În toamna anului 1593, cu acordul Porţii, susţinut de unchiul său Iane banul, de boierii Buzeşti şi de Cantacuzinii din Istanbul, Mihai Viteazul devenea domn al Ţării Româneşti. Mihai se îndeletnicise, în tinereţea sa, cu negustoria şi odată cu intrarea în dregătorii a acumulat moşii importante în Oltenia. Înainte de a ocupa tronul, a deţinut dregătorii însemnate: mare stolnic (1589-1591), mare postelnic (1591), mare agă (1592), mare ban al Olteniei (1592-1593). A fost pribeag în Transilvania, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău (1592-1593), care îl bănuia că vrea să ajungă domn, potrivit lucrării „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).
În momentul în care a urcat pe tron, dependenţa ţării faţă de turci se agravase, dar situaţia internaţională era favorabilă declanşării luptei antiotomane. În Balcani, mişcările de eliberare se intensificau, iar în Apus, din iniţiativa Casei de Austria, Papalitatea, Spania şi ducatele italiene Mantova, Toscana şi Ferrara constituiseră Liga Creştină, la care aderaseră atât principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, cât şi Aron Vodă, domnul Moldovei (16 august 1594). Urmărind eliberarea ţării, Mihai a aderat din proprie iniţiativă la Ligă.
Mihai Viteazul a luat măsuri pe plan intern, de natură să consolideze instituţia domniei şi să-şi sporească veniturile; a lovit în boierimea anarhică, considerând valabil şi pentru Ţara Românească principiul monarhiilor autoritare, teoretizat de Neagoe Basarab, că e „vai de ţara ce o stăpânesc mulţi”; a reorganizat oastea, făcând să crească efectivele unităţilor de mercenari, oşteni instruiţi, înzestraţi cu arme performante. Când totul părea pregătit pentru a nu mai admite pretenţiile în creştere ale Porţii otomane, Mihai Viteazul a rupt legăturile cu imperiul. Lupta antiotomană a fost declanşată la 13 noiembrie 1594, când au fost lichidaţi creditorii turco-levantini prezenţi în Ţara Românească şi o unitate militară otomană din Bucureşti, potrivit lucrării „Istoria românilor. De la universalitatea creştină către Europa ‘patriilor'” (vol. IV, Editura Enciclopedică, 2001).
Ulterior, operaţiunile militare au fost extinse pe linia Dunării. La 16 noiembrie 1594, oastea Ţării Româneşti a atacat cetatea Giurgiu, pe care însă nu a putut să o cucerească. Au fost distruse, pe rând, Cetatea de Floci (10 decembrie), Hârşova (1 ianuarie 1595) şi Silistra (8 ianuarie). Tătarii care pătrunseseră în ţară au fost învinşi la Putineiu (14 ianuarie) şi Stăneşti (16 ianuarie). La Şerpăneşti, au fost dispersate detaşamentele turceşti şi tătăreşti care făcuseră joncţiunea. Mihai Viteazul le-a urmărit, a trecut Dunărea şi a nimicit la Rusciuk cele două paşale Hassan şi Mustafa, care aveau poruncă să îl aducă pe pretendentul Bogdan, fiul lui Iancu Vodă, pe scaunul Ţării Româneşti, în locul lui Mihai Viteazul. Turcii au ripostat, arzând Craiova, dar au fost alungaţi şi urmăriţi până sub zidurile Vidinului. Pentru a anihila forţele otomane care se pregăteau să atace Moldova, Mihai Viteazul a lovit Silistra. Simultan, au fost anihilate concentrările turceşti de la Brăila, Cervena, Turtucaia şi Nicopole („Dicţionar biografic de istorie a României”, Editura Meronia, 2008).
Iminenta confruntare cu turcii l-a determinat pe Mihai Viteazul să întărească alianţa cu Sigismund Bathory. Negocierile privind încheierea tratatului au început la 12 mai, la Alba Iulia, şi au fost conduse de o delegaţie de boieri în frunte cu mitropolitul Eftimie şi fraţii Buzeşti. La 20 mai 1595, însă, nu a fost încheiat un simplu act de alianţă, ci unul care făcea din domnul Ţării Româneşti un simplu vasal al principelui, limitându-i puterea în folosul marii boierimi. Erau sacrificate autonomia Ţării Româneşti şi autoritatea instituţiei domniei.
În primăvara anului 1595, în perspectiva ofensivei în Ţara Românească, Poarta a masat importante forţe la Rusciuk, sub conducerea marelui vizir Ferhat-paşa. La începutul lunii iulie 1595, acesta a fost înlocuit cu octogenarul Sinan-paşa, care a trecut Dunărea, la Giurgiu, în fruntea unei mari oştiri. Încercând să împiedice trecerea Dunării, domnul muntean a atacat Nicopole. În ciuda acestei opoziţii, trupele otomane au înaintat spre Bucureşti.
Confruntarea a avut loc la Călugăreni, la 13/23 august 1595, unde domnul muntean s-a remarcat prin vitejie şi a obţinut victoria. În luptă a fost susţinut de oastea sa care nu depăşea 16.000 de oameni, căreia i s-a adăugat un corp de oaste transilvănean, comandat de Kiraly Albert, de cca. 7.000 de oameni. Inferioritatea numerică a forţelor sale l-a obligat să se retragă spre Bucureşti, apoi spre Târgovişte, pentru a se opri în zona subcarpatică, la Stoeneşti, unde spera să-şi poată regrupa şi reorganiza forţele, precum şi să realizeze joncţiunea cu ajutoarele din Transilvania.
Otomanii în frunte cu Sinan-paşa şi-au continuat înaintarea spre Bucureşti, unde au ridicat o fortificaţie la mănăstirea Radu Vodă, au ocupat Târgoviştea, unde au ridicat, de asemenea, o fortificaţie, pregătind transformarea ţării în paşalâc. Cu ajutorul venit din Transilvania, din partea principelui Sigismund Bathory, al arhiducelui Maximilian, al domnului Moldovei, Ştefan Răzvan, care luase locul lui Aron Tiranul, şi al marelui duce de Toscana, Mihai Viteazul s-a întors împotriva turcilor. Au fost eliberate, în scurt timp, oraşele Târgovişte (18 octombrie), Bucureşti (22 octombrie), Giurgiu (27 octombrie) („O istorie a românilor”, Editura Meronia, 2007).
Turcii au fost nevoiţi să lase la nordul Dunării mulţi prizonieri şi prăzi bogate obţinute prin jaf, în Ţara Românească. În noiembrie 1595, teritoriul Ţării Româneşti cunoştea momentul eliberării de sub dominaţia otomană. Porturile de la Dunăre, inclusiv Brăila, reveneau, după mulţi ani de stăpânire turcească, la Ţara Românească. Hotarul ţării de la sud era din nou linia Dunării.
În anii următori (1596-1598), Mihai a continuat acţiunea antiotomană prin incursiuni la sud de Dunăre şi prin interceptarea oştilor tătare care se îndreptau spre Ungaria şi Banat, în ajutorul turcilor
AGERPRES
Explicație foto deschidere: Palatul Principilor din Alba Iulia, edificiu care a servit şi ca reşedinţă a voievodului Mihai Viteazul în anii 1599-1600
