– Eşti „Cel mai cunoscut tânăr covăsnean”, stimate Emil Pantelimon. O titulatură onorantă. Aş zice, un om respectabil şi respectuos al Cetăţii. Cum explici asemenea performanţe timpurii?
– Vă mulțumesc! Mă onorează etichetarea dumneavoastră. Eu cred că este o simplă întâmplare, pentru care îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu. Desigur, există foarte multă dorință de schimbare a lucrurilor, multă muncă, dar acestea fac parte din planul secund.
– Ai numai 23 de ani, însă activezi parcă… „de o viaţă” în spaţiul public. Când a început totul?
– Pe la vârsta de… zece ani, când împreună cu un foarte apropiat amic (Alexandru Ujvárosi) am început să redactăm o mică publicaţie a clasei! Se numea „Revista Copiilor” şi scriam de mână fiecare exemplar!?
– De necrezut. „Tirajul”?
– Scoteam 10-15 exemplare, buchisind literele până ne amorţea mâna…
– Iată un record demn de „Guinness Book”! Ce altă năzdrăvănie a urmat?
– Ei, după ce am mai crescut, s-a maturizat şi publicaţia. Prin clasa a X-a se numea „Adolescent” şi ajunsese la… 8000 de exemplare/ediţie! Aveam subredacții în nu mai puţin de cinci licee din județ și, un aspect foarte important, revista noastră era bilingvă.
– Extraordinar, aşa ceva pare o utopie în ziua de azi… Bun, mai departe?
– În plan extra-școlar am fost recrutat încă din clasa a VII-a pe post de animator la Agenția Taberelor și Turismului Școlar. Pot spune că acesta a fost primul rol important pe care l-am primit. Timp de vreo trei ani am umblat prin toate taberele din România. Nu exagerez, numărul lor aproape că a depășit cifra 40! Experiența căpătată în această perioadă o datorez bunului meu antrenor (de atletism) și mentor, Kövér Sandor.
– Hai să punctăm parcursul tău didactic…
– Pot spune că a fost unul foarte bine ales. În primă fază s-a datorat părințiilor mei. Am învăţat opt ani la Școala Generală „Varadi Jozsef” din Sf. Gheorghe. Cei mai frumoşi ani, fireşte, au fost cei de liceu, care au zburat mult prea repede. După ce am am absolvit Colegiul Național „Mihai Viteazul” din municipiul reşedinţă de judeţ Covasna, a urmat studenția la Universitatea din București, mai precis la Facultatea de Științe Politice.
– Totul a mers şnur, fără sincope?
– Da. Sunt, iată, în total 20 de ani în care statul român mi-a subvenționat parcursul educațional. În momentul de față urmez cursurile Institutului Diplomatic Român, specializându-mă în Politica Externă și Securitate.
Mai în glumă, mai în serios, consider că de aici ar trebui să i se tragă fiecărui tânăr studios datoriile care țin de… patriotism. Cred că înțelegeți exact ce vreau să spun.
Eu înțeleg patriotismul prin fapte, nu prin vorbe. Unui stat care te susține atâta vreme, nu-i poţi întoarce spatele!
Proiecte de succes
– Să prezentăm câteva proiecte de succes în care ai fost implicat. Poate nu toată lumea le ştie. Să începem de la nivel judeţean…
– Mă uitam zilele trecute în arhiva mea de fotografii și nu îmi venea să cred. Am peste 50.000 de poze de la proiectele pe care le-am slujit în anii din urmă. Pe plan local, cele mai importante evenimente de care m-am ocupat, alături de echipe de parteneri, colaboratori și voluntari incredibil de energici, sunt Revista şi Cenaclul „Adolescent”, Programul „Seri Albastre”, Festivalul „Povestea din Ajun”, Programul Verde pentru Cultură, „Let’s do it Romania”, Strategia Națională de Acțiune Comunitară, Școala de Toamnă „Seri Albastre”, Viitori Lideri ai Comunității, Banca de Timp, Ziua Toamnei, „Aura Castellum”, „Earth Hour”, Trupa Ecou, Cinemateca Pentru Comunitate, Tabăra Națională de Dialog Intercultural.
– Doamne câte ai enumerat… N-ai uitat nimic?
– Aş mai putea adăuga participarea la diverse expoziții, concerte clasice și spectacole de teatru, care i-au avut ca protagoniști pe coloșii scenei românești: Gheorghe Zamfir, Felicia Filip, Horațiu Mălăele, Mircea Diaconu, Ion Caramitru, Alexandu Tomescu ș.a.
– Şi la nivel naţional?
– Fac parte din echipa de organizare a Festivalului Internațional „George Enescu”, ceea ce mă onorează și mă responsabilizează. Pot să mă laud cu aducerea în România, anul trecut, a maestrului Emil Bâclea, fondatorul Învățământului muzical postbelic din România.
