentru ca oamenii să poată trăi în linişte şi siguranţă, feriţi de răufăcători. Cum pot fi iertaţi, de exemplu, nişte terorişti care îşi ucid semenii?! Cum poate fi iertat un criminal care şi-a ucis mama, tatăl, un frate, o soră sau proprii copii?! Şi au fost destule astfel de cazuri. Probabil că cele scrise mai sus de domnul părinte se referă la situaţii mai puţin grave. Dar şi aşa, ar fi minunat să putem fi toţi Hristoşi, dar nu putem sau cel puţin încă nu.
Îndemnul părintelui Tămaş de a crede în Dumnezeu este demn de urmat, însă trebuie să recunoaştem că nici măcar Dumnezeu nu este atotiertător, aşa cum chiar părintele o spune: „Spre pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi”! Şi atunci cum putem noi să-i iertăm pe toţi care ne fac rău?! Iertându-i, ei (din lipsă de conştiinţă) ne-ar crede proşti sau slabi şi ne-ar face în continuare rău. Nu, nu trebuie să răspundem răului cu rău, dar nici nu putem întoarce mereu obrazul să fim pălmuiţi. Cel mai greu este să-i determini pe cei care fac răul să înţeleagă că ceea ce fac nu este bine nici pentru ei şi nici pentru victimele lor. Aici intervine Societatea, respectiv Familia, Biserica, Şcoala, ONG-urile şi instituţiile specializate, şi doar în ultimă instanţă Justiţia. Răul nu poate fi oprit, pentru că el se află în noi şi în jurul nostru, dar, ca pe un cal nărăvaş, trebuie să-l ţinem în frâu, iar iertarea va veni doar când acesta se va îmblânzi.
Iertată fie-ne „polemica filosofico-religioasă” cu preacucernicul părinte Tămaş, şi în speranţa să nu fi păcătuit prea mult cu vorbele noastre, îi urez în continuare multă pace în meditaţiile sale, care ne aduc lumină în suflet.
Mihai Trifoi
