La data de 18 ianuarie 1919, la Paris, au început lucrările Conferinței de Pace, ce avea ca obiectiv stabilirea noii configurații teritoriale rezultate după terminarea Primului Război Mondial, la care au participat 27 de state, printre care și România. Delegația română, condusă de Ionel Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, nu a fost primită prea favorabil la Paris, țării noastre aducându-i-se acuzații că a semnat o pace separată cu Puterile Centrale şi ca urmare, nu va avea drept la toate revendicările formulate în cadrul Conferinței.
Astfel, premierul Ionel Brătianu a trebuit să-i înfrunte pe miniștrii de Externe ai celor „Patru Mari Puteri”, respectiv Statele Unite, Marea Britanie, Franța şi Italia şi după ce a explicat rațiunea încheierii acelei păcii, el a făcut expuneri detaliate asupra împrejurărilor care au condus la acel demers.
De asemenea, Brătianu a cerut reprezentanților „marilor puteri” recunoașterea „de jure” a noului statut teritorial al României, statut hotărât de poporul român prin Unirea din anul 1918 a Basarabiei, Bucovinei, Banatului, Crișanei, Maramureșului şi a toată Transilvania, cu „patria mamă” și formarea României Mari.
Și chiar dacă delegația română s-a confruntat încă de la începutul acestei Conferințe cu numeroase dificultăți, inechități şi chiar ofense ce veneau din partea foștilor aliați, spiritul diplomatic și prestigioasa experiență politică a lui Brătianu a avut câștig de cauza în această delicată problemă.
Însă pentru a se ajunge la aceasta, delegația României prezentă la Conferința de Pace de la Paris și condusă magistral de către Ionel Brătianu, a trebuit să depună o amplă activitate politico-diplomatică pentru anihilarea manevrelor de culise ale diplomației şi ale propagandei desfășurate de exponenții anumitor state ce nu vedeau cu „ochi buni” realizarea României Mari, fapt pentru care au încercat să impună României condiții absolut inacceptabile, condiții care lezau suveranitatea şi interesele sale naționale.
Sursa: https://www.facebook.com/LectiaIstorie