– Care au fost şi sunt cele mai mari satisfacţii?
– Aş pune pe primul plan faptul că am onoarea să lucrez cu un grup de personalități de referință, de la care învăț continuu. Apoi, sunt bucuros să am în preajma un număr foarte mare de voluntari, care se implică trup și suflet în punerea în practică a viselor noastre.
Cred că sunt destul de mari și pretențioase aceste satisfacții…
– Eşti un bun comunicator; nu te-a interesat o carieră în mass-media?
– Încă mă interesează. Și am să motivez printr-o scurtă povestioară. Sunt pasionat de istorie. Am luat parte la o serie de concursuri pe când eram la școală, toate au culminat cu participările și premiile la Olimpiadele naționale. În 2003 am început să îmi îndrept atenția spre felul în care se scria istoria contemporană, odată cu începerea Războiului din Irak.
Vă mărturisesc că am adunat atunci sute de pagini de documente despre acest conflict și, mai mult decât atât, începusem să pun de-o parte anumite sume de bani.
– De ce?
– Îmi doream foarte mult să ajung în teatrele de operațiuni! Vroiam să scriu reportaje de la fața locului, să relatez cum se petrec cu adevărat lucrurile. Știu, pare o nebunie! Nu am reușit să ating acel vis, dar cine știe…
Despre politică şi… politichie
– Cum ai ajuns în politică? Şi încă una de calitate?
– La numai o zi după ce a fost ales Crin Antonescu președintele PNL, am avut o discuție profundă cu bunul meu prieten, filosoful, omul de cultură şi de acţiune, Mădălin Guruianu. Aşa se face că am decis împreună că este momentul să facem pasul spre politică.
– Şi ai ajuns repede „şef”, ca oltenii…
– Nu. Am luat-o de jos, parcurgând gradual drumul în politică. Am lipit afișe, am participat la simpozioane și conferințe despre liberalism. Am început ca simplu membru, apoi pe rând am devenit secretar, vicepreședinte, prim-vicepreședinte și președinte de filială.
În momentul de față lucrez la un proiect îndrăzneț, dar necesar în zona idologiei: coordonez înființarea Departamentului pentru Minorități Naționale.
Eu unul nu cred în dimensiunea etnică a politicului! Doresc ca fiecare parte – și stânga, și dreapta – să îşi prezinte platforma adresată minorităților etnice.
– La recentele alegeri parlamentare ai înregistrat o performanţă de invidiat, fiind alături de pr. Vasile Tămaş (şi el din judeţul Covasna) cel mai tânăr candidat pe ţară…
– Așa este. Eu am reușit să primesc votul a aproape 4.000 de cetățeni ai orașului Sfântu Gheorghe, Vasile a primit puțin peste 200 de voturi.
– Şi, totuşi, nu ai obţinut un mandat de deputat, deşi te vedeam cu toţii câştigător. Oare, de ce?
– Singura mea șansă era ca UDMR-ul să nu închidă colegiul. Se pare că la noi încă funcționează votul etnic. Contracandidatul meu (care a ieșit deputat) nu a făcut nimic în Sfântu Gheorghe până acum. Nici măcar nu este din localitate! Eu sper, totuși, ca în viitor, tinerii să-și decidă reprezentanții în funcție de performanță, nu după caracteristici incontrolabile precum etnia, culoarea ochilor ș.a.m.d.
– Ai reuşit să decantezi uşor, uşor cauzele nereuşitei?
– Dat fiind rezultatul și bugetul implicat în camapanie, zic că totul a funcționat peste așteptări. Echipa mea de campanie și-a impus un target de 3.000 de voturi. Nu știu dacă cititorii realizează, dar am avut secții de votare unde am stâns peste 180 de voturi, foarte aproape de candidatul UDMR.
– Cât de tare te-a afectat ratarea intrării în Parlamentul României? Deşi, nu ar trebui, fiindcă eşti un „june luptător”, ca să-l parafrazăm pe Nenea Iancu! O să mai ai „n”ocazii să-ţi iei revanşa…
– Consider că Scrutinul din decembrie 2012 a reprezentat o reală performanță. Chiar am avut momente în care simțeam că sunt aproape de tot de intarea în Parlament. Încă de când mi-am anunțat intenția de a candida, știam că urmează o etapă din care trebuie să învăț foarte multe. Și așa a fost.
– Ce n-a funcţionat?
– Dacă vreți, putem să-i spunem… erodare politică. Sau călire.
– Învăţăminte?
– A fost o bună lecție atât pentru mine, ca exponent electoral, cât și pentru politicienii din jurul meu, care nu fac politică prin implicarea directă în comunitate (sensul aristotelic al termenului).
