Medicina, una dintre cele mai prestigioase profesii, nu este la îndemâna tuturor. Este nevoie de o inteligență ieșită din comun și de o motivație serioasă pentru a intra la Medicină, apoi de tenacitate și perseverență pentru a face față cerințelor anilor de școală medicală.
Însă cunoștințele și priceperea nu sunt singurele atuuri care definesc un medic de excepție. Cei care reușesc să își construiască o reputație impecabilă au mai multe calități care îi deosebesc de restul colegilor și îi pun pe lista celor mai căutați medici din domeniul lor.
Este si cazul doctoriţei Ioana Georgescu, care de peste jumătate de secol se dedică, cu foarte multă dăruire, profesionalism și modestie, pacienților săi din tot județul Covasna și nu numai. Are 82 de ani, împliniţi în luna iulie, dar încă lucrează la cabinetul său privat.
O cunosc de când eram copil şi mereu am simţit că emană multă blândeţe şi bunătate. Mai târziu am aflat că este şi unul dintre cei mai buni pediatrii.
Într-o zi m-am întâlnit cu o prietenă şi mi-a povestit cum printr-o simplă consultaţie doamna doctor a descoperit o boală gravă care-i macină copilul, fără să ştie. O minune! Atunci mi-am propus să realizez un interviu cu acest medic ieşit din comun. Am sunat-o, i-am spus ce intentionez să fac şi mi-a spus că nu vrea să se laude. A făcut ce trebuia. De ce trebuie să ştie lumea? Într-un final am convins-o, şi tare mă bucur. Am trăit cea mai surprinzătoare experienţă din cariera de jurnalist. Seara, după ce muncise în grădina ei şi consultase deja unsprezece copii, mai avea putere să-mi acorde acest interviu. Încă din primele clipe mi-a vorbit despre familia ei. Când a venit vorba despre copii, a luat în mână un articol apărut mai demult în ziarul „Adevărul”. A început să citească. Era vorba despre fiul ei Dragoş, medic oncolog în Franţa. Ochii îi luceau. E departe de casă şi cu siguranţă îi duce dorul, dar e mândră de realizările lui. Apoi mi-a vorbit despre fiul ei Bogdan, profesor la Cluj, despre fiica ei, Ileana, medic neurolog, despre nepoțelele ei, despre soţul ei. Timp de cinci ore, până la ora două noaptea, am ascultat cu sufletul la gură povestea de viaţă impresionantă a doamnei doctor. N-am cum să relatez tot, dar am făcut un rezumat al discuţiei şi vă invit să-l citiţi. Acest om este special, de o umanitate şi modestie ieşite din comun.
Doamna doctor, ce vă mai amintiţi din copilaria dumneavoastră?
Provin dintr-o familie numeroasă din localitatea Clinceni, judeţul Ilfov.
Tata a fost ţăran, dar un ţăran deştept, care a făcut cu mama 13 copii din care au trăit 11, acum mai sunt 9 în viaţă. Eu sunt al doilea copil şi prima fată. Până am plecat de acasă am crescut 7 fraţi. Aşa era atunci.
Când eram mică mergeam cu vaca, cu cartea sub braţ, mă ţineam de lanţ şi citeam. Dar n-aş da viaţa mea de atunci pe nimic din ce fac copiii azi. Toată ziua butonează. Când îi văd la 1 an, ca să îi facă să tacă, le dă telefonul. Încă nu ştim toate consecinţele utilizării îndelungate a acestor aparate. Suedezii au zis că a crescut mult incidența tumorilor cerebrale după ce au intrat în circulaţie telefoanele mobile. În plus eu văd că din cauza tehnologiei, copiii nu se pot concentra pe ceva, devin isterici. Întreb părinţii de ce le dau de mici telefoanele copiilor şi-mi spun că aşa au ocupaţie. Ca să poată vorbi cu mine mămica, îi dă telefonul copilului. Nu-i normal. E o nebunie ce se întâmplă în ziua de azi. Copiii nu mai au frică de nimeni, unii zic că nu trebuie să aibă. Eu mă întreb de ce ? Profesorul Alfred Rusescu, în anul cinci de pediatrie, mi-a fost profesor şi spunea: „Copilul trebuie să ştie în primul rând de frica lui Dumnezeu, în al doilea rând de tatăl lui şi în al treilea rând de profesor.”
