– Dragă Arpi Dancs, în rândul melomanilor din judeţul nostru eşti un nume cunoscut, fiind mai mult de 30 de ani profesor la muzică la un prestigios liceu din Sf. Gheorghe. De atunci te cunosc şi eu, ca şi unii dintre foştii mei colegi de la cotidianul „Cuvântul Nou”, cu care colaborai. Iar de un deceniu, graţie performanţelor extraordinare ale fiicei tale, solista de operetă, musical şi pop – nimeni alta decât starul internaţional Annamari Dancs – se cheamă că eşti părintele unei…vedete. Să nu uităm nici de performanţele manageriale ale fiului tău, Zsolt, co-organizator al unor manifestări de ţinută, precum „Zilele Sf. Gheorghe”. Care postură îţi convine mai mult?
– Sunt bucuros şi deosebit de mândru de faptul că avut şansa să-mi pun la încercare abilităţile, harul – dacă vrei – în mai multe domenii: profesor, dirijor pentru diferite formaţii, organizator al concertelor Filarmonicii din Braşov în Sf. Gheorghe. Azi constat cu bucurie că mai toţi melomanii pe care-i cunosc au fost cândva elevi de-ai mei!
Puţină lume îşi mai reaminteşte că am fost primul D.J. din acest oraş, că am scris articole pentru ziarele „Megyei Tükör”, „Cuvântul Nou”, „Ífjúmunkás”, am compus piese de muzică uşoară, corale, am fost şi sunt producător de albume muzicale, DVD-uri.
Numele Dancs este purtat mai departe cu succes de copiii mei, Annamari şi Zsolt. După debutul pe scena Teatrului de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti Annamari a devenit unul dintre artiştii apreciaţi ai Teatrului de Operetă din Budapesta. Iar Zsolt este organizatorul şi directorul de programe a mai multor evenimente cultural-artistice importante.
…Iată telegrafic activitatea mea. Mi-e greu să înclin spre una sau alta dintre preocupări, pe toate le-am făcut cu suflet şi pasiune.
– Care a fost motivul pentru care ai optat să devii profesor de muzică? Cu fizicul tău agreabiul puteai ajunge…actor!
– Ai nimerit-o aici. În 1963, după absolvirea liceului, fiind pasionat de film, am vrut să dau examen la Institutul de Teatru şi Film din Bucureşti, dorind să ajung regizor, nu actor! Însă văzând că pe trei locuri s-au înscris peste… 600 de candidaţi, am renunţat din start.
– Păcat !
– Ştiu şi eu? Ca atare, am trecut la planul B. Anume – Academia de Muzică. Acolo singurul meu obstacol a fost limba română, pe care nu o stăpâneam perfect. După două săptămâni de studii intense am dat examen cu succes la Institutul de Pedagogie Muzicală din Târgu Mureş. Peste câţiva ani m-am „revanşat”, ca să zic aşa, absolvind şi Academia de Muzică din Bucureşti, Facultatea de compoziţie, dirijat şi pedagogie. Şi cu toate că nu era o profesie tocmai populară nici atunci, am ales să fiu profesor de muzică. Am făcut această opţiune, deoarece fiind o persoana creativă, m-am gândit că pe lângă activitatea la catedră, mă voi putea ocupa şi de alte lucruri la fel de interesante.
– Ceea ce s-a şi întâmplat. Ţin minte că făceai parte în tinereţe dintr-o formaţie de muzică uşoară cunoscută pe plan local…
– Au fost mai multe. Dar ca să respect ordinea cronologică, trebuie să mă reîntorc în timp: după absolvirea Institutului Pedagogic am refuzat repartizarea la Sânzieni, şi am acceptat postul de educator-metodist la Casa Raională de Cultură. Salariul era doar un sfert faţă de cel al unui profesor, dar eram mulţumit, rămânând în oraşul natal. Am fondat trupe de chitară electrică, ca „Sonor”, mai tîrziu „Saturn”, care au devenit, aşa cum spui, destul de populare. Uite, cunoscuţii muzicieni, fraţii Klára, au continuat să cânte în mai multe trupe, însă eu doream mai mult. Îmi căutam rostul în viaţă, adevăratul drum.
Căutam mereu ceva nou, vroiam să fac mai mult. Aşa că am pus bazele unor grupuri vocale. Ba chiar am fondat şi un Clubul al tineretului. Una dintre sarcinile mele de serviciu era şi „culturalizarea satelor”: peste tot trebuiau să existe coruri, echipe de dans, un grup vocal, un cerc de teatru. Cu ocazia fiecărei sărbători oficiale ale acelor ani (1 mai, 7 noiembrie, 23 august) organizam concursuri, programe şi evenimente culturale. Uneori apăreau şi anumite situaţii hilare.
