Interviu realizat în data de 27 octombrie 2022; activitate în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”
Aveți 95 de ani și văd că vă țineți bine!
M-am născut în 15 iunie 1927. Daa… măcar că așa am fost de năcăjit, de copchil. După ce m-am căsătorit, am dus o viață mai bună. Am avut o nevastă bună.
Știu că ați ciobănit până v-ați însurat. Apoi v-ați lăsat…
M-am lăsat. Adică până m-am dus în armată.
Haideți să începem cu începutul: când v-ați dus pentru prima dată la oi?
La oi m-am dus la vârsta de 13 ani și de la oi n-am mai plecat până în ’49. Și-n ’49 m-am dus în armată. În timpul ăla, pe tata l-a-nchis la pușcărie. Deținut politic. Și a stat tata la pușcărie… mult. Când a vint de la pușcărie tata, îl aveam pe Valer (n.n.: Valer, fiul cel mare al domnului Ion Bîrlă, s-a născut în 1953). Eu m-am însurat singur, eu mi-am făcut tot. Până eram în armată, aveam o prietenă, la care am ținut cel mai mult, dar nu am luat-o de soție. Că n-aveam casă, știi? Eram șapte. Adică am fost cinci frați și mama a murit în ’38 și am rămas cinci copii orfani și tata s-a-nsurat cu o femeie din Păpăuți. Și avea și ea doi copii și eram șapte. Eu, când m-am însurat, erau timpuri grele. Foarte grele. Atuncea se confisca tot, tot luau. Și aș fi luat-o de nevastă pe fata care mi-era dragă, da’ n-aveam casă. Eram șapte frați și eram năcăjiți. Și nevastă-mea a avut casa. E casa ei asta, în care vorbim acum. Adică asta am făcut-o eu, da’ a fost casa ei aici. Și am trăit bine cu ea. Am copii buni, țin la mine, au grijă de mine. Numa’ nu pot să mai fac nimic, că nu mai sunt în putere. Am pensie bună. Că am și pensie de refugiat.
Spuneați că tatăl dumneavoastră s-a căsătorit cu o femeie din Păpăuți, care avea și ea doi copii. Unul dintre ei nu este nea Dumitru Olteanu (Ciohoi)?
Da, el e. Trăiește. Face suta de ani săptămâna viitoare! Cei mai grei ani, cu el i-am trăit.
Așadar, v-ați dus la oi la 13 ani. Unde?
Da, am plecat de-acasă la 13 ani. Și s-a cedat Ardealul atunci și-am stat doi ani, numa’ eu și cu frate-meu ăsta mașter și cu tata. Restul familiei a rămas aici, până-n ’42. Și în ’42 i-a adus și pe ei la Sita Buzăului, acolo am fost refugiați. No… și eu acasă n-am mai vint până cu un an înainte de armată. Numa’ la oi am fost. Vara veneam la munte și iarna am fost în transhumanță. Pe la Buzău, pe la Târgu Mureș, lângă Târgu Mureș. Am fost la Târgu Lăpuș, când a fost foametea; în 1946 a fost o secetă mare în România. Și atunci ne-am dus cu oile la Târgu Lăpuș, în județul Someș, aproape de Baia Mare (n.n.: județul Someș, aflat în nordul Transilvaniei, a fost desființat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950). Cu oile, pe jos. Și tot pe jos am vint. Și pe la Târgu Mureș, tot așa, ne duceam toamna și vineam primăvara. N-am stat aicea. Și când vineam primăvara, la munte! Așa că acasă eu n-am mai stat. De la 13 ani și până la 20, eu acasă n-am stat.
Când mergeați la Târgu Mureș, pe unde mergeați? Pe ce rută?
De la Târgu Secuiesc, pe la Casin, la Miercurea Ciuc. Și de la Miercurea Ciuc la Odorhei. Și treceam prin Bălăușeri, era o comună. Și apoi la Târgu Mureș.
La ce dată plecați, de obicei?
Cam pe la 20 septembrie – 1 octombrie.
Înainte de Sf. Dumitru?
Înainte. Cum coboram de la munte, numa’ treceam prin Covasna. Păi aia vă spun: de la vârsta de 13 ani și până la 20, eu în sat n-am mai stat. Numa’ o vară.
