Note de călătorie (3)
Chomolungma.
Cu toate că locuiesc într-un oraş de munte, în frumosul burg de la poalele Tâmpei, reîntâlnirea cu uriaşul lanţ himalayan nu putea fi decât copleşitoare. Zburasem cu mulţi ani în urmă peste Piscul Chomolungma (care în limba tibetană înseamnă „Mama Universului” sau „Zeiţa Cerului” – în nepaleză), iar din aeronava aflată la zece mii de metri, se zărea incredibil de aproape vârful veşnic alb, cu irizări de diamant, ce urca ameninţător până la… 8.848 metri! Numele său englezesc, mult mai cunoscut, i-a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.
Peisaje de vis
De data aceasta am făcut un larg ocol de trei ore jumătate pe lângă maiestuosul pisc, survolând alte creste înzăpezite şi văi în care abia se vedeau şerpuind râuri ca de jad, îndreptându-ne spre Tibet. Cel mai aşteptat moment al întregului voiaj. Vremea era superbă, cerul de un albastru-cobalt, din pricina temperaturii polare ce se apropia de minus 50 de grade la o asemenea înălţime.
Jurnalistul Horia C. Deliu în drum spre Tibet.
Nu mă puteam dezlipi de mica fereastră circulară din stânga mea. Majoritatea pasagerilor nu se omoară să stea lângă hublouri, preferând scaunele de lângă culoare spre a-şi întinde picioarele sau a ieşi mai uşor la toaletă, fără a-şi mai deranja vecinii. Starea de reverie a fost întreruptă la un moment dat de stewardesele cu ochii oblici şi tenul gălbui, ce au venit să întrebe într-o engleză greu inteligibilă (de altfel, ca mai toţi asiaticii) ce dorim să mâncăm: “Chicken or beef ? It’s the question almost everyone on an International flight”. N-a contat ce am cerut. Am primit ceva cvasi-manjabil. Însă băuturi alcoolice, nu. Hopa! Se schimbase foaia faţă de qatarezi. Era primul semn că intrăm într-o lume aparte, cu o disciplină mult mai severă.
După masă am revenit la privitul maiestuoaselor piscuri, perspectiva fiind puţin obturată de aripa argintie a suplului „Boeing 737”, ce ne apropia cu fiecare minut de cea mai înaltă Capitală de pe Glob: Lhasa.
Între cer şi pământ
Eram puţini pasageri străini şi doar câţiva călători din zonă. Faţă de cursele aglomerate pe care le întâlnisem până aici, avionul era golaş. Ca atare, nu s-a mai ţinut cont de locurile înscrise pe “boarding pass”, fiecare aşezându-ne în şir indian la câte un geam, spre a ne desfăta cu peisajele de vis de sub noi. Ştiam că la întoarcere voi privi munţii doar de la sol, întrucât urma să părăsesc Tibetul cu vestitul tren trans-himalayan. Era o altă provocare, ce mă interesa, de asemenea, în cel mai înalt grad: deplasarea cu originala garnitură feroviară. Ruta intrase deja în Cartea Recordurilor, întrucât atinge altitudinea incredibilă de 5.000 de metri, cu ceva mai mult decât rivala linie peruană spre Machu Pichu!!! Mamma mia, îmi ziceam, cum voi rezista?
Am alungat doar pentru o scurtă perioadă de timp aceste temeri, căci începuse coborârea. Comandantul ne-a anunţat să ne cuplăm din nou centurile, deoarece în mai puţin de o jumătate de oră ajungem la destinaţie. Ultimele secvenţe de la înălţime au trecut repede. Deja oraşul Lhasa putea fi zărit printre coamele mai blânde ale Himalayei. Aeronava a făcut o voltă lină spre stânga, şi brusc s-a ivit pista.