– Interesant, ia să auzim una…
– Undeva în zona Baraoltului, cu ocazia aniversării Republicii (ziua abdicării regelui Mihai I) la căminul cultural nişte „artişti” amatori au pus în scenă un spectacol de teatru ce se vroia semnificativ. Dar care avea o durată de numai… două minute !!!
– Record mondial!
– Da şi arăta cam aşa. Se ridică cortina. Într-un fotoliu învelit cu o pătură de culoare roşie, decorată pe margine cu alb (vată), stătea un grăsan (sugera îmbuibarea clasei exploatatoare), având pe cap o coroană simbolică (din hârtie). Intră în scenă un tip musculos (muncitorul), având în mâni o seceră şi un ciocan. Le pune jos, îl înşfacă pe „rege” şi apoi îi trage şi un şut în… fund, după care strigă triumfător: „Trăiască Republica şi tovarăşul Gheorghe Gheorghiu- Dej!”
– Extrem de sugestiv, n-am ce spune.
– Oho, şi au mai existat momente din acestea penibile. Încetul cu încetul m-am săturat de meseria de „îndrumător cultural” şi am încercat să-mi recapăt postul de profesor. Am reuşit destul de greu să reintru în sistemul educaţional. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Şcolii de Muzică, am primit sarcină să mă ocup de pregătirea corului Liceului nr. 1 din Sf. Gheorghe, respectiv Colegiul „Székely Mikó” de astăzi.
– Ce faci în prezent? Te ocupi de impresariat, afaceri în industria muzicală, compui?
– Actualmente sunt …pensionar! Însă unul deosebit de activ, ţin să menţionez. Da, mă ocup (şi) de impresariat artistic. Sunt câteva formaţii şi interpreţi pe care îi manageriez. Am şi o casă de discuri şi o firmă care se ocupă de importul şi distribuţia produselor multimedia, care din păcate, din cauza descărcărilor ilegale de pe internet, a intrat într-o stare de agonie prelungită şi continuă. Sper totuşi să se schimbe lucrurile.
– Nu te-a tentat profesia de compozitor? E bănoasă şi comodă. Sau mă înşel?
– Am început să compun în tinereţe, încă de pe vremea când am devenit profesoraş. Stau mărturie multe melodii scrise pentru vedetele acelei perioade, cum ar fi Marina Voica, Angela Similea, Ricky Dandel, Doina Limbăşanu, Eva Kiss. Aceste piese au ajuns în topuri, erau prezente în emisiunile de televiziune şi radio. Până la urmă, cu peste 60 de melodii de muzică uşoare, 120 de prelucrări din folclor şi 45 de compoziţii corale am devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Momentan nu mai compun, deoarece nu cred că la vârsta mea mai pot să-mi adaptez stilul la tendinţele şi aşteptările consumatorului de muzică din zilele noastre. Totuşi, atunci când Annamari îmi cere sfatul, o ajut cu mare plăcere.
– Cum ţi se pare industria muzicală din România la ora de faţă? Se face atâta…zgomot în jurul ei, iar rezultalele sunt modeste.
– Ai dreptate! Pare că melodia în sine nici nu mai contează, mult mai importat este tam-tam-ul legat de interpreţi. Bineînţeles, sunt şi piese bune, unele devin hituri, altele nu. E greu să realizezi ceva într-adevăr răsunător în era în care piesele se nasc pe banda rulantă.
Bunăoară, Inna, O-Zone sau Alexandra Stan au reuşit cu un management agresiv. În cazul Alexandrei, din păcate, la modul propriu!
– Dar în străinătate cum este? În Ungaria, de pildă, mergi destul de des şi ai legături prin intermediul fiicei tale care este solistă a Teatrului de Operetă din Budapesta. Ea concertează frecvent şi în America, Canada, Israel, poate ai însoţit-o sau dacă nu, discutaţi aceste teme …
– În Ungaria criza este şi mai accentuată. De ceva vreme compozitorii şi producătorii nu au reuşit să scoată un hit, în adevăratul sens al cuvântului. Piesele, în cel mai fericit caz, sunt mediocre, şi asta în pofida faptului că nenumăratele emisiuni de televiziune de tip concurs sau realty scot pe bandă rulantă interpreţi şi formaţii. În lipsa unor compoziţii puternice dispar, cum apar. Hiturile se importă din Occident ori din…România!