Ciobanii coborau în sat de Sântilie?
La Sântilie, numa’. Atunci era o zi renumită, la Sfântu’ Ilie. Se făcea horă și veneau toți ciobanii din munți.
Și unde se ținea?
Pe atunci se făcea… știți unde stă frate-meu ăsta mașter? Acolo (n.n.: la intersecția actualelor străzi Cuza Vodă și Toamnei, în Voinești). Da’ era mai puțină lume, nu ca azi. Că numa’ acolo era, o țâr’ de loc. Pe urmă, după ce m-am însurat eu, a început să se facă la Ciurda Porcilor, că așa-i zicea la locul ăla, unde-i Complexul (n.n. unde se află astăzi Parcul Tineretului, pe strada Mihai Eminescu din Voinești).
Știu că acelui loc i se mai zicea „sub nuc la Neta” sau „la Fița Cioacă”.
La Neta. Era un nuc mare în răspinteni. S-aduna toată lumea, pe străzi era lume, se uita. Și tinerii jucau acolo.
Povestiți-ne, vă rog, despre păpușile de caș!
Păpușile de caș, înainte de Sântilie, le trimiteau fiecare la gagică, cei care aveau gagică.
Să înțeleg că nu le dădeau la horă?
Le trimiteau înainte. Și fata… adică avea fiecare câte-o gagică și o aducea la joc, când se făcea joc. Da’ eu n-am apucat decât o singură Sântilie, că dup-aia m-am însurat.
Cine cânta?
Erau lăutari. Era unu’, Stănică, ăla mulți ani a vint, de când eram eu copchil. Erau de pe la Lopătari, din partea Buzăului. Veneau aici, pe urmă s-a stabilit aici unu’, Costică. Apăi ăla aici a și murit.
Dar ciobanii voineșteni nu știau a cânta?
Cum nu? Și la fluier, și la caval, un fluier mai lung, care cântă mai puternic.
Dumneavoastră, la fluier, ce fel de cântece cântați?
Cântece de care se cântă și acuma. Nu mai știu… După ce m-am căsătorit, m-am lăsat, am avut alte necazuri, n-am mai avut timp de cântat.
Haideți să ne întoarcem la drumurile transhumanței. De pildă, la Târgu Mureș, în cât timp ajungeați?
Cam două săptămâni făceam pe drum. Cu oile, așa…
Câte oi avea turma?
Păi aveam cam 1500. Și eram trei, uneori patru ciobani. Și câte cinci, șase câini.
Păi și nu era greu?
Ce să faci? Așa era!
Mergeați ziua și vă odihneați noaptea sau invers?
Ziua mergeam. Atunci nu erau mașini. Dacă te-ntâlneai într-o zi… Acuma n-ai putea să te mai duci. Nu erau mașini. Toată ziua sau la două zile dacă vedeai o mașină… Numa’ căruțe cu cai.
Măgari aveați?
Aveam. Și, pe unde găseam, puneam și lemne pe măgar și unde înseram, făceam focul, făceam mămăligă și mâncam.
Și cojoacele și restul bagajelor, le putea duce măgarul?
Păi bine, da’ aveam și căruța. Adică după oi venea și căruța. Da’ căruța nu stătea după oi, se ducea până unde știa că ajungem sara ș-acolo ne-aștepta. Și făcea focul, ne-aștepta.
Deci mai trebuia un om și să mâne căruța.
Da. Așa am fost. Când am trecut, de s-a cedat Ardealul ș-am trecut granița cu căruța și cu caii, eram cu oile și cu frate-meu ăsta mașter. Doi ani de zile așa am fost, cum erau corturarii. Erau înainte corturarii, umblau de făceau oale, așa le zicea, corturari, umblau din sat în sat cu căruța cu cai… așa am fost și noi.
Cum era îmbrăcat un cioban?
Cu cioareci. Toată lumea era cu cioareci, toți ciobanii. Și aveam flanele de lână.
Și pe vreme rea? Dacă era furtună sau ninsoare?
Afar’ stăteam. Aveam cojoace și, peste cojoc, sarică, așa-i zicea.
