Alpinistul Gabriel Băicuş, primul român care, în urmă cu două luni, a reuşit performanţa de a escalada două dintre cele mai înalte vârfuri de pe planetă, Everest (8.848 m) şi Lhotse (8.516 m), în puţin peste 24 de ore, a povestit, în weekend, la Cea1 Borsec Festival, despre experienţa sa, despre cât de greu, dar şi cât de frumoasă a fost expediţia, despre visuri şi proiecte.
Gabriel Băicuş, care are 36 de ani, este un tânăr modest, mereu cu zâmbetul pe buze, parcă un pic stingher când i se acordă atenţie, dar care se bucură din suflet de succesul lui, de împlinirea unui vis ale cărui seminţe le-a sădit cândva, în urmă cu zece ani, când a început să urce mai consistent pe munte.
În luna mai, el a reuşit performanţa de a ajunge pe Acoperişul Lumii, cum mai este denumit vârful Everest, cel mai înalt punct de pe planetă, după care să cucerească şi Lhotse, totul în puţin peste 24 de ore. Chiar dacă proiectul viza încadrarea în 24 de ore, nimic nu ştirbeşte această realizare extraordinară.
Despre expediţie, alpinistul român spune că a fost frumoasă, dar dificilă şi se amuză explicând că i-a lua mai mult timp să ajungă de la Braşov la Iaşi, după care să meargă la Borsec şi să revină la Braşov, decât să ajungă pe Everest şi Lhotse.
Dar continuă, punctând că se simte privilegiat că a avut această şansă, că şi-a creat-o şi că a revenit cu bine acasă pentru a împărtăşi experienţa cu cei din jur.
Gabriel Băicuş mărturiseşte că se aştepta ca dubla ascensiune să fie foarte grea, dar niciodată pentru el nu a fost o opţiune să renunţe, decât dacă vremea s-ar fi schimbat sau ar fi apărut probleme mult mai grave.
„Preţuiesc prea mult viaţa şi aş fi anulat”, mărturiseşte tânărul alpinist.
Acesta povesteşte şi de momentele cheie ale expediţiei, de faptul că nu a putut să se odihnească, în cele două nopţi petrecute la aproape 8.000 de metri altitudine, dar şi că a trebuit să ducă o luptă cu întunericul, cu epuizarea, cu propria minte.
„Au fost nişte momente cheie, le pot spune aşa. Când am plecat către Everest eram foarte obosit, pentru că nu mă odihnisem în tabăra trei, am ajuns în tabăra patru şi acolo, surpriză, eram mai mulţi în cort decât ne aşteptam să fim. Şi am stat ghemuiţi, nu am putut să ne odihnim foarte bine, bătea un vânt groaznic, foarte tare, zgomotul de la vânt nu te lăsa să te odihneşti, dar erai atât de obosit, încât făceai abstracţie de el. Şi mai e o chestie. Se pleacă noaptea către vârf şi e şi mai greu. Că e şi lupta asta cu întunericul, ca să zic aşa, cu faptul că nu vezi nimic în jur decât nişte frontale (lanterne frontale – n.r.) şi stele, eventual şi câteva contururi de la câţiva munţi, dacă ai noroc să fie lună plină. Acesta a fost un moment foarte greu, pentru că ştiam că o să merg pe noapte, 7-8 ore şi e o bătălie mentală continuă. Deci, e o bătălie cu mintea, să nu o laşi să te controleze şi să decidă pentru tine. Şi, cumva, am făcut cu paşi mici, dar siguri şi am ajuns pe vârf”, a povestit presei Gabriel Băicuş.
Un alt moment greu a fost în zona Hillary Step, de pe Everest, unde a simţit prezenţa morţii chiar pe poteca ce îl ducea către împlinirea visului său.
„Un alt moment dificil a fost la Hillary Step, acolo este un cadavru, exact în potecă, şi adaugă o greutate mentală ascensiunii. Pentru că ştii că ai ceva în comun cu acel om, şi el a avut acelaşi vis, să ajungă pe vârf, să se întoarcă acasă, la cei dragi, la familie, la copii, la părinţi şi, din păcate pentru el, nu a mai fost posibil acest lucru. Şi, cumva, simţeai prezenţa morţii acolo şi nu voiai să o deranjezi. Mai văzusem cadavre până atunci, dar acesta m-a impactat mai mult pentru că era exact în potecă şi nu voiai să-l atingi. Adică, vorbim de câţiva centimetri şi a fost un moment, aşa, care a adăugat mai multă încărcătură. Îmi aduc aminte şi acum că inima a început să îmi bată mai tare”, mărturiseşte alpinistul român.