Altitudine impresionantă
Aterizarea a decurs lin, cu bine meritatele aplauze de final adresate piloţilor. Aeroportul e relativ mic, fiind însă curat şi bine întreţinut. La sol aveam să simt imediat dificultatea de a respira normal. Plus o anumită greutate în mişcări, s-a insinuat şi o cefalee. Stări tipice generate de neacomodarea cu impresionanta altitudine. Ne aflam, totuşi, la nu mai puţin de… 3.700 de metri faţă de nivelul mării!
Şi nici nu bănuiam ce clipe grele vor urma… Fără a mai beneficia de atmosfera presurizată din avion, senzaţia de sufocare a apărut tot mai presantă. Plus că din pricina aerului rarefiat, soarele parcă ne iradia, fiind focalizat ca de o lupă uriaşă. Simţeam cum razele ultraviolete ne ard pielea.
Citisem înainte de a pleca despre dificultăţile acomodării cu o asemenea înălţime: respiraţia devine anevoioasă, mersul difícil. Apar dureri musculare severe, febră de 40 de grade produsă de insolaţie, dureri de cap violente, senzaţie de vomă, epistaxis. Ei bine, parţial aşa a şi fost. Personal, nu am mai cunoscut până acolo o asemenea senzaţie!
O mare provocare: aclimatizarea
În loc să rămânem în hotel pentru aclimatizare – aşa cum era obligatoriu – organizatorii s-au gândit că un are rost să pierdem vremea cu asemenea… “fleacuri”. Doar “globe-trotterii” sunt rezistenţi, nu-i aşa?
Ca atare, am intrat imediat în program, spre a vedea cât mai multe. O intenţie onorabilă în alte circumstanţe, dar complet greşită în situaţia de faţă. Am stat vreo două ore sub razele ucigătoare, vizitând central capitales. Apoi am poposit la vestitul Templu Jokhang, ce are în spate o istorie de peste 1300 de ani, centru spiritual şi loc de pelerinaj al budhiştilor. În interior n-a fost mai bine. Atmosfera – prea încărcată. Ventilaţia slabă, mult fum de la lumânările din seu de iac. Plus o aglomeraţie foarte mare. Mi se părea că îmi pătrunde tot mai puţin aer în plămâni.
Ziua a trecut cumva. Însă abia noaptea aveam să îndur suferinţa la adevărata ei dimensiune. Pur şi simplu nu am putut să mă întind în pat, sufocându-mă în poziţia culcat. Deschideam neputincios gura, amintindu-mi chinul peştilor scoşi din apă.
Am folosit masca cu oxigen, însă nu se putea utiliza tot timpul. Cumva am moţăit stând în şezut, rezemat de perete, fiind singura poziţie acceptabilă pentru a inspira cvasi-normal. A doua zi eram frânt de oboseală. Aveam o durere de cap cumplită de la insolaţie. Altora le bufnise sângele pe nas, făcuseră atac de panică, febră mare, cineva chiar crezând că nu va mai apuca zorile!
Pe urmă treptat a intervenit acomodarea. Însă experienţa terifiantă din primele 24 de ore nu cred că o voi uita vreodată. Aviz şi altor amatori de asemenea aventuri…
Invitaţie în Nepal
În Lhasa aveam să mă împrietenesc în zilele următoare cu nişte jurnalişti israelieni, cu care stăteam în acelaşi hotel. Am povestit la ceremonia servirii ceaiului verde – mult mai tare decât cafeaua – de toate. Erau bine antrenaţi, deşi se plângeau şi ei de febră musculară şi migrene. Tocmai veniseră din micul stat vecin Bhutan, vizitau Tibetul, după care intenţionau să plece în Nepal. În mod special, doreau să cunoască viaţa dintr-un ashram. M-au întrebat dacă un mă intersează o asemenea aventură?
M-ar fi tentat să văd un ermitaj de acest fel, unde trăiesc yoghini şi ucenici într-ale filosofiei budhiste. Sunt femei şi bărbaţi veniţi de pretutindeni, majoritatea intelectuali, prestând munci necalificate, neretribuite şi trăind laolaltă. Era interesant, însă nu aveam cum. Abia dacă puteam face faţă programului de vizită din Tibet, trăgându-mi anevoie sufletul prin Lhasa, gâfâind pe scările interminabile ale Palatului Potala şi ale celei mai mari lamaserii. Darmite să mai încerc noi experienţe extreme!