– Nu zău?
– Vorbesc serios. De exemplu, anul trecut în Topul oficial de muzică Dance din Ungaria, jumătate din piese erau „Made in Romania”, bineînţeles în limbă… engleză! Annamari, care şi-a început cariera cu stilul pop, azi preferă să cânte musical şi operetă. Fiindcă dacă nu ai un compozitor bun, plus o groază de bani pentru promoţie, relaţii şi prieteni la posturile de radio cheie şi pe la televiziuni, nu ai nici cea mai mică şansă. Iar în ceea ce priveşte vânzările de discuri, ştiai că de exemplu în Viena sau Barcelona nu mai găseşti nici-un magazin de muzică, care să vândă discuri? Asta-i stituaţia actuală…
– Cum ai defini noţiunea de vedetă? Să fie vorba de o persoană (mai mult sau mai puţin talentată) care îşi dă aere? Provoacă scandaluri, se ceartă cu paparazii, face tot felul de figuri? Tu ce crezi?
– Astăzi ajunge să ai o piesă la radio, să apari într-una dintre emisiunile de tip cancan la televiziune, şi gata te poţi declara „vedetă”. Face parte din promoţie, din business. Nimic nu mai are suflet: artistul, piesa este marfa ce trebuie vândută cu orice preţ. Totul se învârte în jurul reclamei, implicit a banilor. Pentru mine nu soţiile de fotbalişti, nici fetele de pe nu ştiu care pagină din tabloid sunt vedetele autentice, ci acele personalităţi care au reuşit să se impună prin talent adevărat: Nadia Comăneci, Florin Piersic, Loredana Groza, Andreea Esca, Ştefan Bănică jr., Andra, Dan Bittman.
– Îţi aminteşti în acest context al discuţiei noastre, de extraordinarul succes al Annemari la ediţia din anul 2008 a Festivalului Internaţional „Cerbul de Aur” de la Braşov? Eram lângă voi când a ridicat Trofeul de Popularitate în uralele publicului – o distincţie care a propulsat-o pe urmă rapid şi în ţara noastră, ea fiind mai cunoscută în străinătate, graţie hiturilor şi videoclipurilor difuzate de reţelele internaţionale. Vorbeşte-ne, te rog, despre impactul acestui premiu.
– Trebuie să recunosc, a fost poate perioada cea mai frumoasă, dar şi cea mai grea din viaţa noastră de familie. Am iubit cu pasiune acest festival timp de 40 de ani. Pe vremuri am luat interviuri de la participanţi, am căscat gura ore în şir în faţa Teatrului Dramatic din Braşov. Mă uitam la acele vedete ca la nişte zei.
Şi ce-mi dă Dumnezeu? După mulţi ani fata mea a intrat în preselecţia pentru Festivalul „Cerbul de Aur” din 2008. Este greu de descris în cuvinte momentul magic când a fost pronunţat pe scenă numele ei, drept câştigătoarea Premiului de popularitate. Abia după acel episod s-a lansat cu adevărat cariera ei în străinătate, fiindcă o distincţie la un festival internaţional de un asemenea calibru reprezintă cea mai bună „scrisoare de recomandare”.
– Tu ce fel de muzică asculţi, stimate d-le profesor Dancs Arpi?
– Ascult aproape orice fel de muzică, de la cea clasică la ritmurile moderne. Apreciez muzica uşoară, pop sau rock, la fel cum apeciez muzica clasică. Pentru mine este primordială linia melodică.
– Te întreb ca dascăl, ca profesionist – ca să afle şi tânăra generaţie – cât sunt de importante studiul, şcoala pentru un interpret de muzică (să-i zicem „uşoară”) ? Unii, aşa-zişi solişti, nici măcar nu ştiu… notele muzicale şi se autointitulează „staruri” !
– Din păcate necunoaşterea notelor muzicale a devenit o modă în ultima perioadă. Unii chiar se laudă cu faptul, că oricum câştigă mult mai mult decât un instrumentist de la Filarmonică, de exemplu. La acestă tendinţă au contribuit şi emisiunile de tip concurs, care creează impresia falsă că se poate „fabrica” vedetă din aproape oricine. Din totdeauna am susţinut că o carieră de lungă durată nu se clădeşte uşor. Ci se aşează cărămidă peste cărămidă, pe o bază solidă, nu una efemeră conferită de o emisiune de televiziune ad-hoc.
