Scări periculoase
Continuăm prezentarea obiectivelor din patrimoniul internațional existente în Indochina și înscrise în evidențele sale de către prestigioasa Organizație Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. Există un amplu plan de protejare a bunurilor culturale și naturale din această parte de lume, cu referiri în detaliu la Cambodgia, Laos și Vietnam, chestiuni de ansamblu și detaliu stipulate prin Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural, aprobată în 1972.
În toamna lui 2013 figurau pe listă 981 de bunuri și locuri din 160 de țări. Câte or fi în prezent? Habar n-am.
Alte obiective protejate de UNESCO
Despre situația din Cambodgia din acest punct de vedere am scris pe larg în episodul doi. Mă voi referi acum la micul, dar nu mai puțin atractivul stat Laos, din același perimetru geografic. Ei bine, UNESCO a început și în cazul său protejarea încă din anul 1995 a interesantelor relicve din zona Luang Prabang. Ne referim la Palatul Regal și Mănăstirile budiste, pentru a continua din 2001 cu apărarea Templelor Wat Phou și a Domeniului Cultural Champasak.
Trecând la Vietnam putem să spunem că aici lucrurile se prezintă și mai bine, Monumentele din Huè fiind ocrotite internațional chiar din 1993. Din anul ce a urmat a intrat triumfător în atenția mondială Golful Halong – „Cel mai frumos loc de pe Terra”. Un adevărat Paradis, am avut bucuria să mă relaxez ca un prinț, făcând o croazieră de vis.
Din punctul de vedere al vremii schimbătoare (teama cea mai mare a turiștilor),pot să mă declar un mare băftos, cu niște zile senine, fără caniculă. Ce mai, „noroc…porcesc”, cum se spune în anumite medii neacademice. O cunoștință mi s-a plâns că anul trecut a plouat-o continuu o săptămână cât a stat acolo. Era încă sezonul musonului, care și-a băgat … coada mai mult decât trebuia. Deci adio plajă, poze, relaxare…
Îi mulțumesc acum public lui Sf. Hristofor – „Protectorul drumeților” – deoarece mi-a programat un sejur splendid. Fotografiile și filmările realizate sunt demențiale. Ca să mă exprim precum un geolog când admiră pietrele prețioase, voi spune că nici un norișor nu a umbrit cerul de nuanța safirului, undele aveau culoarea turcoazului, iar vegetația din insule mă ducea cu gândul la tente de smarald.
Blocaj total în trafic
Tot în Vietnam UNESCO a luat sub pulpana sa, din anul 1999, Orașul Vechi Hội An și Sanctuarul My Son. Să mai adăugăm alte acte de binefacere, precum protejarea din 2003 a Parcului Național Phong Nha-Ke Bang, din 2010 a Orașului Imperial Thang Long, din anul următor Citadela Dinastiei Hô, pentru ca din anul 2014 să beneficieze de același statut sigur și Complexul Peisagistic Trang An.
Aș exagera puțin, afirmând că în prezent promovarea turismului din această regiune mirifică se face aproape de la sine. Atât e de frumos totul, încât fiecare nou venit la întoarcea acasă recomandă cu entuziam Indochina familiei, prietenilor, cunoștințelor, colegilor de serviciu: „Duceți-vă și voi să vă bucurați ochii și sufletul!”
Este deja un loc comun să spunem că „Industria fără fum” se dovedește a fi o componentă solidă în conservarea culturală și dezvoltarea sănătoasă a economiei oricărei națiuni. Însă noi insistăm.
Alo, „Românica” – unde tocmai a fost desființat Ministerul Turismului – se aude???
Dolarii americani la mare căutare pretutindeni
Vă rog să rețineți, dragi prieteni cu dor de ducă, amănuntul că și în Asia au trecere doar dolarii americani. De euro localnicii nu au habar!