Colegii amabili (mai ales după ce le spusesem ce impresie copleşitoare îmi lăsase în urmă cu trei ani vizita în ţara lor) n-au mai insistat să-i însoţesc, pornind spre Nepal după trei zile. Le-am mulţumit, rămânând să ajung la Katmandu altădată.
„Ţara norilor albi”
…În sfârşit, iată-mă în „Ţara norilor albi”, cum este alintat Tibetul! Un loc ce se vizitează greu din pricina izolării sale geografice şi politice, a altitudinii foarte mari, dar mai cu seamă a dificultăţii obţinerii… vizei de intrare.
Fascinantul şi iluzoriul ţinut, Shangri-La.
Visasem să ajung aici aidoma multor pelerini, după ce citisem romanul „Orizontul pierdut”, al scriitorului britanic James Hilton. În anul 1933 el povestise în premieră despre aşa-numitul „Shangri-La”, ţinutul mitic din Himalaya. Un tărâm idilic, „Paradisul pe Pământ“. Deşi pură plăsmuire, vraja întâlnirii cu un posibil colţ de Rai a înfierbântat fantezia multor pribegi nostalgici. Erau oameni gata să părăsească lumea dezlănţuită în care trăiau, spre a se refugia într-un univers izolat din creierul celor mai înalţi munţi de pe Terra. Acolo doreau să mediteteze în linişte la… nemurirea sufletului.
Cartea a devenit imediat best-seller, fiind ecranizată în anul 1937 de celebrul regizor american Frank Capra. Succesul a continuat, pelicula primind Premiul Oscar pentru Cel mai bun film.
Şapte ani în Tibet
Toate acestea au sporit faima micului şi enigmaticului stat situat pe „Acoperişul Lumii”. Celor lucizi le era limpede că misteriosul teritoriu imaginat de James Hilton, „Shangri-La”, nu există în realitate. Scriitorul preluase întocmai denumirea unui pas din Munţii Everest, „la“ însemnând în tibetană „trecătoare“, făurind un story captivant despre o lume ezoterică.
A urmat un alt tandemn carte-film cu mare impact mondial, mai aproape de zilele noastre. Este vorba de „Şapte ani în Tibet”, un roman scris de alpinistul austriac, Heinrich Harrer. O carte de aventuri ce a stat la baza celebrului film cu acelaşi titlu turnat în 1997 de regizorul Jean-Jacques Annaud. Oare cine nu a văzut minunata realizare cinematografică, cu Brad Pitt în prim-plan, ce se străduia să-l iniţieze pe micul Dalai Lama într-o mulţime de domenii?
Culmea este că vestita peliculă nu s-a turnat în Lhasa, ci în… India!!! Iar imaginile cu impozantul Palat Potala – reşedinţa de iarnă cu 1.000 de camere a liderului spiritual tibetan – s-au realizat pe… computer, deoarece autorităţile religioase locale nu au dat aprobarea filmărilor exterioare şi interioare. De necrezut.
Urmări practice
Celebritatea cărţilor şi filmelor a avut şi alte urmări practice, în principal legate de propulasarea turismului exotic. S-au înălţat o seamă de hoteluri de lux cu numele „Hilton” şi „Shangri-La”, care reprezintă astăzi branduri de clasă în industria de loisir.
Ba mai mult, Administraţia locală din oraşul Zhongdian, prefectura Yunnan din Tibet, a solicitat schimbarea numelui aşezării în… Shangri-La. Ca atare, printr-o Hotărâre oficială a Guvernului chinez, în anul 2002 s-a produs modificarea respectvă, care a impulsionat lansarea spectaculoasă a turismului internaţional.Ce înseamnă să ai idei şi curaj!
Avem şi noi o “marcă” vestită – Dracula – dar nu ştim să o folosim. (Va urma)
Horia C. Deliu