Pe Dumnezeu unii l-au desfiinţat, susţinând că nu există, tatăl aleargă după bani şi profesorul a fost scos din schema de noul sistem. Profesorul nu mai e respectat de elevi. Dacă e aspru cu elevul, apare la televizor. Aşa că copiii fac ce vor. Au prea multe tentaţii si prea puţină dorinţă să-şi îmbogăţească cunoştinţele. Timpul trece… Mă întreb, unde şi cum vor ajunge aceşti copii?
A venit într-o zi la mine un bărbat cât un munte, cu un copil de doi ani şi jumătate în brațe. La un moment dat, puştiul i-a dat o palmă că i-au zburat ochelarii. Tatăl l-a pupat. Păi cum să se comporte aşa un copil?
Tata ne zicea mereu să facem fapte bune şi când nu ne vede nimeni, căci te vede cel de sus şi cândva vom plăti pentru comportamentul nostru. Înainte de a face ceva să te gândeşti de zece ori, iar când ai făcut o tâmpenie să ai simţul să recunoşti. Dacă vezi pe cineva că a pierdut ceva, strigă după el şi dă-i acel lucru. Nu-l lua şi nu te bucura pentru el. N-ai făcut nimic pentru a-l avea, dar cine l-a pierdut a depus efort. S-a imprimat în mine această idee. Uite-mă la 82 de ani. Nu fac nimic necuvenit şi am avut aceste principii de viaţă.
Părinţii să le însufle copiilor dragostea de muncă şi să-i responsabilizeze. În ziua de azi copiii au drepturi, dar nu şi îndatoriri. Primesc totul de-a gata. Să se descurce singuri, ţinând cont că au toată energia vârstei. Să nu trăiască ca niste paraziţi, pe umărul părinţilor lor.
Tatăl meu era un om gospodar, cu mult bun simţ, dar foarte sever. Seara, după cină, tăticul ne dădea sarcini pentru ziua următoare. Niciun frate nu comenta. Răspunsul era mereu „Da, Tăticule!”
Când aveam copiii mici şi erau năzdrăvani, l-am întrebat pe tata: Ce fac eu cu copiii aştia? El îmi spunea: Ce-ai văzut la mine, Taică.
Tată, dar mă urăsc pentru că sunt prea severă. Îi pedepsesc mereu.
El îmi zicea: O să fie vremea să te preţuiască!
Avea dreptate. Eram în post şi părintele mi-a spus să le cer iertare copiilor că am fost prea aspră cu ei. L-am sunat pe fiul meu Dragoş, căruia îi spuneam când era mic „Blândul Ben”(un personaj din desene animate) şi i-am spus că am sarcina să-mi cer iertare deoarece am fost prea severă. El atunci mi-a spus: „Ce-ai zis mamă? Uiţi călaşiîn urma ta trei oameni. Mult timp nu te-am înţeles, dar acum sunt şi eu părinteşi te înţeleg perfect. Noi suntem ce suntem azi datorităţie. Cel puţin eu, îţi mulţumesc, mamă!”
Mama mea avea două clase, era casnică, dar putea să dea clasă de omenie şi cinste. O femeie care deşi avea 11 copii, când auzea un străin pe drum că-şi oferea serviciile, că repara ceva, mă trimitea să-l întreb dacă a mâncat ceva. Dacă omul zicea nu, îl invita la masă. La sfârşitul vieţii mama mi-a spus: Toată viaţa am dat, dar în casa noastră nu a lipsit nimic. Dacă eu la 82 de ani sunt sănatoasă, se datorează şi faptului că am mâncat sănătos. Părinţii erau gospodari, aveau animale şi tot ce era necesar pentru a ne creşte. Dar tata ne zicea mereu: „Plecaţi, luptaţi să obţineţi o pâine mai uşoară.”
Când v-aţi decis să fiţi medic?
În 1944, era încă război şi mulţi din Bucureşti se refugiau la noi în sat. A venit o farmacistă cu fratele ei avocat. Tata le-a dat o cameră în care să locuiască. L-a rugat pe tata să construiască două camere la drum pentru a deschide o farmacie. Mult timp a stat cu noi. Pregătea tot felul de dulceţuri şi îmi oprea şi mie pe fundul cratiţei ca să mănânc. Vedea cum ne creşteau părinţii. Când aveam şapte ani m-a întrebat ce aş vrea să devin când voi fi mare. Atunci i-am răspuns: doctoriţă. La un moment dat l-a rugat pe tata să mă dea pe mâna ei să facă om din mine. Tata a refuzat, zicând că nu-şi dă copiii pentru nimic în lume şi dacă îl ajută Dumnezeu, va face el om din mine.