-Ce valută e asta, sir, că nu am mai văzut asemenea bancnote?, m-a întrebat neîncrezător un buticar. Mergeți să le schimbați în „rieli” la bancă…
Însoțitorul meu, tânăr la chip și firav la stat, pe nume „Sokha” (în traducere „Pașnic”) mi-a fost bun translator și eficient „informator”. Adică mi-a explicat cum stau lucrurile pe acolo cu valuta, nivelul de trai, comerțul și atâtea altele. S-a dovedit, de asemenea, companion grijuliu în toate cățărările pe vestigii. Văzând că uneori mă bâțâi de oboseală și de caniculă, fiind răpus mai ales de umiditatea groznică (gen saună suprasaturată), mă lua hotărât de braț, sprijinindu-mă să nu cad ca o balegă. Pericolul nu trebuia ignorant, mai cu seamă când escaladam, apoi coboram zeci de trepte alunecoase ale monumentelor aflate în junglă. Cel mai greu mi s-a părut la vizitarea Altarului central din cadrul Complexului cambodgian Angkor Wat, care se ridică la o înălțime de 65 de metri, dacă nu greșesc! De acolo a căzut în gol și a murit pe loc, cu ani în urmă, un turist rus neatent.
Văzându-mă la un moment dat și pe mine „praf gemacht”, ghidul m-a tras la umbră pe o ruină. Acum eram… două! „Sokha” îmi împuiase capul cu explicații, neglijând că nu-l mai pot urmări la o temperatură de 100,4 grade Fahrenheit (38 °C) și o saturație a umidității de 95 la sută.
Ca să mă scoată din pasa proastă în care plonjasem, mi-a oferit o Cola rece și m-a întrebat zâmbind:
– Știți cum și-au dat seama arheologii de aici că au descoperit un schelet de sex feminin ?
– Era mai…„frumos”???
– Nu. Avea mandibulele mai tocite…
De la un (stră)vechi „globetrotter” ascultați un sfat: dragii mei, fraților, iubiți cititori care doriți să procedați la fel și nu aveți antrenament pentru călătoriile de anduranță: renunțați la asemenea voiaje de tip „hard”! Dacă nu vă țin curelele, starea dv. de sănătate e precară, bugetul a ajuns în regim de avarie – atunci orientați-vă spre ceva mai abordabil. Altminteri ajungeți la destinație…rupți de oboseală, fără chef și vlagă. Nu vă mai arde nici în ruptul capului cel puțin în primele două zile să efectuați tururi de oraș și să vizitați obiective.
La ce bună atâta zdroabă? Citiți Jurnalele mele de călătorie și va fi suficient.
(b)Mic tratat despre mijloacele de transport
Jurnalistul-Horia-C.-Deliu-s-a-adaptat-rapid-la-traficul-infernal-din-Asia-de-Sud-Est
Continuăm micul „Serial în…serial” despre mijloacele de transport cu episodul „b”. Astăzi mă voi referi la ceva…terestru; la modul propriu. Anume, nebunia traficului stradal din aglomerările urbane ale fostei Indochine, unde pentru vizitatorul european sau american obișnuit cu regulile stricte de circulație – ba chiar și pentru unii români teribiliști – traversarea străzii se dovedeste a fi o mică/Mare „aventură”. Localnicii nu au însă probleme, parcă sunt vacinați. Stăteam pe trotuar și priveam fascinat cum se strecurau ca niște feline printre zecile de motorete și mașini mici care dădeau năvală.
În majoritatea țărilor din Asia de Sud-Est se circulă haotic, „la mica înțelegere”. Și culmea, n-am văzut accidente! Or fi. Însă nu ca la noi, unde se petrec carnagii pe șosele ca la război.