– Nici nu îndrăznesc aproape să te întreb: ce crezi despre manele ? Cum a putut să prolifereze atât de mult acest gen suburban de muzică?
– Personal nu le apreciez. Totuşi, un lucru e sigur: au priză uriaşă la un anumit public. Textele sunt infantile, muzica nu are nici o legătură cu folclorul autentic românesc, stilul de interpretare este artificial. Merită apreciată doar virtuozitatea instrumentiştilor.
– Cum îl apreciezi pe Goran Bregovici?
– Este unul dintre favoriţii mei. Dar nu numai el, în general, apreciez muzica sârbească. Vezi, Bregovici este cel mai bun exemplu al carierei clădite pas cu pas. A început să cânte la nunţi şi funeralii, apoi la baluri, iar azi este vedetă pe plan internaţional. Mi-a plăcut faptul că, în timpul războiului din Iugoslavia, a rămas neutru, a evitat capcana naţionalismului, declarând, că el vorbeşte pe o singură limbă, pe cea a muzicii.
– Consideri că muzica uşoară autohtonă se află în impas?
– Nu, deloc! Din contră. Este de apreciat faptul că la noi, posturile de radio, chiar şi cele comerciale promovează intens muzica românească. În Europa, în afară de România şi Franţa, nu există aşa ceva. Când vine vorba de vânzări însă, impasul este palpabil. Am discutat de mai multe ori cu reprezentanţii marilor caselor de discuri din România, cum ar fi Roton sau Media Pro, şi se pare că nici ei nu au vânzări, practic trăiesc din drepturi de autor, unele albume nici nu mai apar pe format clasic, ci numai în versiune digitală.
– Uite, două mari manifestări tradiţionale româneşti ale genului au dispărut. Luna aceasta trebuia să aibă loc ediţia jubiliară a Festivalului de la Mamaia şi nu s-a mai ţinut! O premieră negativă. Din 2009 a dispărut şi „Cerbul de Aur”. Să fie de vină numai lipsa fondurilor sau e vorba de interesul tot mai scăzut al spectatorilor?
– Interes din partea spectatorilor pentru acest gen de evenimente eu cred că există şi azi, vezi concursurile muzicale mai pe toate canalele TV. „Cerbul de Aur” a ajuns deja un brand. La fel şi Mamaia, însă lipsa fondurilor este o problemă reală atât pentru organizatori, cât şi pentru spectatori. Sponsori nu se înghesuie, iar pentru public e tot mai greu să pună deoparte bani pentru concerte, teatru sau cărţi.
– În ultimii ani au venit să concerteze la Bucureşti şi în alte oraşe din România nume mari ale showbiz-ului internaţional, trupe celebre. Doar în 2013 ne-au vizitat formaţiile de renume Iron Maiden, Depeche Mode, recent ne-au încântat legendarele voci Joe Coker şi Sting, iar în toamnă va veni din nou Julio Iglesias. Se poate zice că ţara noastră a devenit un reper pe harta mondială a spectacolelor de ţinută?
– Din fericire, da. Singura problemă este că biletele sunt extreme de scumpe. M-aş fi dus de exemplu anul trecut şi eu la concertul lui Gianni Morandi, dar biletul costa peste 300 de lei…Iţi dai seama dacă mergeam cu toată familia… Avem însă un avantaj. În oraşul nostru există mulţi muzicieni talentaţi care sunt în componenţa trupelor unor vedete cunoscute ca Nicola, Connect-R, Mandinga (Joó Sebi), sau trupa Taxi (Chereji Csongi) şi Holograf (Sumah Emil). Aproape săptămînal se organizează o serie de evenimente care merită văzute. Nici nu trebuie să ieşim din oraş ca să vedem un concert bun. În plus avem aproape Braşovul, care tot este un centru muzical de prim rang cu Opera, Filarmonica şi diferite concerte.
– Să auzim, într-o altă ordine de idei, câte ceva despre hobby-urile tale.
– Eu consider şi muzica un hobby. Ar mai fi filmele. Într-o vreme mă declarasem nemulţumit de internet, dar are şi avantaje: am posibilitatea să urmăresc o mulţime de filme vechi. Pentru cele noi mă deplasez la Braşov. Abia aştept să avem din nou un cinematograf în Sf. Gheorghe.
Mă ocup, de asemenea, de repetiţii la pian cu nepoţelul meu, Ádám, care este foarte talentat, mai fac şi sport la sală, încerc să mă menţin în formă. Împreună cu soţia – care este o învăţătoare apreciată – călătorim prin locurile pe care le-am visat cândva şi, bineînţeles, suntem prezenţi la toate premierele fiicei, Annamari.
