Am prezentat până acum cât de concis am putut două dintre statele importante ce alcătuiau pe vremuri Indochina franceză: Cambodgia și Vietnam. Cred că am izbutit cât de cât să vă stârnesc interesul, fiindcă sunt de admirat acolo frumuseți pe care nu le puteți vedea prin alte părți.
I-a venit rândul acum lui…„Prâslea”, mica Republica Populară Democrată Laos, cu Capitala Vientiane, din aceeași regiune a Asiei de Sud-Est, țară care nu se lasă nici ea mai prejos ca atractivitate, etalând însă alt gen de elemente pitorești.
„Sathalanalat Paxathipatai Paxaxon Laos”
…Așa se numește oficial în limba locală statul despre care voi povesti câte ceva în cele ce urmează: adică Laos, în graiul nostru. Am să vă întreb retoric, dragi cititori, dacă întâmplător aveți habar prin ce se aseamănă acel îndepărtat teritoriu cu…România? Pun rămășag că știți, fiind mai informați decât vă credeam. Da, ambele state au… aceeași suprafață. Incredibil! În rest, nu există similitudini. Diferă numărul populației (viețuiesc doar vreo șase milioane de laoțieni), nivelul lor de trai e pauper, gradul de instruire cam lasă de dorit. Îi depășim chiar și la capitolul infrastructură. Cine ar fi crezut? Uite, că deși ne plângem, există alții mai amârăți ca noi…Este motivul pentru care politicienii pot jubila. Ha, ha, ha…
Peisajul în schimb compenseză totul și te lasă fără aer. Contribuie la atractivitate absența influenței „civilizației” occidentale (a se citi Cola, guma de mestecat, hamburgerii și alte elemente asemănătoare iubite în Vest), ca și numărul redus de turiști – poluatori prin excelență. Ca atare s-a păstrat aerul legendar al locurilor, misterul ținutului, stilul de viață arhaic al populației. La fel ca în vecina Birmanie (actualmente Myanmar), un fel de Terra Incognita, despre care vom vorbi mai încolo.
„Natura vindecă totul”
Cei care se „încumetă” să ia drumul Laosului se extaziază în fața câmpiilor mereu verzi ale Văii Mekong, de inefabila pădure tropicală, de aerul răcoros al înalțimilor muntoase Annamite, de viețuitoarele exotice pe care unii le-au văzut doar prin filme ori la grădina zoologică. Platourile înalte din Nordul țării sunt fragmentate de chei și defileuri săpate de giganticul (și poluatul) Fluviu Mekong – cu ani în urmă cel mai murdar curs major de apă din lume (!!!) – și afluenții săi Ou Nam, Kahn Nam, Muong, reprezentând o atracție deosebită pentru montaniarzi și iubitorii de rafting. Tot mai numeroși în ultima vreme, care apoi descoperă și alte lucruri încântătoare ce-i fac să revină cu pritenii, rudele, cunoștințele. Este și acesta un mod de „advertising”. Lent, dar sigur.
Vegetația luxuriantă acoperă mai mult de jumătate din suprafața totală a teritoriului, predominând arborii de bambus, palmierii, lianele. Fauna este formată din pantere, tigri, leoparzi, bivoli de apă și elefanți.
Uriașele pachiderme cu trompă reprezintă un simbol al monarhiei laoțiene, imaginea unui falnic exemplar apărând chiar pe steagul Regatului Laos până în anul 1975.
Numai că numărul lor s-a împuținat în toată Asia, deoarece de-a lungul vremii elefanții au fost uciși pentru fildeși, domesticiți și folosiți ca animale de povară. Iar mai recent drept distracție pentru vizitatori.
Turiștii sunt atrași de o excursie pe spatele lor, stând adăpostiți de soare într-un mic baldachin. Astfel de plimbări sunt incluse în programele tururor excursioniștilor ce ajung în Cambodgia, Vietnam, Laos, Thailanda. Nimeni nu refuză.
Numai că folosirea elefanților la munci grele – mai puțin cele cu caracter turistic – este denunţată tot mai vehement de asociaţiile pentru protecţia animalelor. Activiștii lor susţin că dresajul se face prea brutal, folosirea în pădure în exces la cărat și tractat bușteni este extenuantă, exemplarele tinere fiind surmenate, iar cele bătrâne abia făcând față.
„Natura vindecă totul” reprezintă scuza folosită de proprietari la auzul acestor reproșuri.
„Mahout”-ul (conducătorul) elefantului cu care am făcut o escapadă prin junglă, mi-a relatat multe „secrete” despre care habar nu aveam. Informațiile m-au costat, ce-i drept, un bacșiș grăsuț și contravaloarea unei statuete kitsch-ioase sculptată de mânuțele lui.