Când simţea că totul devine greu şi dificil, Gabriel încerca să se gândească la momentele frumoase ale expediţiei, la persoanele dragi, care să îl motiveze să nu renunţe.
„Treci prin atâtea stări şi eşti atât timp tu cu tine, sunt ore întregi sau poate zile întregi când eşti doar tu cu tine şi trebuie să-şi umpli cu ceva mintea. Şi asta e cheia, cred eu, să te automotivezi cu momente frumoase, momente din viaţa ta care te-au marcat şi care te-ar putea motiva pentru expediţie, să mergi mai departe”, explică acesta.
Recunoaşte că atunci când a ajuns pe Everest nu a putut să savureze pe deplin succesul, senzaţia trăită, pentru că expediţia nu se terminase, urma ascensiunea pe Lhotse şi nu îşi putea permite să îşi piardă concentrarea.
„Pe Everest a fost foarte mare forfotă pentru că erau acolo 20-30 de inşi, fiecare parcă aştepta să primească un autograf de la Vârful Everest, aşa stăteam cu bannerele de la sponsori, bătea vântul, eram super obosit. Nu m-am bucurat atât de mult de momentul acela când am fost pe vârf, însă, clar, e o satisfacţie: sunt pe punctul cel mai înalt de pe planetă şi e o realizare! M-am bucurat mai mult în momentul în care a dat soarele. De multe ori, expediţia nu este doar despre a atinge vârful respectiv, ci este toată călătoria din jurul expediţiei. (…) Apoi e şi vârful, într-adevăr, foarte important, dar nu e totul. Mai aveam şi partea de coborâre. Încă eram concentrat şi e foarte important să rămâi concentrat pentru că majoritatea accidentelor se întâmplă pe coborâre: eşti foarte obosit, a trecut acel moment euforic. Eu mi-am dat jos masca de oxigen pe vârf, vreo jumătate de oră, şi m-a luat o ameţeală cruntă, nu mai vedeam bine. Imediat simţi dacă nu ţi se oxigenează creierul”, povesteşte alpinistul.
Despre imaginile care circulă în mediul online, cu alpinişti care stau la rând să ajungă pe Everest, Gabriel spune că „se face un pic de publicitate negativă”, în sensul că astfel de lucruri se întâmplă doar dacă fereastra de vreme bună este de doar două-trei zile şi atunci, în mod normal, toată lumea încearcă cucerirea vârfului în acea perioadă.
„Eu am avut 30 de inşi în ziua în care am urcat pe vârf; e o nimica toată, nu am stat la coadă, nu s-au format cozi, nu au fost probleme, pentru că am avut o fereastră de vreme bună cred că de 10 zile la rând. De mulţi ani nu a mai avut Everestul o aşa vreme bună. Am fost foarte norocos că m-am nimerit în anul acesta şi am fost singurul român care a încercat să urce anul acesta”, arată Gabriel Băicuş.
El a vorbit şi despre presiunea care vine din exterior, despre faptul că în lumea alpiniştilor sunt mulţi care consideră că nu e neapărat o realizare dacă nu urci fără şerpaşi şi fără oxigen, dar a spus că nu s-a lăsat influenţat de aceste lucruri, şi-a dorit ca proiectul să fie fezabil şi să poată să îl ducă la bun sfârşit.
Gabriel a folosit oxigen suplimentar, începând cu 7.300 metri, şi serviciile unor şerpaşi şi recunoaşte că fără munca şerpaşilor, numărul ascensiunilor pe Everest ar fi extrem de redus.
Alpinistul român a încercat să cucerească vârful Lhotse şi anul trecut, fără oxigen suplimentar şi şerpaş personal, dar s-a infectat cu SARS-CoV-2 şi a trebuit să se întoarcă.