A doua oară când am simţit că vreau să devin doctoriţă a fost atunci când a decedat sora mea Nicoleta. Aveam 16 ani, am suferit enorm. Au dus-o întâi la dispensarul din Domneşti, apoi la spitalul „Grigore Alexandrescu”, dar nu au salvat-o. A avut meningo encefalită şi bronhopneumonie. Nu pot uita acele clipe. Tata i-a zis mamei:„Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci am înţeles că a murit şi mi-am pus în minte că trebuie să ajung doctoriţă să caut registrul de la spitalul „Grigore Alexandrescu” să văd exact de ce a murit sora mea.
Cum ati ajuns medic pediatru?
Eram aşa sătulă de copii, crescusem fraţii până am plecat de acasă, motiv pentru care nu visam că voi ajunge medic pediatru. Vroiam să fiu medic generalist, dar soarta a fost alta. Eu cred că Dumnezeu ne călăuzeşte paşii.
Întâi am intrat la Şcoala Tehnică de Farmacie, iar când am terminat studiile am fost repartizată la Farmacia 37 din Bucureşti. M-am dus acolo şi le-am zis că vreau să încerc să intru la Facultatea de Medicină şi să mă lase două luni să învăţ. Au acceptat. Am mers acasă la părinţi şi două luni nu am ieşit din curte. Am rupt două fuste cât am stat pe rogojina din grădină ca să învăţ pentru a deveni medic. Nu aveam timp nici să mănânc. Efortul a meritat. Am reușit să intru la Medicină. Visul meu s-a împlinit. M-am întors la farmacie şi nu le-am zis că am intrat la facultate. Până la 1 octombrie mai era o lună şi puteam să lucrez, să câştig şi eu un ban. După un timp m-au întrebat dacă am luat examenul de admitere, le-am zis da. Atunci m-au întrebat de ce nu le-am zis nimic. Le-am spus că mi-a fost teamă că nu mă lasă să lucrez o lună. Până la acea vârstă nu avusesem un salariu, iar în următorii şase ani de facultate nu voi mai câştiga vreun ban. Câştigasem 320 de lei. Mi-am luat o poşetă şi pantofi, să fiu în rând cu lumea. Aveam o singură pereche de pantofi până se rupeau. Nu ca acum, când copiii au atâtea perechi că nici nu ştiu cu ce să se încalţe.
După examen, în funcţie de medii ne repartizau. Am ajuns la Pediatrie. Aceasta era privită ca o ramură săracă. Erau salarii mici, dar eu care n-am alergat niciodată după bani, m-am mulțumit cu ce primeam.
Pe 5 septembrie împlinesc 55 de ani de când am absolvit, cu media 9.75, Facultatea de Medicină din Bucureşti. Am început stagiul la o Casă de copii din capitală. M-am îndragostit de o fetiţă care avea şapte luni, Berta Obreja o chema. Când am început să o iubesc avea 5 kilograme la 7 luni. În şase săptămâni a mai luat un kilogram, la vârsta când trebuia să ia doar 500 de grame. Aveam grijă de ea ca de propriul copil. Am vrut să o înfiez, dar mama mi-a zis că nu sunt măritată şi cine ştie cum mă va privi un bărbat când va vedea că am un copil. Nu mai ştiu nimic de ea, dar nu o voi uita niciodată. Atunci am simţit cât e de frumoasă pediatria şi ce satisfacţii îţi oferă.
A venit actualul profesor Adrian Georgescu în amfiteatru şi ne-a ţinut o şedinţă. Ţin minte că a zis: „Un copil, şi cu 39 de grade știe să zâmbească. Un adult, şi cu 38 de grade se uită cu invidie la tine pentru că tu eşti sănătos şi el e bolnav. Copiii fac forme acute de boală, dacă le tratezi corect, se vindecă fără urmări. Lângă un sugar care a făcut treabă mare pe el poţi să mănânci fără să-ţi fie scârbă, lângă un adult care s-a scăpat pe el ţi se ridică totul în gât de greaţă, deoarece pute urât. Copiilor dacă ştii să le arăţi dragostea ta,ţi-o întorc însutit.”
Aşa de frumos a vorbit că mi-am dat seama că într-adevăr cea mai frumoasă specialitate este pediatria. Când vine o mamă cu sugarul ei de câteva zile şi-ţi spune ce crede ea despre boala copilului, tu, ca medic, trebuie să o întrebi tot ceea ce te ajută să descoperi exact diagnosticul. Eu cu fiecare părinte vorbesc mult. Întreb ce tratament i-a dat până în acel moment, ce doză, câte zile, pentru a înțelege de ce n-a avut efect dacă i-a dat ce trebuie. Pur și simplu discutând şi consultând ca la carte copilul afli ce are. Înainte de fiecare consult vin cu jumătate de oră înainte, ca să mă asigur că e totul în regulă în cabinet. Dacă e rece, dau drumul la încălzire pentru că nu pot consulta copiii în frig. Indiferent de ce simptome îmi zice mama copilului, eu îl dezbrac şi îl consult. Dacă cumva copilul are o erupţie pe corp pe care mama n-a văzut-o sau căreia nu i-a dat importanţă?