– Ţi-au stat alături personalităţi de seamă ale lumii culturale, care au declarat ziarului nostru că te-au susţinut fără rezerve…
– Le mulţumesc încă o dată! Am demonstrat, cred, că se poate face campanie electorală cu susținători de seamă, promotori ai unor mesaje eminamente pozitive. Mi-i amintesc cu toată dragostea şi îmi exprim gratitudinea faţă de nişte semeni deosebiţi, precum Felicia Filip, Cristian Mihăilescu, Miltiade Nenoiu, Ducu Bertzi, Alina Gorghiu, Puiu Hașoti, Liviu Jicman, Adrian Atomei și mulți, mulţi alții.
Ştiţi foarte bine că nu au am declanşat atacuri la persoană, nu am venit cu promisiuni deșarte. Am avansat doar soluții fezabile. Asta e. Mai bine spus, a… fost. Dar aveţi dreptate, o să mai am “n” ocazii !
O cumpănă în viaţă
– Nu de mult, ai trecut cu bine printr-o încercare cu adevărat gravă, vitală, legată de sănătate. Am înţeles că acum eşti OK. Celelalte par nişte deşertăciuni. Cum ai perceput totul?
– Puteți să-i spuneți pe nume, să nu folosim eufemisme. Cancer se numește boala care m-a lovit ca un trăznet! Așa este, am primit de timpuriu un „extemporal” dificil al vieţii.
– O cumpănă…
– Într-adevăr. Slavă Domnului, am fost şi sunt foarte bine îngrijit, pregătit mental, astfel că nu îmi permit să fac nici-un pas înapoi. Diagnosticul mi-a schimbat stilul de viață, alimentația. Sunt mult mai atent zi de zi la tot ceea ce ține de mine.
Am avut, ce-i drept, unele momente sensibile din punct de vedere emoțional. Însă sprijinul celor din jur, în primul rând al părinților, dovezile de afecţiune ale prietenilor dragi, profesorilor și chiar a unor necunoscuți, oameni cu care m-am întâlnit ocazional, m-au întărit extraordinar.
Mi-am spus că nu am altă cale, decât aceea de a mă însănătoși!
– Mesajul de solidaritate venit din partea tuturor, de la prieteni, colegi, tovarăşi de idealuri, artişti, până la simpli oameni de pe stradă a fost extraordinar. Aşa ceva nu s-a mai înregistrat la Sf. Gheorghe!
– Dacă cineva mi-ar fi explicat acum doi ani că gândurile bune ale oamenilor din jur, îndreptate solidar și simultan către o cauză nobilă, pot face minuni, aș fi ignorat cu siguranță. Acum, știu că de fapt asta a contat la fel de mult ca și medicamentația pe care am primit-o.
Nu am putut să-mi imaginez că atâţia oameni se pot mobiliza spontan, așa cum au făcut-o pentru mine. Și credeți-mă, nu exagerez. Am primit sute de mesaje și telefoane. A urmat importantul sprijin financiar, care m-a eliberat de grijile achitării tratamentului, mai bine de 10.000 de euro! Și cel mai important, am primit atenția deosebită și îngrijirea impecabilă a doctorilor „mei”, Nagy Botond, Carmen Bodale și Eugeniu Banu.
– Ce mesaj le transmiţi semenilor încercaţi grav de soartă ca şi tine?
– Medicina modernă e incredibilă. Faptul că există o multitudine de tratamente ce diminuează efectele chimice ale citostaticelor este o reală salvare.
Drept să vă spun, la un moment dat eram pus pe fapte mari în urma trecerii prin această grea experiență. M-a tentat să scriu un material cu un titlu şocant, dar încurajator: “Cancerul privit ca pe o… răceală!”
Pe cei încercați de această boală şi care sunt înspăimântați de ceea ce urmează, îi invit la o discuție, la un ceai.
Emil – în centrul imaginii – împreună cu Cvintetul Anatoly, Filipissima, maeştrii Cristian Mihăilescu şi Miltiade Nenoiu şi Mădălin Guruianu
Opinii elogioase
– Să schimbăm puţin registrul. Uite, vreau să-ţi fac o confidenţă care te va flata. În ultimul timp, când m-am întâlnit la spectacole, concursuri sau pentru a realiza un interviu cu celebra soprană Felicia Filip şi cu distinsul ei soţ, maestrul în regie de operă, dr. Cristian Mihăilescu, te-au evocat elogios, rugându-mă să-ţi trimit salutări. Cum ai reuşit să-i capacitezi într-atât, încât vin atât de des la Sf. Gheorghe, devenind prieteni de suflet ai „hulitului” (de către unii) judeţ Covasna?
– Eu cred că domniile lor s-au lăsat cucerite de spiritul european cu care noi ne tratăm orașul reprezentativ, județul. Aşa este şi sunt onorat să am o relație foarte apropiată de cele două personalități ale scenei lirice româneşti evocate de dv.
