La 3 octombrie 1918, declaraţia de răspuns a ”Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni” la manifestul ”Către popoarele mele credincioase” al împăratului Carol I de Habsburg a exprimat voinţa românilor de dezlipire a ţinuturilor româneşti de Austro-Ungaria şi de unire a acestora cu România.
Manifestul ”Către popoarele mele credincioase” a fost o nouă încercare, sortită eşecului, de a salva existenţa Austro-Ungariei. Criza sistemului dualist, manifestată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, atinsese acum punctul său culminant. Cehii şi slovacii, slavii de sud, italienii, românii, ca şi polonezii vor respinge categoric reforma imperială preconizată, afirmându-şi deschis hotărârea de a lupta cu toate mijloacele pentru îndeplinirea integrală a revendicărilor lor naţionale, politice şi teritoriale, se arată în lucrarea ”În apărarea României Mari” (coordonator Dumitru Preda; Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994).
În toamna anului 1918, Primul Război Mondial se apropia de final. Partenerii Germaniei – Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria – dădeau tot mai evidente semne de istovire, dificultăţile lor pe plan militar fiind amplificate de accentuarea crizelor interne cauzate de numeroase nemulţumiri populare şi, în cadrul celor două imperii multinaţionale, de lupta de emancipare a popoarelor subjugate. (”În apărarea României Mari”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994).
La 26 septembrie 1918 a început ofensiva generală a forţelor aliate. În septembrie-octombrie, cercurile conducătoare de la Viena au încercat, fără succes însă, să ajungă la negocieri de pace. Monarhia Austro-Ungară, roasă de adânci contradicţii, se apropia în mod inevitabil de destrămarea ei, iar disoluţia începută mai demult avea să se accentueze în cursul lunii octombrie. Polonezii, ungurii, croaţii, slovacii, românii şi cehii refuzau să mai lupte pe front pentru o cauză care nu era a lor, iar unităţi întregi s-au predat inamicului. (”Primul Război Mondial”, autori: Zorin Zamfir, Jean Banciu; Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995)
În aceste condiţii, împăratul Carol I de Habsburg a încercat să facă unele concesii, publicând, la 3/16 octombrie 1918, manifestul intitulat ”Către popoarele mele credincioase”. Acesta făcea referire la reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state ”independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean), Transilvania şi Bucovina urmând să rămână mai departe în componenţa Ungariei. Concret, manifestul adresat de împăratul Carol I la 3/16 octombrie 1918 preconiza transformarea Austriei într-un stat federativ, ”în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului lui”, păstrând, însă, ”integritatea ţărilor Coroanei sfinte a Ungariei”. (”În apărarea României Mari”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994)
În aceeaşi zi, 3/16 octombrie 1918, a venit o declaraţie de răspuns a ”Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni” la amintitul manifest, care a exprimat voinţa românilor de dezlipire a ţinuturilor româneşti de Austro-Ungaria şi de unire a acestora cu România.
Tot ca răspuns la manifestul împăratului Carol I, la 19 octombrie 1918 s-a dat la Iaşi ”Declaraţia Comitetului Naţional al românilor emigranţi din Austro-Ungaria”, se aminteşte şi în volumul ”Aspecte ale luptei pentru unitate naţională” (coord. dr. Gh. Buzatu; Editura Junimea, Iaşi, 1983). ”Românii ardeleni şi bucovineni aflători pe teritoriul Regatului român, în numele nostru şi al fraţilor subjugaţi de acasă, a căror conştiinţă e siluită şi deci în imposibilitate de a se manifesta liberi, declarăm – se arăta în acest document – cele ce urmează: 1. Cerem să fie eliberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem hotărâţi să luptăm prin toate mijloacele şi pe toate căile ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber (…) 2. Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ţinut în cea mai ruşinoasă robie (…). 3. Cerem ca întregul teritoriu din monarhia habsburgică revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatul de alianţă încheiat de România cu puterile Înţelegerii să fie liberat şi unit cu patria-mamă (…)”.
***
Corpul voluntarilor transilvăneni şi bucovineni s-a constituit în luna noiembrie 1917.
Încă de la începutul intrării României în război, în august 1916, de partea Antantei, ideea constituirii unor corpuri de voluntari recrutaţi din rândul românilor transilvăneni şi bucovineni care se aflau în România, precum şi dintre prizonierii de origine română din armata austro-ungară aflaţi în lagărele ruseşti, s-a aflat în atenţia fruntaşilor mişcărilor naţionale din Transilvania, Banat şi Bucovina, ca şi a factorilor politici şi militari cu putere de decizie de la Bucureşti.
După intrarea României în război, între militarii mobilizaţi se aflau şi mulţi refugiaţi transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, înrolaţi ca voluntari. Cei mai mulţi se găseau în Regimentele 78 Infanterie Brăila, 11 Infanterie Siret-Galaţi, 80 Infanterie Bucureşti, 32 Infanterie Ploieşti. Spre exemplu, tânărul gazetar Octavian C. Tăslăuanu, plecat de pe frontul din Galiţia şi ajuns în România, s-a înscris ca ofiţer voluntar în armata română, cu gradul de locotenent, pe care îl avusese în armata austro-ungară. El a fost încadrat ca ofiţer de informaţii la Divizia 7 Infanterie, aparţinând de Corpul IV Armată, se arată în volumul ”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920” (de Constantin I. Stan, Ed. Paideia, Bucureşti, 2010).
Mai mulţi tineri transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni urmau deja cursurile şcolilor militare de ofiţeri activi şi de rezervă din regat. Potrivit volumului ”Istoria militară a poporului român”, vol.V (Ed. Militară, Bucureşti, 1988), la începutul războiului de întregire numărul transilvănenilor încadraţi în armata română se ridica la 29.000 ostaşi şi 1.816 ofiţeri.
Reprezentanţii refugiaţilor transilvăneni şi bucovineni aflaţi în România au făcut demersuri repetate pe lângă guvernul român în vederea organizării unui corp de voluntari.
La 13/26 octombrie 1917, Marele Cartier General român a hotărât înfiinţarea Corpului voluntarilor transilvăneni. Acesta a fost constituit la 4/17 noiembrie 1917 la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu (”Istoria României în date”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). La 28 noiembrie 1917 Marele Cartier General a stabilit definitiv structura organizatorică a Corpului de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Astfel, s-a creat, pe lângă Marele Cartier General, un ”Serviciu central” (care va fi reorganizat la 15 mai 1918), precum şi un ”Comandament al voluntarilor”, cu sediul la Hârlău, în frunte cu colonelul Marcel Olteanu (”Istoria militară a poporului român”).
AGERPRES
Sursa foto: www.muzeubaiamare.ro