Îmi amintesc de un băiat Andrei, care a ajuns la mine într-un hal fără de hal, cu febră de trei zile şi nimeni nu ştia ce are. L-am dezbrăcat şi l-am consultat. Avea pneumonie la vârful drept supraclavicular. Medicul care ridică bluza copilului în sus şi-l examinează, cum poate depista pneumonia de la vârful drept? N-are cum! Medicii de azi te trimit imediat la raze. Unii nici nu pun stetoscopul pe corpul copilului, de la doi metri îl consultă. Eu am în faţă copiii care au viaţa în faţă. Eu ştiu că radiaţiile de la Cernobil încă mai lucrează în România. Ştiu că la Feldioara avem mină de uraniu. Pot eu să-mi permit să trimit copilul la raze fără să fie absolut obligatoriu? Razele astea nu au traversat şi s-au dus… Rămân în corp! Eu de ce am ureche? De ce am învăţat atâta? Să examinez aşa cum trebuie fiecare pacient. Trece anul şi nu trimit un copil la raze. Aşa cred eu că se face medicina. Nepoata mea Mara îmi zice mereu că nu se mai face azi nimic din ce ştiu eu. Îi zic mereu că atunci când va termina şcoala, o voi învăţa practică, să înveţe ce înseamnă medicina adevărată. Nepoata zice că lumea o va numi anacronică, dar eu am întrebat-o: Şi conştiinţa ta ce o să zică? Că faci în interesul pacientului, nu să te acoperi tu faţă de ceilalţi. Azi sunt unii medici care prescriu tratament ca, în caz că păţesc ceva, să se vadă că i-a dat. Nu merge aşa! Nu dăm tratament ca să ne justificam, ci pentru a salva o viaţă! Trebuie să primeze interesul copilului înainte de toate. De aceea nu toţi colegii mă iubeau. Când eram la spital şi vedeam că pe un copil nu-l tratează corect, îmi permiteam în garda mea să-i schimb medicaţia. Nu ca să mă cred mai deşteaptă, ci pur şi simplu pentru a vindeca copilul. Am luptat prea mult ca să fac facultatea, poate de aceea mi-am impus să practic meseria asta aşa cum trebuie.
Cum aţi ajuns la Sfântu Gheorghe?
Soţul meu e originar din acest oraş. Când am terminat facultatea am cerut post aici. În anul 1967 m-au repartizat la Spitalul Judeţean din Sfântu Gheorghe, unde am lucrat 33 de ani.
Când am venit în Sfântu Gheorghe aveam deja trei copii. Eu aprovizionam casa cu tot ce trebuia, eu găteam, eu spălam, eu călcam, eu cârpeam hainele. Eram şi medic, acasă şi la spital. Auzise lumea de mine, ştiau oamenii că-i pot ajuta din punct de vedere medical şi mă căutau acasă. Ştiau că nu refuz pe nimeni. De câte ori am scos mâinile din treburile casei, am văzut bolnavul şi apoi mi-am văzut iar de treabă???!!! N-am luat bani de la nimeni. Dacă mie îmi spune cineva că m-a plătit, mor. Am avut succese şi insuccese, deseori îmi făceam reprosuri, dar nu mereu a depins de mine.
Aţi ieşit la pensie de mai bine de douăzeci de ani. Ce va determina să profesaţi în continuare?
Pe Duhovnicul meu, Serafim Bădilă, pe care l-ai văzut în poze, l-am întrebat în urmă cu trei ani: Ce fac, Părinte? Mai continui activitatea mea de medic? El mi-a răspuns: Mai poţi?
I-am zis: Mintea e clară, urechile sunt de super soacră, aud şi ce nu trebuie. Ochii sunt de vultur. Am bărbat mai mic decât mine cu doi ani şi 9 luni, dar e surd pe jumătate. Am frate cu şapte ani mai tânăr decât mine, care e surd pe jumătate. Eu de ce am toate calităţile astea la 82 de ani? S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Crezi că–ţi lăsa Dumnezeu aceste calităţi fără să–ţi ceară să le exploatezi? Ăştia sunt talanţii tăi din Biblie, Ioana! Înmulţeşte–i, Ioana! Continuă să faci bine!”
