La 10 februarie 1388, în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391), oraşul-cetate Suceava este menţionată drept capitală a statului feudal Moldova, se arată în „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 1971).
Săpăturile arheologice efectuate în diferite puncte ale oraşului, între anii 1953-1957, au scos la iveală vestigii care atestă o locuire neîntreruptă pe vatra actuală a oraşului. În punctul Şipot a fost identificată o aşezare de bordeie, datând din Neolitic. Pe platoul situat la est de cetate au fost descoperite vestigii din epocile bronzului şi fierului, iar în alte puncte ale oraşului, urme ale unor aşezări aparţinând dacilor liberi (sec. II-III), vestigii ale unor aşezări din sec. VI-VII, atribuite slavilor şi ale unor locuinţe din secolele VII-IX, atribuite tot slavilor, dar cu puternice influenţe ale culturii populaţiei autohtone.
Transformarea aşezării rurale în aşezare urbană a atins apogeul în secolul XIV-lea, în timpul domniei lui Petru I, când întreaga Moldovă cunoaşte o perioadă de prosperitate economică. Domnul s-a îngrijit de întărirea capacităţii de apărare a statului, construind cetăţile Neamţ şi Suceava şi şi-a schimbat reşedinţa domnească de la Siret la Suceava, care a devenit pentru mai bine de două secole capitala Moldovei (1388-1566). Atunci s-au ridicat curţile domneşti şi biserica Mirăuţi (prima catedrală mitropolitană), Cetatea Şcheia (ridicată în vest, dărâmată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, 1400-1432) şi Cetatea de Scaun a Sucevei, cu ziduri înalte de 10 m şi groase de 2 m, cu turnuri de apărare la colţuri, care timp de trei secole, a avut un însemnat rol politic şi militar.
În secolele XV-XVII, Suceava a funcţionat ca un mare oraş, care concentra cca 20.000 de români, cca 3.000 de armeni şi câteva mii de saşi, italieni, evrei, ungari ş.a., aşa cum reiese din însemnările misionarului franciscan Marcon Bandini, stabilit în Moldova, în 1644, unde se încrucişau marile drumuri comerciale – dinspre Liov, oraşele transilvănene şi Iaşi – şi unde se concentrau mărfurile aduse de negustori din Polonia, Rusia, Veneţia, Grecia, Poarta Otomană ş.a., fiind, totodată cel mai important punct vamal al Moldovei, potrivit lucrării „Enciclopedia Geografică a României” (Editura Enciclopedică, 2002).
Apogeul strălucirii meleagurilor sucevene medievale a fost atins în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), când au fost emise numeroase hrisoave domneşti referitoare la organizarea administrativă, juridică, fiscală, militară, comercială, la dezvoltarea economică şi culturală a acestor zone, la apărarea teritoriului. Astfel, Ştefan cel Mare a extins şi întărit Cetatea Sucevei, devenind practic de necucerit, a construit numeroase edificii laice şi religioase (Putna, prima ctitorie a domnului Ştefan, Voroneţ, Pătrăuţi, ş.a.), a creat, tot la Putna, ateliere de lucrat broderii, ţesături, podoabe, a pus bazele istoriografiei româneşti, prin elaborarea la Cancelaria domnească a unor preţioase lucrări referitoare la epoca sa („Letopiseţul anonim al Moldovei”, „Cronica moldo-germană”).
Urmaşii săi – Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefăniţă Vodă (1517-1527), dar mai ales Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) – au continuat opera acestuia, prin construirea, refacerea sau doar prin împodobirea lăcaşelor de cult cu picturi interioare şi exterioare, cum sunt cele de la Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Humor, etc.
În 1564, Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) a mutat capitala Moldovei la Iaşi. Suceava a rămas, în continuare, un important centru cultural, meşteşugăresc şi comercial al Moldovei, unii domni preferând să îşi stabilească tot aici reşedinţa. Astfel, Aron Vodă Tiranul (1592-1595) a readus reşedinţa la Suceava, iar Ieremia Movilă (1595-1600) a reparat cetatea şi a repus-o în funcţiune.
