FRAGMENT DE ISTORIE: Abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (10/11 februarie 1866)

Primul guvern unitar al României, condus de conservatorul Barbu Catargiu (22 ian./3 febr.-8/20 iunie 1862, când a fost asasinat), a evitat luarea în dezbatere a chestiunii rurale, trecând la adoptarea unor măsuri de organizare a statului. Și în timpul următorului guvern, condus de Nicolae Kretzulescu (12/24 iun.1862-30 sept./11 oct.1863), s-a evitat discutarea problemei agrare, avându-se în vedere, printre alte, unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice, etc. Cea mai bogată perioadă în realizări social-economice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea a guvernului Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863-26 ian./7 febr. 1865), când au fost adoptate o serie de legi importante, între care Legea privind secularizarea averilor mănăstirești (1863), Legea privind înființarea Curții de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864).

În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în discuția Adunării, chestiunea rurală, guvernul său susținând desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor. Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu, la 13 aprilie 1864, care și-a prezentat demisia. Domnitorul a respins demisia și a dizolvat Adunarea, la 2/14 mai 1864 și în urma unui plebiscit (10/22-14/26 mai) au fost aprobate o nouă Constituție numită ‘Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris’ și o nouă lege electorală. Deși legea electorală sporea numărul alegătorilor, sistemul colegiilor electorale și alegerea indirectă a deputaților pe care o susținea au continuat să slăbească puterea de vot a majorității, mai ales a țăranilor. Pe de altă parte, Statutul reflecta și nemulțumirea lui Cuza în ceea ce privește adunările reprezentative și, astfel, a schimbat radical relația executivului cu ramurile legislative de guvernământ. Noua constituție a subordonat legislativul domnitorului, oferindu-i acestuia puteri mai mari, precum dreptul unic de a iniția legi și dreptul absolut de veto asupra legilor adoptate de adunare.În acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancționat și promulgat Legea agrară, prin care țăranii erau eliberați de sarcinile boierești și îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosință, limitându-se însă pământul expropriabil la maximum 2/3 din moșie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de țărani.

Pe plan intern, aspectul pozitiv al actului din mai 1864, a fost reprezentat de desăvârșirea reformei agrare, iar cel negativ, de cel al instituirii domniei personale, în timp ce, pe plan extern, puterile garante au recunoscut Principatelor Unite dreptul de a-și modifica singure statutul de organizare. La granițe, Austria și Rusia aveau masate unități militare importante, ministrul de Externe al Marii Britanii era dispus să accepte o ocupare a țării de către otomani, iar ministrul de Externe al Porții cerea, la 6/18 mai, să se stăvilească ‘încălcările’ prințului Cuza. Totuși, rivalitatea dintre puteri a făcut ca aceste măsuri și declarații să nu aibă urmări practice, mai ales că domnitorul beneficia în această privință de sprijinul națiunii, notează lucrarea ”Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

Moșierimea conservatoare, lovită prin aplicarea reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre ‘monstruoasa coaliție’, care se reanima. Neînțelegerile dintre liberalii-moderați, grupați în jurul lui N. Kretzulescu, și liberalii-democrați, conduși acum de Christian Tell și Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziției domnitorului. După demisia președintelui Consiliului de Miniștri, Mihail Kogălniceanu, în 1865, situația guvernului condus de Nicolae Kretzulescu (2/14 iun.1865-31 ian./11 febr.1866) a devenit din ce în ce mai grea. Astfel, la 26 ianuarie/7 februarie 1866, acesta și-a dat demisia. Domnitorul, însă, a respins retragerea guvernului, înlocuindu-i doar pe generalii Florescu și Manu. În acest context, răsturnarea domnitorului era un act iminent.

Complotul politic s-a bazat pe un grup de ofițeri, care în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, a pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice imediat și să părăsească țara. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea ‘angajamentul’ ce și-l luase la înscăunare, de a se retrage. Domnitorul a luat calea exilului, ajungând în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg, unde a murit la 15 mai 1873.

Puterea a fost preluată de o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Țării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), și guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (președinte și ministru de Externe), care a convocat Adunarea electivă și Senatul. Întrunite în ședință comună la 11 februarie 1866, acestea au luat act de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care a refuzat propunerea. În contextul nou creat, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, propunându-i principelui Carol de Hohenzollern, să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar și a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck.

La 30 martie/17 aprilie 1866, Locotenența Domnească a dat publicității o ‘proclamație către popor’, prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui Carol ca domnitor al României. Plebiscitul s-a desfășurat între 2/14 și 8/20 aprilie 1866, rezultatul confirmând, cu majoritate covârșitoare, alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României, sub numele de Carol I, notează lucrarea ‘Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I’ (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol.1).

AGERPRES