Din ce era făcută?
Din piei de oaie. Oi țurcane, cu lână mai lungă. P-aia o luam peste cojoc și ploaia se scurgea, nu ne udam.
Glugă aveați?
Da, cum să nu? Din stofă. Albă. Glugile erau albe. Ca un sac pe spate, îl puneai și te acopereai așa, ca o manta.
Ce încălțări aveați, ca să reziste la drum?
Aveam bocanci. Și opchinci, vara cu opchinci, mai mult.
În drumurile lungi, hoții nu v-au călcat?
Nu erau.
Dar conflicte cu localnici?
Odată veneam de la Târgu Mureș, eram aproape de Sovata. Și eram cu frate-meu ăsta mașter, cu o turmă de oi, care erau miei, mai mici. Că le alegeam, care erau miei mai mici, o turmă, ș-ălelalte, altă turmă. Și p-acolo, pe la Sovata, veneam cu oile și oile mâncau pe șanț, așa. Că nu umblau… căruțe erau puține. Și a vint o căruță de unguri, mai barbari, d-ăștia răi. Aveam și miei și mieii erau mici, moțăiau pe drum, așa, oile mâncau pe margine și mergeam așa. Și am văst că vine de la urmă o căruță, am zis că oprește, încet, da’ venea cu caii la trap. Zic, când o ajunge la noi, poate oprește, să-i fac loc să treacă. De unde, frate? Când s-apropchie, la câțiva metri de oi, a început să dea bice la cai și caii au luat-o la aruncate. Și mai era puțin, mieii erau pe margine, moțăiau, dădea peste miei, acolo. Eram cu frate-meu ăsta mașter, amândoi. Ăsta, când a văst (el e mai mare decât mine, cu cinci ani), i-a dat cu măciuca la cal în cap și-a căzut calu’ jos și s-a oprit căruța. Și s-au dat jos, erau doi unguri în căruță și vreo trei femei, și s-a dat jos unul c-un toporaș în mână spre frate-meu, dac-a văst că i-a dat în cal. Și frate-meu se dădea cu spatele așa-ndărăt și cum mergea așa cu spatele, s-a-mpiedecat și-a căzut și ăla cu toporul era lângă el, acolo. Eu, când am văst, am fugit repede și când i-am trântit una… aveam un băț cu verigă d-aia de fier la cap. Era din lemn de corn. Un lemn mai strălucios, cel mai tare lemn. P-aici la noi nu-i corn d-ăla, îl aduceam de prin pădurile alea dinspre Târgu Mureș. La foc îl făceam – îl încălzeam până îl făceam drept, îl afumam. No… când i-am trântit una în cap, a căzut acolo jos și numa’ făcea din mâni, așa…
Bine că n-a murit, că mai aveați și alte necazuri…
N-a murit. A vint ălălalt, au vint femeile și l-au luat d-acolo și l-au pus în căruță. Și-au început să dea cu bolovani, că drumurile erau cu bolovani atunci. Abghea am scăpat de ei!
Ați zis că plecați în septembrie, început de octombrie. Cât stăteați în zona de iernat și când vă întorceați?
Stăteam până în aprilie. Cam 15 aprilie. Mai mult nu stăteam acolo, nu ne ținea. Nu ne lăsa pe câmp. Și-n 15 aprilie plecam și făceam cam două săptămâni de la Târgu Mureș până aici. Pe la 1 mai ajungeam.
Și acolo, pe al cui teren erați? De la cine îl luați?
Era câte-un gospodar care avea teren mai mult. Că atunci erau și ghiaburi, știi… și ne duceam la câte unul d-ăla, boier, așa-i ziceam, la câte unul d-ăla. Avea câte 50-60 de hectare.
Și cum vă înțelegeați cu proprietarii terenurilor?
Plăteam. Trebuia să plătim. Fără plată, nu. Am fost într-o iarnă la Bernadea, o comună aproape de Târnăveni. Pe Târnava. Și ne-am dus acolo și aveau teren, tot hotarul. Și la Primărie au făcut o adunare și ne-am dus acolo, că vrem să cumpărăm pășunat pentru până primăvara. Și ăia n-au cerut mai mult decât să le dăm, la toți care erau adunați, toți care aveau pământ, să le dăm să bea cât or putea. Ne-am dus și-am cumpărat, nu mai știu, o sută sau două sute de kile de vin și ne-am adunat acolo, era un cămin cultural, și au băut până… Și aia a fost plata, la Bernadea, acolo. Asta a fost chiar după război, în ’45, când am fost la Bernadea.