Dar a meritat.
„Secrete” despre elefanți
Se spune că elefanţii s-ar afla în slujba omului de circa 4.000 de ani. În Antichitate erau puși la munci foarte grele, ba chiar mergeau pe câmpul de luptă. Azi sunt folosiţi la tot felul de activități lucrative: în exploatări forestiere, turism, ceremonii religioase, parcuri de distracții, la circ, festivaluri folclorice, au dese apariții în filme artistice și în.. reclame. Dresajul pentru muncă începe doar când elefanții au în jur de…zece ani (?), fiind puși efectiv la activități solicitante după ce împlinesc 15 de ani, ieșind „la pensie” cam la 65 de ani.
Pentru a struni un asemenea uriaș conducătorul trebuie să fie la rândul lui bine instruit, urmând un curs intensiv de câteva luni. El folosește circa 20 de comenzi şi gesturi pentru a-l urni, opri și a-l îndemna să îndeplinească anumite sarcini. „Mahout”-ul se aşază pe gâtul elefantului şi îl îndeamnă blând apăsându-l cu călcâiele ori cu degetele de la picioare așezate în spatele urechilor: acelerație, frână, schimbare de direcție, marșarier.
Vestiți pentru „memoria lor de…elefant”, giganticele pachiderme învaţă comenzile, totuși, destul de greu, în doi- trei ani, dar nu le uită niciodată!
Baia zilnică reprezintă un ritual obligatoriu, foarte apreciat de mamifer. Conducătorul îl duce la un râu sau folosește furtunul spre a-l uda din abundență, apoi îi freacă pielea groasă, dar sensibilă, cu coji de nucă de cocos.
După băiță urmează, nu-i așa?, păpiță. Se compune dintr-un melanj consistent de grâu, mei şi năut. Urmează muguri de bambus, frunze de palmier şi multă, multă iarbă. Elefantul este în culmea fericirii dacă primeşte la desert morcovi şi trestie de zahăr. Apoi bea de stinge: apă. Între 150 și 180 de litri!!! Vă dați seama ce …factură îi vine stăpânului la sfârșitul lunii !?
Elefanţii dorm numai două sau trei ore pe zi, petrecându-și cea mai mare parte a timpului mâncând. Consumul zilnic e impresionant – circa 180-200 kg de hrană. Așa se face că ajung la o greutate de 5,5 tone și o înălțime de 2,7- 3 metri. Există două categorii de elefanți: africani (care au dimensiunile și mai mari), și cei asiatici (mai „pricăjiți” din fire).
Am reținut și câteva curiozități nostime în ceea ce-i privește. Elefanții sunt singurele mamifere, în afara oamenilor, care au …bărbie. Nu au dușmani naturali, dar oricât ar părea de ciudat le este frică de albine! Și ceva mai dihai: își pot recunoaște mimica în oglindă!
Cu toate că sunt specimene blânde, ascultătoare, când sunt chinuite, tratate cu violență, puse la munci peste puterile lor animalele se răzvrătesc și devin agresive, de necontrolat. Atunci să te ții! Am citit că în timpul unor festivaluri nu mai puțin de 48 de conducători (…auto, era să scriu) şi-au pierdut viaţa uciși de elefanții înfuriaţi.
Deşi multor oameni le este frică de aceste impresionante creaturi ale naturii, s-a constatat că elefanții dresați sunt blânzi și se supun comenzilor conducătorilor care le iubesc.
000
…Să vă povestesc puțin și despre dubla mea experiență în domeniu. Ca fapt divers trebuie să știți că preumblarea pe elefanți nu decurge identic pretutindeni. În unele țări, precum Thailanda, Laos, Vietnam se încalecă cu fața spre direcția de mers – cum e normal – iar în India se stă pe lateral. Mai întâi te urci într-un foișor și aștepți la coadă să vină uriașa „limuzină”, care merge lent și uneori se… balegă. Scuze. Când a sosit, te așezi precipitat pe bancheta cu spătar și suport pentru picioare prinsă pe spinare, fiind protejat apoi cu o bară orizontală mobilă în zona abdomenului. „Mahout”-ul se află la locul lui cocoțat pe greabăn și dă comanda de plecare.„Diiii”
Tipul e desculț și în pantaloni scurți. Brusc simți o smucitură, semn că ai pornit în aventura vieții. Pașii mastodontului sunt rari și uniformi, balansându-te ritmic. „Driver”-ul o rupe pe englezește și începe să-ți comunice date despre elefantul cu care „te dai”: numele, sexul, vârsta, greutatea, preferințele… culinare. Conducătorul se întoarce des către pasageri, le oferă explicații și le face instantanee cu mobilul acestora. La finiș așteaptă fără jenă un bacșiș, ba chiar pretinde turiștilor zgîrcomani, oferindu-le contra-cost mici suveniruri. Ăsta e venitul lui suplimentar, nedeclarat la FISC-ul local.