– Eşti un optimist? Cum e …jumătatea paharului tău?
– Plină! Sunt optimist.
– Ai umor? Apreciezi această calitate la alţii?
– Da, am umor. Sper ca şi alţii să aprecieze, cum şi eu, normal, apreciez această calitate la alţi semeni.
– Povesteşte-ne o păţanie hazlie de-a ta.
– Există o sumedenie, cât să umplu o… carte. Una dintre ele poate fi catalogată drept un coşmar. Cu câţiva ani în urmă unul dintre fanii lui Annamari, un tip din Zalău, a început să-i trimită scrisori, normale la început, apoi versuri, care erau adresate „Prinţesei blonde” (cu toate că Annamari e brunetă). Peste puţin timp, admiratorul a început să călătorească sute de kilometri, fiind prezent la toate concertele ei. Apoi a apărut în faţa casei noastre, stând acolo zi şi noapte!!! Am încercat să vorbim cu el, dar fără nici-un rezultat. A devenit chiar agresiv, aşa că am chemat Poliţia. Atunci am realizat că nu are discernământ, că are o problemă psihică. A plecat, dar a mai revenit.
Părea la un moment dat că a înţeles că degeaba bate la poarta noastră. Până într-o sâmbătă. Cineva sună la poartă. Fiind singur acasă, mă duc să deschid şi ce văd? Vreo 30 de oameni îmbrăcaţi la patru ace, cu buchete de flori şi sticle de şampanie în mână. Veniseră la…nuntă! Nici nu ştiam ce să fac? Să râd sau să plâng? I-am poftit înăuntru părinţii, care mi-au părut nişte oameni normali. Habar nu aveau cum era treaba cu fiul lor. Săracii, când au aflat, erau să intre în pământ de ruşine. Până la urmă băiatul a ajuns la tratament şi nu am mai auzit niciodată de el.
– Doamne, incredibil, episod horror! Hai să te întreb acum altceva: ce nu agreezi la ceilalţi, la semenii din jurul tău?
– Minciuna, infidelitatea, caracterul îndoielnic.
– Te consideri un om norocos?
– Absolut.
– Nu te-a bătut niciodată gândul să pleci din ţară, aidoma atâtor alţi compatrioţi? Acum erai bogat…
– Cum să nu. De mai multe ori… Prima oară m-a bătut acest gând în 1981, era să rămânem la München, unde mi s-a oferit şi catedră, dar am ales să ne întoarcem în ţară, abia se născuse Annamari… După Revoluţie din nou ne-a apucat dorul de emigrare. Aveam chiar actele şi bagajele făcute, doream să ne mutăm în Ungaria, însă copiii noştri s-au folost de dreptul lor la Veto şi am rămas aici. Am încercat să-i ducem cu zăhărelul, spunând că acolo Coca-Cola curge în valuri, dar ne-au răspuns că-i mai bună apa mineral de Bodoc. La un asemenea argument am cedat, şi am făcut foarte bine…
– Care ţi-a fost deviza în viaţă?
– Nu-mi place să fiu nostalgic. Mă interesează trecutul doar ca reper, ceva din care pot să trag învăţăminte. Mă dedic prezentului şi, mai ales, viitorului.
– Dacă n-ai fi ajuns muzician, ce ai fi vrut să fii?
– Cum am spus la începutul discuţiei noastre, mi-ar fi plăcut să devin regizor. Nu s-a putut, dar şi aşa am satisfacţii la acest capitol: am regizat mai toate videoclipurile fiicei mele şi ale altor interpreţi. Plus am avut ocazia să lucrez şi în televiziune, ca redactor.
– Ce vis, dorinţă nu ţi s-a împlinit?
– Poate ai să te miri, când mai toată lumea se plânge în ziua de azi. Însă consider că am reuşit să-mi îndeplinesc aproape orice vis. Fireşte, n-au fost dorinţe fanteziste, ci rezonabile.
– Care îţi sunt planurile pentru viitorul apropiat? Dar mai îndepărtat?
– Doresc ca întreaga familie să fie sănătoasă şi unită. Doresc ca fata mea să aibă cât mai multe roluri şi premiere şi ca fiul meu să organizeze evenimente cultural-artistice importante. Iar cea mare doleanţă: să-mi văd nepoţii la festivitatea… „Ultimului clopoţel”.
Horia C. Deliu
