De primăvara până toamna târziu, satul copilăriei mele îşi scutura, în fiecare an, peste noi, ploaia de miresme ale naturii reînviate. Se spune că un om poate deosebi și reține în memorie aproximativ o mie de mirosuri diferite şi datorită civilizaţiei, urbane desigur, omul pierde o parte din aceste posibilități olfactive. De fapt, foarte mulţi dintre noi nici nu ne-am dat seama de această pierdere. Ne mai amintim câteodată de acest fapt când un miros din copilărie îl resimţim, întâmplător, mai târziu, şi care ne aduce cu o forţă uluitoare, pentru câteva clipe, simţirea noastră superbă de fericire de demult.
Oamenii de ştiinţă au constatat cum se înregistrează mirosul nostru, de la nas până la centrul emoţional al creierului, condus, cu eleganţă şi reverenţă, să zicem noi cu puţin umor, de nervii cranieni. Cuvintele ajung în altă parte a creierului nostru pentru a fi înregistrate. Un trecut frumos al nostru, sentimentele de fericire de cândva, sunt evocate, aşadar, cu mult mai puternic prin miros. De aceea întotdeauna când mă întorceam acasă de la oraş, veneam înapoi în urbe „cu bateriile încărcate”, cu forţa fizică, emoţională şi spirituală împrospătată. Şi copilul are o nevoie extraordinar de puternică de a cunoaşte lumea, de a aduna, ca o albină, din florile şi frumuseţile Vieţii, nectar după nectar. Eram fermecat de frumuseţea florilor şi de mirosul lor diferit, fie cele cultivate în grădina noastră, în partea spre ogradă, fie cele ale vecinelor noastre, lelea Anuţă şi lelea Palagie: busuioc, măghiran, cârciumărese, gura leului, margarete, crăiţe (extrem de parfumate), mentă (cu o mireasmă foarte plăcută), stânjenei (lelea Anuţă avea un strat minunat în faţa casei, îngrădit, să nu-l strice „galiţele” – păsările de curte), superbe gladiole, muşcăţi etc. Numai înşirându-le aici, parcă deschid o lume de o fericire imensă, luminată feeric de culori şi de miresme. Tot în vatra satului erau, pe etape ale anotimpurilor, miresmele florilor de acăţi (salcâmi), cel mai răspândit copac din sat, cu un parfum aparte, care-ţi făcea o stare de bine la suflet şi la corp. Toate drumurile din sat, la marginea grădinilor, în garduri, erau şi mai sunt străjuite de acest arbore care face parte din identitatea naturală a satului nostru. La unele case ale celor mai înstăriţi, cum erau şi vecinii badea Iacob şi lelea Anuţă, erau tufe rotunde de bănuţei, arbust ale căror frunze, de formă ca „bănuţii”, aveau un miros plăcut, specific. A adus mama, demult, de la lelea Anuţă şi la noi în ogradă un bănuţel şi s-a făcut mare, dar anul trecut, nu se ştie de ce, s-au uscat toţi bănuţeii din sat, şi am auzit că şi prin alte locuri.
În Parcul mare din sat era, cam pe la mijloc, un arbust cu frunze argintii, ca de salcie, cu spini, care avea un miros puternic, parcă de tămâie. Miresme minunate răspândeau şi florile de viţă de vie, iar toamna strugurii copţi. Tufe de melini (liliac) erau aproape la fiecare casă, în gardul dinspre drum, pe oriunde treceai erai învăluit de mirosul plăcut al acestor flori. La fel de răspândite şi de plăcut mirositoare erau tufele cu flori de soc. Când eram mici, mergeam la pădurea Macău să culegem ghiocei, apoi „viorele” de pe Părăuţă, acestea cu un parfum minunat. La noi în sat, viorele li se spun la violete. Dar fiecare păşune a satului avea miresmele ei specifice anotimpurilor. Pădurile aveau şi ele un paradis de miresme plăcute. Dar poate cel mai minunat miros al vieţii satului era cel al holdelor (lanurilor) coapte de grâu, fie După Deal, fie în Drâmboaia, După Tău, pe Groapa Fântânii, în Fânaţe, în Draga, pe Dealul Drăgii, în Hodaie, în Farcaşteu, în Iobăi, în Valea Macăului, la Saica, După Macău şi prin alte locuri bune de cultivat grâu în hotarul satului nostru. Mireasma acestor holde, cântecul ciocârliilor de deasupra lor, „fuga” holdelor pe timp de furtună, culoarea cea dragă Omenirii a spicelor reprezintă o icoană a vieţii ţăranului, din veac în veac.
Aveam în lădoaiele din spatele casei noastre grâu cu un miros foarte plăcut, în care tata punea pentru iarnă mere Batule parfumate şi cu un gust foarte plăcut, după ce s-au „copt” acolo, în grâu. Şi lanurile de porumb aveau mirosul lor minunat, care şi acestea fac parte din lumea copilăriei mele şi din simbolul bogăţiei satului nostru. În astfel de spaţiu de basm şi-au trăit viaţa ţăranii noştri. Totul putea fi o lume minunată dacă atâtea năpaste, mai ales din sfera orânduirilor, nu s-ar fi abătut negativ asupre vieţii omului de la ţară. Este important însă ca oraşul să aibă o mai frecventă comuniune cu lumea rurală, sursă de prosperitate şi de alimentaţie ecologică, sursă de fericire în acest spaţiu al miresmelor şi al purităţii sufleteşti.
Dr. Vasile Lechințan