La 21 mai 1600, Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a reuşit să ocupe Cetatea Sucevei, luând în stăpânire şi Moldova, realizând pentru prima dată strângerea la un loc, sub acelaşi sceptru, a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi a Moldovei. La 27 mai 1600, într-un hrisov emis la Iaşi, afirmând noua realitate politică, se intitula: „Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”, potrivit amplei lucrări „Istoria românilor” (vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001).
FOTO: Cetatea de Scaun a Sucevei, construită în timpul domniei lui Petru I (1375 – 1391).
Fără a mai atinge nivelul epocii Ştefan cel Mare – Petru Rareş, Suceava a cunoscut în vremea lui Vasile Lupu (1634-1653) un nou moment de înflorire economică şi culturală, după care a urmat declinul favorizat de distrugerile provocate de războaiele turco-polone.
***
Întemeierea Moldovei a avut loc cu circa o jumătate de secol mai târziu decât a Ţării Româneşti. După retragerea tătarilor din 1242, aceştia au păstrat totuşi sub stăpânirea lor ţinutul dintre Carpaţi şi Nistru. De aici, ei atacau frecvent, trecând munţii, Transilvania şi Ungaria, prădând, arzând şi luând robi. Regii Ungariei au purtat mai multe războaie cu ei, unul dintre ele fiind acela din 1343, când regele Ludovic, urmaşul lui Carol Robert de Anjou, a trimis o armată puternică din care făceau parte şi români maramureşeni, sub comanda voievodului lor Dragoş. Tătarii au fost înfrânţi şi siliţi să se retragă peste Nistru. Însă, pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi ca hotarele Transilvaniei să fie păzite în permanenţă, regele a hotărât, se pare în 1353, să întemeieze la răsărit de Carpaţi, o provincie nouă – Moldova, numită astfel după râul Moldava; în fruntea ei a fost aşezat Dragoş, voievodul maramureşean, potrivi lucrării „Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu G. Giurescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977).
Dragoş a domnit timp de doi, fiind îngropat la ctitoria sa de la Volovăţ. I-a urmat fiul său, Sas, a cărui domnie s-a întins pe o perioadă de patru ani. În 1359, când fiul său, Balc, trebuia să preia conducerea Moldovei, un alt voievod român, Bogdan, a venit tot din Maramureş. Acesta era de mai mult timp în conflict cu regele Ungariei, pentru că încălcarea drepturilor populaţiei autohtone. Primit bine de locuitorii Moldovei, el l-a forţat, prin lupă, pe Balc, să renunţe la tron şi să se retragă peste munţi. Cu ajutorul localnicilor, Bogdan a putut să respingă mai multe atacuri ale oştii lui Ludovic, care voia să-l repună la conducere pe Balc.
La 2 februarie 1365, regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, cu asentimentul reginei mame şi cu sfatul prelaţilor şi baronilor regatului, a acordat fiilor lui Sas (Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan), drept compensaţie pentru bunurile pierdute în Moldova şi răsplată pentru eforturile depuse în lupta prin care se urmărea recucerirea Moldovei, averile confiscate în Maramureş, ce aparţinuseră lui Bogdan şi fiilor săi (jumătate din domeniul Cuhea cu satele Ieud, Bocicoiel, amândouă Vişaele, Moisei, Borşa, Sălişte şi Săcel). Acest act a confirmat incapacitatea regelui Ungariei de a recuceri Moldova şi, implicit, independenţa noului stat. („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, 1971).
Frate şi urmaş al lui Petru I Muşat (1375-1391), Roman I (1391-1394) a desăvârşit unitatea teritorială a Moldovei. În hrisovul din 30 martie 1392, el se intitula: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare.” Prin încorporarea formaţiunilor din sudul ţării, Moldova a devenit un stat pontic, ceea ce i-a influenţat în mod decisiv istoria, notează lucrarea „Istoria românilor” (vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001).
AGERPRES