Am să vă desconspir şi eu ceva: într-o alocuțiune din cadrul unui eveniment, maestrul Cristian Mihăilescu a lansat o veste surprinzătoare pentru toată lumea, inclusiv pentru… părinții mei: aceea că am fost… înfiat spiritual!?
Vedeți dumneavoastră, acesta este norocul meu: mă pot mândri cu mentori precum Felicia Filip, Cristian Mihăilescu, Miltiade Nenoiu, Mihai Constantin și mulți alții. Practic, aceștia sunt oamenii din prima linie a culturii românești de la care nu încetezi niciodată să ai ce învăța.
– Acum că ai lăsat Ardealul-cel-drag în urmă, devenind „capitalist”, te întreb dacă te-ai acomodat cât de cât cu viaţa din Bucureşti?
– În fiecare săptămână stau 4-5 zile în Capitală și revin pentru 2-3 zile la Sfântu Gheorghe. Am o vorbă pe care o mai spun din când în când: „De bunăvoie am fost strămutat din Ardealul natal, la care nu mă mai întorc; pentru că, de fapt, n-am plecat niciodată de aici!”
– Ce faci? Unde lucrezi?
– În prezent sunt consilier personal al ministrului Culturii. În plus, colaborez pe diverse proiecte cu Uniunea Muzicienilor Interpreți din România. De asemenea, activez în diverse grupuri de lucru legislative și sunt membru AGA la CNI Coresi. În plan politic sunt președintele Comisiei de Cultură din cadrul Tineretului Naţional Liberal și Coordonator al Departamentului pentru Minorități Naționale din cadrul aceleiași fomațiuni.
– Normal, fiindcă ţi s-a dus vestea de bun organizator! Ce proiecte mari ai în minte şi în suflet?
– Festivalul „Povestea din Ajun” de anul acesta este deja pus la punct, reţineţi cu… zece luni înainte. Pregătim prima ediție a Festivalului „Gheorghe Zamfir”. Totodată, în noaptea de 15 august (de Sfânta Maria Mare – sărbătoare comună a ortodocșilor și catolicilor) vom organiza un eveniment ecumenic intitulat „Ave Maria”. Va fi un spectacol grandios regizat de maestrul Cristian Mihăilescu, având protagoniste trei soprane celebre din ţara noastră.
Nu vă ascund că lucrăm să găsim soluții pentru noul sediu al Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe.
Un visător
– Ştiu că în… „tinereţe”, ca să zicem aşa, te declarai un… visător incorigibil. Dar acum?
– Sunt neschimbat!
– Mai ai timp liber?
– Da şi nu. Când reuşesc, totuşi, să am un răgaz la București, joc fotbal la Politehnică împreună cu maeștrii Miltiade Nenoiu, Dan Grigore și Valentin Albeșteanu. După care ne retragem la discuții interminabile. Îmi place, de asemnea, să beau ceaiuri cu tineri politicieni, cu care mă întrec în idei și “soluții”. Este și acesta un “joc”.
– Ce citeşti? Care îţi sunt preferinţele literare? Dar muzicale?
– Acum citesc Lucian Boia. Din punct de vedere muzical, săptămânal sunt la Operă și la Filarmonică. Din când în când „gust” și teatru.
– Ai scris vreodată poezii?
– Sunt intimidat de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, George Topârceanu, Radu Gyr și mulți alții. Cum să mă încumet la aşa ceva?
„Sărbătoarea mea preferată e Crăciunul”
– Graţie şi implicării directe în organizarea Festivalului Internaţional „George Enescu” ai avut şansa să cunoşti multe personalităţi artistice din ţară şi străinătate. Cine te-a impresionat?
– Festivalul Enescu este un regal al organizării. Mă bucur pentru rolul pe care îl am şi pentru faptul că sunt aproape de Mihai Constantinescu, motorul şi creierul întregului eveniment. Am interacţionat cu dirijori precum Mehta, Barenboim, Gergiev, Pappano sau Kocsis.
Întâmplarea cea mai interesantă am păţit-o cu vestitul Zubin Mehta, care înaintea concertului de la Sala Palatului era numai tunete și fulgere din cauza unor defecţiuni la aerul condiţionat din sală. Ei bine, la sfârşitul concertului ce a avut un succes fulminant, încerca să ne convingă că pentru un aşa public entuziast trebuie o sală de 10.000 de locuri, nu doar de 3.000.
Vă daţi seama cât de mândru poţi fi în acele momente?
– Cum sună deviza după care te călăuzeşti în viaţă?
– Poate fi doar prea târziu, niciodată prea devreme!
– Superb! În încheiere, ca de fiecare dată rog intervievatul să adreseze un gând cititorilor noştri. Aşadar…
– Cea mai simplă şi importantă urare pe care o ştiu este – multă sănătate!
– Aşa să fie, asta ne dorim…
Horia C. Deliu
