Într-un anumit prezent din istoria omenirii, un anumit fenomen pare utopie, dar pe măsură ce trece timpul el se transformă în realitate. Îmi amintesc de vremea copilăriei, când citeam cu uimire broşuri şi cărţi SF despre posibilele realităţi viitoare; atunci ele erau simplă imaginaţie sau mai precis, vise ale oamenilor de ştiinţă. Rapiditatea cu care a evoluat tehnologia, şi în special cea IT, a făcut ca astăzi acele vise ale copilăriei să devină realităţi palpabile. Desigur, ar mai fi de inventat teleportarea, maşina timpului, prelungirea vieţii şi altele, dar nu suntem departe de toate acestea, care azi ni se par lucruri aproape fireşti, care vor veni spre noi din viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.
Şi totuşi, când vorbim despre „Esperanto” ca viitoare limbă comună a omenirii, mulţi înclină să pronunţe cuvântul „utopie”. Oare chiar aşa stau lucrurile? Oare chiar există astăzi o „limbă internaţională”. Oare engleza este cu adevărat o asemenea limbă? Pentru a explica necesitatea folosirii unui mijloc de comunicare internaţională, precum este internetul, propunem să facem împreună o călătorie în trecut. Ne va însoţi Prof. Dr. Giorgio Canuto (Italia), care în prelegerea „Folosirea unei Limbi Internaţionale în domeniul ştiinţific”, susţinută la Rotterdam, în 6 aprilie 1959, prezenta publicului următoarea argumentare:
„Dacă intraţi în curtea universităţii din Torino, puteţi vedea o placă comemorativă pe care se poate citi că locuitorul oraşului vostru, Erasmus, cunoscut în toată lumea ca Erasmus din Rotterdam, în anul 1506 a primit diploma de „Doctor în Teologie” la Universitatea din Torino.
Acest lucru s-a putut întâmpla pentru că în acel timp toate universităţile foloseau aceeaşi şi unica limbă, latina, şi atunci olandezul Erasmus, şi profesorii, din orice ţară ar fi fost ei, se puteau înţelege precum concetăţenii unei singure ţări.
Acea folosire a limbii latine între învăţaţii evului mediu este cunoscută de fiecare, şi adesea se citează ca o stare demnă de invidiat. Dar nu toţi ştiu cum a dispărut o astfel de folosire generală a limbii latine, pentru a ceda locul limbilor naţionale.
Se pare că primul care a întrerupt tradiţia a fost Bombast von Hohenheim, supranumit şi Paracelsus, care a început să folosească în lecţiile sale limba germană. În mod sigur unul dintre cei dintâi care a folosit în scris limba naţională a fost foarte cunoscutul italian Galileo Galilei, desigur nu din cauza neştiinţei, pentru că în 1510 el mai scria în limba latină, ci pentru că el era cu adevărat convins că vechea limbă nu mai era potrivită pentru ideile moderne.
Limba latină a trăit de-a lungul evului mediu o viaţă specială, nenaturală, ca instrument al acelei bogăţii culturale, literară, filozofică, religioasă, care s-a răspândit în toată Europa după căderea Imperiului Roman, cu toate că ea nu mai era o limbă vie legată de folosirea zilnică de către un popor. Dar când omenirea avea ceva nou de spus, de adăugat la acea bogăţie culturală anterioară, iată că vechea limbă nu mai era suficientă. Şi, de fapt, acest lucru a început tocmai în cele mai noi domenii ale culturii, ramurile ştiinţifice ale matematicii şi ale fizicii.
Şi acesta rămâne unul dintre cele mai importante motive din cauza cărora din când în când este repropusă ideea total absurdă, că limba latină ar mai putea fi folosită în domeniul ştiinţific ca limbă internaţională. De altfel unii s-ar putea îndoi de faptul că limba latină a avut rolul de limbă internaţională generală, mondială, aşa cum ar fi necesar acum şi aşa cum se aşteaptă acum.
Este suficient să ne gândim că atunci când Erasmus şi-a luat diploma de doctor, în Torino, America încă nu era America, ci un continent nou, descoperit numai de 14 ani, era total necunoscută cea mai mare parte din Africa şi în însăşi zona Mediteraneană timp îndelungat au avut influenţă limba greacă şi limba arabă, mai ales în cele mai moderne domenii, ale chimiei şi medicinii. Şi ce să mai spunem despre Orientul îndepărtat, despre marele domeniu de influenţă al culturii milenare a Chinei?
Aşadar, dacă noi considerăm situaţia suficient de obiectiv, vedem ca pe un fapt, că până acum n-a existat niciodată în lume o adevărată limbă comună pentru toţi învăţaţii. Limba latină a fost o limbă a culturii, o perioadă de timp, într-un teritoriu limitat, unde s-a răspândit religia creştină. Ceea ce s-a întâmplat după renunţarea la folosirea limbii latine în vremurile mai apropiate de noi este în general cunoscut.
La început a jucat un mare rol limba franceză, apoi în multe domenii a avut supremaţia limba germană, şi acum, în timpurile din urmă, se pare că-şi măreşte importanţa limba engleză, mai ales datorită influenţei Americii. Astfel cu aproximativ 50 de ani în urmă, înaintea primului mare război, tatăl meu a putut să-mi spună: „Dragă fiule, dacă tu vrei să ai în mâini instrumentele necesare pentru a te dedica unor studii superioare, tu trebuie să intri la Universitate ştiind să citeşti, rapid şi fluent, texte în franceză, germană şi engleză”. Dacă am adăuga că noi, italienii, putem înţelege fără efort texte în limbile spaniolă şi portugheză, vedeţi cum studierea propusă mi-a oferit cu adevărat instrumente folositoare pentru a putea lua în mod direct informaţiile necesare din principalele reviste şi cărţi de studiu ale lumii, ceea ce reprezintă una dintre primele necesităţi ale folosirii limbii în domeniul ştiinţific.