Când am deschis cabinetul, în anul 1990, consultam cu 2 lei, acum, după aproape 30 de ani, consult în privat cu 15 lei, din care plătesc taxele la stat şi asistenta medicală. Nu am nevoie de nimic.
Mă întreabă lumea de ce mai lucrez? Tocmai pentru a face bine! Şi vreau să-i ajut în special pe cei neajutoraţi, care n-au bani de medic. Dacă am lucrat o viaţăîn spital, ca medic pediatru, am acumulat atâta experienţă. Nu-i păcat să nu vindec suflete nevinovate? Şi nu le dau medicamente scumpe. Ştiu exact de ce au nevoie pentru a se vindeca.
De câţiva ani am renunţat să închei un contract cu CAS Covasna. Ştii de ce? Mă obligă să raportez electronic toată activitatea mea. Eu sunt departe de tehnica asta modernă. Plăteam pe cineva să-mi facă raportarea pân ăcând mi-am dat seama că era degeaba. Medicamente dădeau tot mai puţin compensate, trebuia să emit şi reţete electronice şi nu mă descurcam. Atunci am renunţat. Pacienţii nu aveau nici ei de câştigat nimic. Mai bine le prescriu tratamente pe care le-am verificat nu o dată, ştiu că au efect şi care n-au preţurile fabuloase a celor care apar noi. Trebuie să te gândeşti şi la buzunarul omului.
Am ajuns la concluzia că goana asta după bani i-a înnebunit pe toţi. Am ajuns să mă îndoiesc de multe ori că într-un flacon este ceea ce scrie, doza indicată. Am ajuns să dau doze mai mari decât dădeam în urmă cu douazeci de ani ca să obţin un efect. Până acum 6-7 ani cine ştia de probiotice? Nimeni! Tratam pneumonia cu două antibiotice pe gură, niciodată nu făcea copilul diaree. Dacă era şi răcit îi dădeam Sumetrolim. Acum dacă îi dau Sumetrolim face diaree. Ăştia nu ştiu că mai sunt fosile ca mine care au lucrat cu medicamentul ăsta înainte. Nu înţeleg de ce au schimbat compoziţia lui. Industria asta farmaceutică este o mare mafie. Ţi-e şi groază să mai tratezi copiii în ziua de azi. Doamne, unde se ajunge?
Nu am făcut niciodată diferenţe intre pacienţi. Intrau în ordinea firească, nu conta că-i ţigan sau un om cu funcţie mare. Ce-am avut în cap am aplicat pentru toţi la fel. Conta viaţa copilului. Cred că au contat şi principiile sănătoase cu care am plecat de acasă, primite de la părinţi.
În ciuda tehnologiei, eu lucrez pe metoda veche. Scriu cu mâna mea tot ce e important legat de pacient. Sunt mulţi pacienţi si n-am cum să ţin minte tot. Eu mi-am făcut singură registrul de evidenţă a copiilor. Scriu numărul de ordine, data, nume, prenume şi vârsta, domiciliul, simptomatologie, indice de greutate, tensiune, înălţime, diagnostic, tratament, control ulterior. Ce scriu aici trebuie să fie în concordanţă cu diagnosticul real al copilului. Nu trebuie să greşesc.
Vă rog să le transmiteţi un mesaj cititorilor noştri
Îi îndemn să fie oameni. Este uimitor câtă răutate există în ziua de azi. Şi totul din cauza banilor. Sunt atât de insensibili la nevoile celorlalţi. Au ajuns oamenii să treacă pe lângă unul căzut și să nu se aplece, să creadă că e beat. Dar poate e în suferință. Să ne aplecăm spre fiecare, iar dacă putem să îl ajutăm, să o facem.
Mai vreau să îndemn tinerii să citească. Vorba românului: pofta de mâncare vine mâncând, pofta de lectură vine după ce citeşte una, două, trei cărţi. Din fiecare ai ceva de învăţat. Dacă şi o singură noţiune îţi rămâne dintr-o carte, tot a meritat să o citeşti. Numai aşa vor ajunge cineva în viaţă, vor mulţumi sufletele părinţilor lor şi vor contribui la bunul mers al acestei ţări.
Mulțumesc mult, doamnă doctor Georgescu pentru acest interviu şi vă doresc din tot sufletul multă sănătate şi putere de muncă pentru a continua să vindecaţi cele mai pure fiinţe ale pământului, copiiii.
Larisa AXINIA