În India experiența mea elefantină nu a fost la fel de agreabilă. În primul rând, temperatura era sufocantă (am prins o dogoare de 43 de grade, Soarele bătându-ne nemilos în țeste). Doi la mână, se stă pe o pernă din pâslă (încinsă de căldură) așezată direct pe…„dânsul”, fără vreo banchetă de sprijin și umbrelă. Trei la mână, așezarea turiștilor se face unul lângă altul pe lateral, încât trebuie să te întorci mereu spre dreapta ca să vezi pe unde mergi. Picioarele nu le poți rezema de nimic, ca atare bălăbăne incomod. Ei bine, toate aceste „mâini” au constituit minusuri importante, fiind mai degrabă un supliciu, decât o plimbare de plăcere. „Noroc” că fiecare exemplar era echipat ca la paradă, astfel că spectacolul deplasării în coloană ne-a încântat privirea și am mai uitat de disconfort.
Tărâm plin de liniște, rămas neschimbat de sute de ani
Așezat în inima Indochinei, fără ieșire la mare, Laos se învecinează cu Thailanda, Cambodgia, Vietnam, China și Myanmar, țări la fel de pitorești. Dar mult mai vizitate, cu excepția fostei Birmanii.
Turiștii (atât câți sunt) găsesc încântați în micul stat asiatic un tărâm plin de liniște, rămas neschimbat de sute de ani. Aproape jumătate din teritoriu este muntos, fiind acoperit de păduri tropicale, conferindu-i un cadru natural deosebit. De aceea majoritatea dintre ei se întorc, făcând astfel un lobby mai eficient decât orice reclamă.
Dar pe lângă natura sălbatică există și vestigii uimitoare, mai ales în cele două orașe importante – Capitala administrativă Vientiane și Centrul spiritual Luang Prabang. În acesta din urmă în fiecare dimineață proprietarii de mici magazine, dar și trecătorii oferă alimente, mici sume de bani sutelor de călugări în robe portocalii care vin după ofrande.
În Laos trăiesc multe grupuri etnice, vorbindu-se în jur de 85 de dialecte. Limba oficială este lao dar se folosește și franceza, vietnameza și tot mai intens în ultimii ani, engleza. Sistemul de scriere principal are la bază un alfabet propriu.
Metropoloa Vientiane este renumită pentru celebrul Templu „Wat Sisaket” cu sutele de reprezentari ale lui Siddhartha Gautama, de asemenea, Palatul „Wat Prakeo” construit în anul 1565 pentru a-l găzdui pe Buddha de Smarald, Monumentul „That Luang”, Arcul de Triumf, sau arhaica „Piață de dimineață”. Circuitul trebuie completat cu un popas la spectaculoasele Cascade „Tad Fane” și pe plantațiile de ceai și cafea de pe Platoul Bolaven. O altă atracție care vă va uimi este „Wat Phou”, un Templu pre-angkorian aflat in Patrimoniul UNESCO. Religiile sunt budismul și credințele populare, existând și o minoritate creștină.
Cu gândul la…„Urzica”
Fiind pe vremuri un vechi cititor (ocazional și colaborator) al revistei de satiră și umor „Urzica”, publicație celebră înainte de Revoluție, îmi amintesc acum de o caricatură politică privitoare la nivelul de trai foarte scăzut al populației din țara despre care am scris acest episod. Ce mai, era sărăcie-lucie, ca atare și nemulțumirea populației dădea în clocot. Imaginea reprezenta niște săteni sfrijiți, vai de mama lor, ce plantau orez, textul reprezentând un joc de cuvinte explicit: „Iar poporului din Laos/ Cuțitul i-a ajuns la…os!” Era în 1975.
Curând Monarhia avea să fie abolită, proclamându-se victoria trupelor comuniste. Aferim!
Până în 1989 în Laos au staționat trupe vietnameze (50.000 soldați), care au influențat viața economică, politică și socială a micului și pauperului stat asiatic. După 1986 a avut loc un proces de liberalizare și de democratizare ce continuă târăș-grăpiș în prezent, constituind o timidă dechidere spre lumea largă. Din păcate, marea problemă a laoțienilor rămâne sărăcia. Cuțitul din caricatura de odinioară este înlocuit acum de…dolar! (Va urma).
Horia C.Deliu