Născut în judeţul Buzău, în oraşul Nehoiu, Gabriel Băicuş se împarte acum între România, Spania, unde locuieşte de 12 ani, şi Nepal, unde organizează expediţii pentru vorbitorii de limbă spaniolă.
Spune că nu s-a pregătit în mod special pentru dubla Everest-Lhotse, nu a fost ceva neapărat planificat, ci e vorba de un drum care a început în copilărie, cu pasiunea pentru natură, pasiune care s-a accentuat în Spania, unde a întâlnit o comunitate mai mare de montaniarzi, care i-au insuflat dorinţa de a merge pe munte.
Până la expediţia din mai, Gabriel a mai urcat vârfuri din Europa, Africa şi Asia, iar parcursul său a fost unul treptat, în care a cucerit înălţimi tot mai mari, fără să treacă brusc de la vârfuri de 3.000 metri la 8.000 metri.
În palmaresul său se numără, printre altele, Manaslu (8.163 m), Ama Dablam (6.814 m), Mera Peak (6.476 m), Island Peak (6.160 m) sau Lobuche East (6.119 m), toate în Nepal.
Alpinistul român are şi un proiect mai amplu, care se numeşte „Himalaya 148″ şi presupune parcurgerea celor 14 vârfuri de peste 8.000 de metri, fără a avea, însă, o presiune a timpului.
„Proiectul Himalaya 148 se numeşte aşa pentru că sunt primele trei vârfuri de peste 8.000 de metri pe care le-am urcat (1-Everest, 4-Lhotse şi 8-Manaslu) şi 14 după aceea luate câte 8; de aici combinaţia jucăuşă de aceste 3 cifre. (…) Vreau să ajung şi pe K2 (8.611 m – n.r.), nu ştiu când, dar încerc să pun nişte seminţe ca să ajung”, a arătat el.
Între timp, escaladează vârfuri din Europa, iar în toamnă va explora o vale paralelă cu Everestul, mai sălbatică şi foarte frumoasă, în Parcul Naţional Makalu Baruntse, unde ajunge foarte puţină lume şi unde intenţionează cucerirea vârfurilor Mera Peak (6.476 m) şi Baruntse (7.162 m).
În legătură cu felul în care este văzută pasiunea sa de către cei dragi, Gabriel spune că nu vorbeşte foarte mult pe tema asta cu ei, dar a avut tot timpul sprijinul lor.
„Îmi mai spune mama, uneori, de ce nu îmi aleg şi eu alte activităţi sau să fac alte vârfuri mai mici. Însă, cumva, ei m-au sprijinit întotdeauna. Am avut din partea lor sprijin şi deschidere să fac ceea ce îmi place. Eu sunt economist, am terminat ASE, dar nu m-am regăsit niciodată. Simţeam că nu e locul meu într-un birou”, a mai arătat Gabriel Băicuş.
Acesta a punctat faptul că îi plac foarte mult munţii din România, unde e foarte multă verdeaţă şi încurajează pe toată lumea să meargă pe munte, să petreacă timp în natură, fără a omite să se pregătească şi să respecte regulile de bază, pentru a nu-şi pune viaţa în pericol.
„Muntele e al tuturor şi nu e al nimănui. Toată lumea poate să meargă pe munte, important e să se pregătească un pic înainte, să se documenteze, de traseu, de echipament, să nu se hazardeze să meargă singur, mai ales cu problema urşilor pe care o avem, destul de acută, şi cred că le-aş recomanda, la început, să meargă cu cineva de specialitate, cu un ghid, măcar primele rute, să vadă cum este, cum se simte şi, apoi, dacă vrea să meargă pe cont propriu, să meargă. Dar e important să nu-ţi pui viaţa în pericol, nici a ta, nici a celorlalţi şi asta e foarte important. (…) Încurajez românii să facă sport, să petreacă timp în natură, să meargă pe munte. Noi nu plătim taxe să mergem pe munte şi ar fi păcat să nu te duci dacă ai natura la îndemână. Şi e foarte fain. Plus că îţi aduce foarte multă energie şi linişte şi pace, te deconectezi pe munte, cel puţin mie asta îmi aduce şi sunt convins că tuturor ne aduce”, a conchis alpinistul Gabriel Băicuş.
Gina Ştefan/ AGERPRES
Sursa foto: Gabriel Băicuș / Facebook