Interminabilele șiruri de scuteriști se deplaseză în ritm alert pe toată lățimea străzii, ignorând trecerile de pietoni!!! Doar unde apar intersecții semaforizate stau la stop. Dar cu motoarele turate, ca la curse. Cum apare culoarea verde țâșnesc ca din arc. Există o tehnică a traversării, necunoscută nouă: deplasarea trebuie executată foarte încet, cu pași de gândac și numai înainte. Din dreapta vin droaie de „nebuni” pe două roți în mare viteză, care trec prin fața și spatele tău. Nu-ți oferă prioritate și de cele mai multe ori se opresc „la mustață”. E frumos că nu te claxonează și nici nu te înjură. Regula nescrisă zice să nu te sperii și să o iei cumva înapoi, Doamne ferește! Îi derutezi, intră unii în alții și se formează un ambuteiaj (ca la cursele de ciclism, cine a văzut la televizor). Așadar, avansezi cătinel până la „limanul” de pe celălalt trotuar, unde faci cruce că ai scăpat…
Zeci de mii, chiar…milioane (!) de barbați, femei, oameni în etate, dar mai ales mulți tineri numai așa circulă zilnic. Bicicliștii de odinioară pe care îi văzusem cu pălăriile lor țuguiate pedalând în grup, au dispărut. Acum mopedele fac legea. Adolescenții etalează figuri de slalom pe două roți, poartă mască, accelerează, frâneaza brusc, își rup cauciucurile în „drift”-uri. Imagini similare, dar de intensitate diferită, am observat mai cu seamă pe străzile capitalelor din Indochina, cât și în importantele aglomerări urbane asiatice, precum Hanoi, Ho Chi Min, Vientiane, Luang Prabang, Pnom Penh.
Însă o îmbulzeală mai amețitoare ca la Saigon, nu am văzut nicăieri; nici la New York, Istambul sau Mexico City, vestite pentru traficul lor demențial.
Ni s-a spus ca Poliția Rutieră din Saigon are înregistrați nu mai putin de…5 (cinci) milioane de posesori de motorete!!! Record demn de „Guinness Book”, fără ca cineva să urmărească neaparat așa ceva. Lor li se adaugă pe străzi autobuzele de transport în comun (reduse numeric) și automobilele. Cu greu își fac loc pe lângă trotuare și fragilele ricse cu pedale sau motorizate, de asemenea, încurcă circulația și așa-numitele taxiuri „tuk tuk”.
Acum scuterele sunt la mare modă în țările sărace din Asia, ca nicăieri în altă parte de pe Glob. Nu pot trece atât de ușor peste plimbarea cu ricșa, acel bizar „cărucior” de pasageri pe două roți, construit pentru a susține una sau maximum două persoane…slăbuțe.Vizitatorii supraponderali nu încap în ele și renunță. Chiar dacă, să zicem prin absurd, ar putea cu chiu, cu vai, să se aburce în șubreda „cotigă”, sărmanii bicicliști care le tractează ori le împing s-ar da bătuți, neavând atâta vlagă să pedaleze cu matahalele „la bord”.
În anumite țări asiatice sărace și suprapopulate vizitate în anii din urmă, precum India, Myanmar și recent în Vietnam, m-am „tras” și eu cu un asemenea mijloc de transport arhaic. De regulă, ca un element pitoresc, de culoare locală, turiștii au în program câte o mică plimbare cu ricșele, care se deplasează în coloană spre deliciul privitorilor.
Vreți să știți cum au fost aceste experiențe? Ce să zic? Nu mi-au produs o prea mare plăcere. Îi priveam cu tristețe pe bieții „bicicliști-taximetriști” cât de greu pedalau în plin soare la plus 35 de grade. Erau fără excepție niște inși slăbănogi, nădușiți, cu picioarele tremurând de atâta efort. Ca o consolare, fiecare turist le lasă pe lângă tariful fix și un bacșiș. Am dat și eu niște dolari cu bucurie (ceea ce nu prea mi se întâmplă!), fiindcă reprezentau bani câștigați cinstit, nu din pomană, cu care își întrețineau familia. În multe tări paupere, cu populație numeroasă și fără oferte pentru locuri de muncă, orice serviciu este mană cerească.
Și apropo de „velocipede”, iată o întrebare venită din public:
– De ce unii barbați petrec mai mult timp cu bicicleta decât cu soția?
– 1.Pentru că bicicleta nu turuie. 2. Poate fi încălecată oricând. (Va urma).
Horia C.Deliu