Așadar, în ’45 ați iernat la Bernadea. În ’46, la Târgu Lăpuș. În ’47?
În ’47, în Buzău, la Bobocu.
Ce traseu ați urmat ca să ajungeți acolo?
Pe Valea Buzăului: Întorsura Buzăului, pe la Nehoiu, Buzău și la Bobocu. Acolo era și un aerodrom. Nu știu dacă mai e, era un aeroport acolo. De acolo, în ’44, că și în ’44 tot acolo am fost, d-acolo plecau avioanele care se duceau de bombardau în Rusia. Era un aeroport mare și avea teren mult și umblam cu oile. Mai mult noaptea, că ziua umblau avioanele, pe terenul ăla unde era aerodromul. Unde aterizau avioanele, era pistă. Și noi, pe lângă, unde era iarbă.
Nu vă era frică? Era război!
De ce să ne fie frică? Acolo n-au bombardat.
Așadar, iernile anilor 1944 și 1947 le-ați petrecut la Bobocu. În ’48, unde ați fost?
Tot la Bobocu. Și în ’49 am plecat militar. Și gata, asta a fost ciobănia mea. Dup-aia am început altă viață. Grea. Am lucrat în agricultură, până s-a făcut Colectiv. Am lucrat cu cai, am avut pământ. După Colectiv, am lucrat la ICIL Sfântu Gheorghe și la Brașov, cu Mircea Toma.
Între toate aceste ierni, erau verile în care ciobăneați pe munții de lângă casă. În ce munți vărați, de obicei?
În cinci munți am fost: în ’41, în Clăbuci; în ’42, Fagu Alb; în ’43, Goru; din ’44 până în ’47, în Mordanu. Ăsta e dincolo de Lăcăuți, da’ aparține de Vrancea. Adică acuma aparține de Vrancea, da’ a fost al grofului din Zăbala. Acolo avea grajduri, a avut cai acolo. Că grofu’ din Zăbala a fost făcut drum de se ducea cu căruța până în Mordanu, din Zăbala.
Și aici, pe munții ăștia, tatăl dumneavoastră era baci? Sau el era stăpânul?
Tata era stăpân. Se întovărășeau mai mulți. De exemplu, ande tata au fost trei frați. N-au fost străini, mai mult familia, așa se-ntovărășeau. Aveau, împreună, vreo mie și trei, patru sute de oi. Și eram câte cinci, șase ciobani, chiar și mai mulți. Vara eram, c-apăi eram la stână, care mulgeam, eram patru. Și bacii se schimbau, în fiecare an. Și eu am fost baci. Trei ani am fost baci.
Pe vremea aia, se făcea măsuratul laptelui la începutul verii?
Nu. Nu se făcea. Se-mpărțea brânza, cât se vine de oaie, de două ori pe vară: la Sfântu’ Petru și la Sfântă Marie.
Și până atunci, brânza unde se ținea?
Stâna era făcută în așa fel că avea trei încăperi. Era o parte unde era numa’ stâna brânzei, acolo era acoperită, să ție umbră, să ție frig. La mijloc era comarnicul pe unde ieșeau oile, când le mulgeam din strung. Și dincolo era stâna unde făceau brânza, unde mâncau. Deci: stâna brânzei, comarnic și fierbătoare. Într-una, clădire acoperită. Ca o casă, da’ prin mijloc treceau oile. Într-o parte, fierbătoarea și-ntr-o parte, stâna brânzei. Numa’ brânza acolo. Și era acoperită ermetic, ca să nu intre căldura sau musca. Avea pod. Numa’ aia avea pod ș-acolo, în pod, se țineau șeile la cai, țineai mai multe lucruri acolo. Se și dormea în pod.
Florentina Teacă- muzeograf MNCR
https://muzeu.mncr.ro/