Totuşi, şi prin această cunoaştere suficient de vastă (pe care eu acum o constat rar printre tinerii care studiază în Universitate, probabil din cauza mulţimii de cunoştinţe pe care trebuie să le studieze pentru celelalte discipline, care între timp au crescut mult) a rămas mereu o cantitate însemnată de creaţii imposibil de cercetat: în limbile nord-europene, în cele slave, între care acum mai ales este importantă limba rusă, şi de asemenea în celelalte limbi orientale, de la cea turcă până la japoneză.
Situaţia deci a devenit mereu mai haotică şi mai dificilă. În afară de aceasta, în practicarea ştiinţifică a limbilor nu este suficient să ştii să citeşti textele necesare pentru informare, ci de la o zi la alta limbile sunt tot mai necesare pentru contactul personal direct între oamenii de ştiinţă, pentru că ei în mod obişnuit se întâlnesc la congrese, pentru a dezbate împreună problemele, pentru că ei călătoresc dintr-o ţară în alta pentru a ţine prelegeri despre descoperirile lor sau pentru a învăţa în universităţi străine. Şi putem constata la noi înşine, şi la toţi colegii noştri, că total alt lucru este a cunoaşte o limbă după capacitatea de a citi, sau a cunoaşte o limbă pentru a o vorbi, pentru a ţine prin intermediul ei o cuvântare despre o temă tehnică şi nu numai despre simplele banalităţi ale vieţii obişnuite.
Erasmus din Rotterdam
De aici decurg dificultăţile pe care oamenii le întâlnesc în toate congresele internaţionale, când trebuie discutat înainte despre limbile care se vor folosi. Eu ştiu despre congrese care trebuiau amânate, din cauza lipsei acelui acord fundamental. Şi după aceea, când limbile au fost alese (două sau trei), cât de prostească este editarea dublă sau triplă a tuturor publicaţiilor congresului, cu o evidentă risipă în costurile tipăririi. Şi după aceea, în timpul întâlnirii înseşi urmează chinul interpretării, răpitoare de timp, şi adesea imprecisă.
Îmi aduc aminte de un congres despre psihologia copiilor, în Milano, la care în timpul primei zile s-a tradus totul în cele trei limbi oficiale: italiană, franceză, engleză.A doua zi s-a spus: pentru economie de timp, noi vom face numai traducerea în franceză şi italiană, deoarece s-a constatat că vorbitorii de limba engleză prezenţi înţeleg, mai mult sau mai puţin, şi franceza. Totuşi, în a treia zi lipsea tot mai mult timpul, şi de aceea s-a decis ca să nu se mai facă traducerile. S-a anunţat că ele vor fi trimise participanţilor la congres acasă. Oare n-ar fi fost mai simplu ca ei să fi rămas acasă, şi astfel să economisească costurile călătoriei?
Aşa-numita interpretare concomitentă cu ajutorul aparatelor telefonice ale traducătorilor ascunşi în cabine nu dă un rezultat prea bun. În general ei ar trebui să aibă dinainte textul care urmează a fi tradus. Dar adevăratul interes viu pentru congresele ştiinţifice constă în discutarea directă, realizată prin critici, cereri pentru explicaţii, răspunsuri potrivite, care în mod sigur nu pot fi scrise dinainte pentru traducători. Şi atunci traducerea concomitentă devine adesea un lucru demn de râs din cauza greşelilor.
Îmi aduc aminte de un congres, la care un vorbitor francez a zis că pentru un experiment a pus o substanţă în „pots de terre” (aceasta însemnând în engleză „vaze de argilă”). Dar traducătorul a înţeles „pommes de terre”, şi se înţelege, a tradus cartofi, astfel că ascultătorii n-au mai înţeles nimic din experimentul descris.
Aşadar, nu rămâne altă rezolvare, decât folosirea concomitentă de către toţi a aceleiaşi limbi, astfel ca fiecare să poată înţelege însuşi oratorul, şi să se facă la rându-i înţeles în mod direct. Dar care limbă să fie aleasă? Până în prezent nu s-a ajuns la un asemenea acord, şi chiar dacă mâine se va ajunge la un acord cu privire la o singură limbă, de exemplu engleza, va rămâne mereu o mare dificultate. Câţi oameni studiază deja acum în şcoală această limbă timp de mai mulţi ani? Şi câţi dintre ei reuşesc s-o posede la fel de bine ca pe limba lor maternă?Este greu de ajuns la o aptitudine deplină în vorbirea unei limbi străine, altfel nu s-ar considera profesia de traducător atât de dificilă.
La pornirea în călătoria spre aici, am cumpărat o gazetă de seară: în ea este prezentată ca o mare realitate, şi cu un portret, o tânără doamnă care tocmai a câştigat un concurs ca interpretă la ONU, pentru limbile engleză, italiană, germană. Şi ea este din naştere germană, s-a căsătorit cu un italian şi a trăit câţiva ani în Statele Unite ale Americii… Şi prezentând-o ca pe una din rarităţi, se adaugă că este foarte grea cariera interpreţilor, şi că ei ajung la plăţi care pot fi până la 25.000 de lire pe zi, ceea ce înseamnă mai mult de 150 de guldeni.
Oare să pretindem ca oamenii de ştiinţă, în afară de timpul necesar studiului propriilor materii de specialitate, să fie superiori şi acelor greutăţi? Sigur că nu. Şi există în lume două categorii de oameni de ştiinţă: cei care ar putea vorbi liber în timpul congreselor, şi cei care doar mai mult sau mai puţin ar putea îngăima ceva şi înţelege ceva”… (Va urma)
Mihai Trifoi
